Asaltul redutei

‘”Allah!” , „Allah!” turcii răcnesc, /Sărind pe noi o sută’  Vasile Alecsandri – ‘Peneş Curcanul’

Neîncrederea lui Constantin Noica în dogma preeminenţei criticilor literari, aici incluzându-l şi pe divinul Gheorghe, nu George, cum îi spune aproape toată lumea, Călinescu, printre ceilalţi intelectuali români, era pe deplin justificată, cel puţin dacă privim lamentările mai recente că nu există un premiu Nobel pentru un scriitor român,  futil exerciţiu de justificare a fugii de lectură în limba română ; în fond doar plăcerea cititului în limba maternă ne poate arăta că există mulţi scriitori români ale căror opere sunt deasupra unor producţii literare străine ce au primit Nobelul.

Să luăm doar cazul premiului Nobel pentru literatură acordat lui Winston Churchill, în primul rând pentru ‘Memoriile’ sale, un text lipsit complet de calităţi literare, nici un editor nu s-a aventurat să-l publice în româneşte, socotind pe bună dreptate că e o pierdere sigură, având însă o valoare incontestabilă ca document istoric. În ‘Memorii’, analizând greşeala tactică a unui general britanic în campania din Africa de Nord, cred că era vorba despre Claude Auchinleck, Winston Churchill menţionează la un moment dat, prin contrastul cu o situaţie similară, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha, demonstrat în războiul din 1877-1878. Când am citit prima oară afirmaţia aceasta, fiind educat şi ‘edificat’ asupra temei numai din textele româneşti, remarca mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare! De altminteri, deşi ‘Memoriile’ sunt dedicate celui de al doilea război mondial, Churchill nu ezită să menţioneze şi performanţele proaste ale armatei române în primul război mondial, cu toate că intrarea României în război de partea puterilor Antantei fusese aşteptată cu o anumită speranţă, întrucât armata română făcuse până atunci o bună impresie. Să fi fost o aluzie indirectă la războiul din 1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neaşteptat, la un eveniment militar întâmplat cu trei sferturi de veac înaintea faptelor relatate şi implicându-l pe Osman Pasha, mă îndreptăţeşte să cred că, realmente, campania unei armate române ce se îndreptase odinioară către Sud într-un superb efort de război a lăsat un anumit siaj şi a jucat apoi un rol în gândirea lui Winston Churchill ca lider de război.

Când era lord al Amiralităţii şi a proiectat campania militară balcanică şi debarcarea nenorocoasă de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley, unul dintre cei mai promiţători tineri fizicieni britanici, probabil că omul Winston aflat în disperare aşteptase un ajutor de la acea armată, daca România, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotărât să intre în război într-un moment mai timpuriu. Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid, într-adevăr, la care pleiada de oameni politici geniali care au făurit România Mare nu s-a angajat, cel puţin nu în prima fază a războiului, când Germania părea să fie atât de puternică, şi chiar era, înainte de instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i mai avansa fonduri pentru finanţarea efortului de război, -criză pe care Germania s-a amăgit că a rezolvat-o prin inventarea ’economiei planificate’, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o, luând-o ca bază pentru construirea economiei comuniste în Rusia de după Romanovi şi Kerenski. Însă resentimentele lui Churchill faţă de România s-au forjat atunci, în prima fază a războiului, iar Winston ne-a plătit până la urmă acea poliţă, pentru faptul că armata română nu l-a ajutat ‘la greu’; s-a văzut aceasta spre finalul celui de al doilea război mondial, în cabinetul lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă de după al doilea război mondial, atunci când a oferit URSS – ului o pondere de 90 % asupra României (ce s-a dovedit în fapt a fi de 100 %, iar subiectiv aş spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi şi matematic posibil), mâzgălind neglijent un document istoric pe care chiar şi crudul dictator roşu îl considera ruşinos.

Nedreptatea ce i s-a facut în literatura noastră lui Osman Pasha este imensă. ‘Şi-am prins şi pe-mpăratul lor / Pe-Osman nebiruitul / Că-l împuşcase -ntr-un picior / Şi-aşa i-a fost sfârşitul’, ne dezvăluia de pildă George Coşbuc, într- ‘O scrisoare de la Muselim Selo’, care era opinia populară despre generalul turc. George Cosbuc este un autor pe care îl preţuiesc, am recitit de atâtea ori traducerile sale de excepţie din Georgicele lui Vergilius, într -o limbă de o claritate extremă, revelându-ne importanţa lor pentru cultura europeană, (amuzantă  şi sinceră ignoranţa lui Marius Tucă într-un ‘show’ al său, atunci cînd îl întreba, nedumerit, pe Vergil Hâncu, „Dar de ce Vergil ?”, demonstrând naţiunii române  ‘în direct şi la o oră de vârf’ că nu a citit Georgicele), deşi, îmi pare rău să spun asta, Jorge Luis Borges îl acuza pe Vergilius de ipocrizie întrucât nu recunoscuse plictiseala muncilor câmpului, însă Borges beneficiază de circumstanţe atenuante. Tonul ireverenţios, dacă nu chiar peiorativ, faţă de Osman Pasha îmi arată că George Coşbuc a recurs numai la o informare din surse româneşti, dorind probabil să exprime opinii formate exclusiv din ziarele noastre, bazate în general pe dezinformare mai mult ori mai puţin crasă, vezi cazul ‘Naţiunea Română’ asupra căruia vom reveni, şi pe resentimentele ulterioare ale supravieţuitorilor, foarte bine justificate. Pentru că în realitate acest general turc nu a fost niciodată duşmanul românilor, ci românii au fost forţaţi de evenimentele istoriei să şi -l aleagă ca duşman. Mai mult, până atunci Osman Pasha combătuse, deşi indirect, în favoarea intereselor noastre. Astfel în războiul Crimeii, în urma căruia ne-au fost restituite cele trei judeţe din sudul Basarabiei, ar trebui să reamintim faptul ori de câte ori îl discutăm pe Osman Pasha, chiar şi în cărţile şcolare de istorie şi de limba română, Osman Pasha luptase, alături de englezi şi de francezi, împotriva ruşilor, care, atunci când a căzut prizonierul lor de război, l-au salutat, prin generalii Ganetsky şi Skobelev, cu maximum de deferenţă ; ‘El este cel mai mare general al epocii sale!’, ar fi subliniat Skobelev.

Osman Pasha a condus şi o campanie militară strălucită, dar, se spune, iar noi n-avem chiar deloc motive să tăgăduim, de o mare cruzime a başibuzucilor săi, împotriva Serbiei, în 1876, succese de pe urma cărora fusese avansat la rangul de musir, adică mareşal în armata otomană. Analizând acel moment înţelegem pentru ce Winston Churchill mai era obsedat, după trei sferturi de veac, de campania lui Osman Pasha la Dunăre. Pentru că aici suntem cu adevărat într -un loc central din Lumea Veche. Citind, pe un sit ce nu este recomandabil celor care, într-o superbă consecvenţă, doresc să rămână până la capăt ‘politically correct’, despre întâmplările acelor ani relatate de Eminescu ziaristul, vezi http://www.eminescu.petar.ro, constaţi uimitoarea similitudine cu întâmplări petrecute acolo cu încă alte trei veacuri şi jumătate în urmă ! Reporterul era pe atunci chiar întâiul scriitor, oficial recunoscut, de limba română, celebrul Neacşu de la Câmpulung. Şi el relata despre Dunăre, despre o spionare a activităţilor militare turceşti de peste fluviu, şi despre interesul acut al unor oameni de la nord de Carpaţi faţă de acele activităţi.

La 1876, într-un avânt iniţial peste frontiera statului lor, trupele sârbeşti au ajuns prin elan până în faţa Calafatului, la Vidin. Acolo aştepta însă Osman Pasha, ce i-a respins şi i-a urmărit, ajungând până în Valea Timocului din Serbia, locuită de vlahi, cum se cheamă în mod oficial românii de acolo. Eminescu ne mai relatează, anecdotic, că oamenii au putut privi ‘ca la teatru’, cu telescopul, de pe marginea slovenă a Austriei, la o altă luptă între turci şi sârbi. În fine, Eminescu se amuza de atenţia ce acorda Pesta intenţiilor şi mişcărilor noastre. Teama lor? ‘Crearea unui mare regat dacoromânesc. Ziarele din Ardeal mai vestesc că o comisie specială va inspecta în decursul lunei iulie obiectele de fortificaţie, iar mai cu samă trecătorile munţilor Carpaţi dintre România şi Transilvania, şi va hotărî cari din aceste trecători ar fi cu cale să se fortifice. Ziarele ungureşti nu ştiu ce vorbesc’, mai comentează sarcastic Eminescu : ‘N-aibă frică! Vavilonienii au alte treburi’.

Totuşi, diplomaţia românească începuse a lucra serios întru stabilirea unui modus vivendi mai convenabil între Imperiul Otoman şi România, în schimbul neutralităţii ei, mişcarea diplomatică fiind sprijinită de manevre militare demonstrative, însă iritante, la frontieră. Din tot ce s-a cerut atunci, otomanii au acceptat doar un singur punct. Pentru a câştiga sentimente în principatele române în favoarea politicii turceşti din Serbia, guvernul turc făcea uz pentru prima oară într-un document  de numele România, racordând oficial capitulaţiile otomane la  hrisoavele bizantine. Acest document este mult mai important pentru noi decat „Independenţa de la ’77”.

   În acelaşi timp, războiul turcilor împotriva sârbilor ortodocşi a fost prezentat de presa rusă şi de diplomaţia imperiului ţarist ca un conflict între două credinţe. Întrucât, după pacea de la Kuciuc-Kainargi, Rusia fusese declarată protectoarea oficială a creştinilor pravoslavnici din Balcani, ea a folosit prilejul pentru a-şi relua vechiul proiect de a ajunge la controlul Strâmtorilor, un vis străvechi în fond, nutrit de Rusia încă de pe vremea când era condusă de vikingi, şi care, să nu ne înşelăm, nu a fost uitat nici acum. Chiar înainte de începerea propriu-zisă a războiului dintre Turcia şi Serbia, ofiţeri ruşi fuseseră numiţi la conducerea armatei sârbeşti. Iar într – un articol din 1876, Mihai Eminescu se arăta extrem de îngrijorat de posibilitatea ca şi un ofiţer al armatei române sa fi fost atras într-o asemenea structură de comandă a armatei Serbiei, dar, din fericire, acest lucru, păgubitor pentru ţara noastră, până la urmă nu s-a realizat. Se vorbea chiar despre o mare confederaţie a slavilor ortodocşi din sud, sârbi şi bulgari, sub protecţia Rusiei. Însă diplomaţia românească a vremii a manevrat atât de perfect, încât acel proiect, ce ar fi însemnat moartea României moderne, nu s-a concretizat.

Pentru cei care n-au aflat înca semnificaţia cuvântului ‘Romania’, să reamintim că orice provincie din aria de influenţă a fostului imperiu bizantin în care se vorbea, ori se mai vorbeşte de către o populaţie devenită între timp minoritară, un idiom latin, era şi rămâne o ‘Romanie’. Dupa cum nu s-a modificat, de două milenii şi jumatate, teorema lui Pitagora, tot la fel nu s-a modificat nici acest vechi criteriu. Chiar şi Transnistria de acum este în fond tot o ‘Romanie’. Iar doparea sa forţată cu rusofoni, ‘populaţia civilizatoare’, nu-i altceva decât o încercare disperată a Rusiei de a se desprinde de faptul istoric al întemeierii prin vikingi şi de a impune în locul său mitul Moscovei ca pe o ‘Nova Roma’, ca pe ‘a treia şi ultima Roma’. Este simptomatic pentru ei, însă măgulitor pentru noi, cum mai toţi duşmanii noştri înverşunaţi vor să ne fure fie identitatea, fie titlurile de nobleţe ale neamului !

   La începutul noului război ruso-turc, Osman Pasha se afla ca de obicei la locul său, adică la Vidin, în faţa Calafatului. Ordinele pe care le-a dat Osman Pasha acolo pot fi făcute răspunzătoare pentru moartea lui Cobuz ciobanu’, ori başibuzucii au acţionat şi de acea data ‘teluric’ şi de capul lor? Foarte probabil că artileriştii turci care şi-au reglat tirul pe Calafat au făcut aceasta doar în urma unui ordin superior. Însă nu înseamnă că ar trebui să – l considerăm neapărat pe Osman Pasha drept un criminal de război. Skobelev şi Churchill aveau dreptate în opiniile lor excelente despre generalul Osman Pasha. Oricum, manevra lui, prin care s-a mişcat, cu trupe puţine dar bine dotate în armament, de la Vidin la Plevna, un loc de unde puteau fi controlate trecătorile din Balcani, rămâne şi acum un model de rapiditate şi derutare a adversarului. Nici măcar un singur rus nu ştia că mareşalul, şi nu erau prea mulţi mareşali în armata turcească, se îndrepta spre Plevna !

Pe data de 18 iulie 1877, un corp de cavalerie rusesc numărând 1500 de călăreţi s-a apropiat şi el de Plevna într – o misiune de recunoaştere. Au fost întâmpinaţi doar cu câteva focuri anemice de puşcă. Cavaleria rusească s-a întors şi a raportat comandantului, generalul locotenent Schilder-Schuldner, că oraşul este slab apărat. Acesta a hotărât să trimită întregul efectiv de care dispunea, regimentele Archanghelsk, Vologda şi Kostroma, totalizând 7500 de oameni, să atace orăşelul dinspre nord şi răsărit, pe data de 20 iulie. ‘După telegrama oficială din Sant-Petersburg au murit 2 colonei şi 14 ofiţeri, au fost răniţi 36 de ofiţeri, iar soldaţi din rînduri s-au pierdut 1878’, relatează Mihai Eminescu. Din articolul ‘The Plevna Delay’, publicat în ‘Man at arms Magazine’, volumul 19, numărul 4, din august 1997, aflăm că în realitate pierderile ruseşti au fost de 74 de ofiţeri şi 2771 de soldaţi, în vreme ce turcii au avut numai 12 morţi şi 30 de răniţi. Să recunoaştem, Osman Pasha a fost un strălucit ofiţer de comandă, care ştia cum să îndeplinească două obiective aparent ireconciliabile : victorie şi pierderi minime. Dar ruşii au primit imediat întăriri, chemând trupele lor din Nicopole. În acelaşi timp, Statul Major General al turcilor, aflat la Sofia, era jubilant în urma succesului şi la 22 iulie a mărit efectivul trupelor lui Osman Pasha până la 45000 de oameni.

În poezia lui George Coşbuc ‘Povestea căprarului’, povestitorul ne dă un detaliu extrem de revelator despre ceea ce s-a petrecut realmente la Plevna : ‘O, n-am crezut / Că omul în mânie poate / S-azvârle-aşa de mult omor, / Că plumbii-n deznădejdea lor / Curg râu !’. Numele ‘omului în mânie’, desigur, un fel de a spune, era Oliver F. Winchester, celebrul fabricant de arme din New Haven, Connecticut. Cu vreo zece ani înainte, acesta făcuse cadou unui grup select de ofiţeri şi politicieni turci de mare influenţă asupra treburilor statului lor, o serie de carabine Winchester, calibrul.44, modelul 1866. Carabina se spune, mă rog, se scrie, în engleză, şi rifle. Vasile Voiculescu foloseşte cuvântul riflă, pentru puşca de vânătoare, în una din povestirile sale. Mă intreb cand a intrat acest cuvant in limba română, oricum eu nu l-am întâlnit în textul vreunui autor clasic al secolului XIX românesc, ceea ce bineînţeles că nu-i o dovada peremptorie că termenul nu era consemnat în limba română scrisă încă din acel secol. Pe ce mă bazez ? Pe o comparaţie. Cuvântul flintă, pentru o armă veche ce se încarcă pe gura ţevii şi unde pulberea se aprindea de la o scânteie dată de ciocnirea cu metal a unei bucăţi de cremene, flint în limba engleză, intrase foarte repede nu doar în limba romana, ci chiar şi în folclorul românesc, în cântecele despre haiduci.

Oricum, acele cadouri, în fond, judecând acum după normele moderne, dovada unui exemplu clasic de corupţie în Imperiul Otoman, au dat roade ; pentru că riflele erau şi excelente arme de vânătoare. Aşa că guvernul turc a plasat trei comenzi de arme la firma Winchester, în anii 1869, 1870 şi 1871. În diversele razboaie purtate de armata turcă, ele au fost verificate în luptă, iar comandanţii s-au convins de eficienţa lor, cât şi de faptul că trupa reuşea să înveţe relativ uşor mânuirea şi întreţinerea lor într -o stare perfectă. Turcii au mai cumpărat, chiar în preajma războiului de la 1877, 60 de milioane de runde de muniţie pentru riflele lor Winchester. Dar cu câte rifle Winchester erau efectiv dotate trupele lui Osman Pasha ? Estimările merg între 8000 şi 12000 de asemenea arme.

Replici excelente prin fidelitatea execuţiei ale modelului 1866 Winchester Rifle sunt oferite acum spre vânzare chiar şi pe web. În filmele western în care apar şi trupe din U.S. Cavalry, acestea sunt dotate cu acelaşi model de armă, Winchester Rifle 1866. Însă acolo chiar că este vorba despre o inexactitate istorică. Pentru că, oricât a încercat, prin aceleaşi procedee de corupere prin cadouri ce funcţionaseră excelent în Imperiul Otoman, firma Winchester nu a reuşit în realitate să obţină vreo comandă pentru carabine şi din partea armatei americane. Motivul ? Era o excelentă armă pentru vânătoarea privită ca un sport, aşa încât rifla 1866 nu a fost niciodată calificată de armata americană ca o armă serioasă de război ! Astfel că, pentru acurateţea faptelor, trebuie să spunem că nu trupele U.S. Cavalry erau dotate cu asemenea rifle, ci indienii americani, ‘pieile roşii’, care preferau această riflă deasupra oricărei alte arme individuale ; mai mult, datorită îmbinării din alamă galbenă între patul de lemn maroniu şi ţeava cenuşie de oţel, indienii botezaseră cu afecţiune carabina Winchester model 1866, ‘The Yellow Boy’. Iar dacă judecăm rezultatul bătăliei purtate la The Little Bighorn între ‘pieile roşii’, dotate cu puştile ‘yellowboy’, şi U.S. Cavalry, ce nu deţineau superioritatea unor asemenea arme, putem înţelege mai clar motivul pentru care a fost înfrânt generalul Custer : nu presupusa lui incompetenţă, ci riflele Winchester au avut rolul principal în acel debaclu, numit cel mai adesea şi mai obiectiv, masacru. Precum în luptele de la Plevna, şi la Little Bighorn ‘curgea şi mult, şi iute focul’, preponderent dintr -o singură parte.

Din păcate, tipul de armament existent în dotarea armatei americane ne-a afectat negativ şi pe noi, pentru că dotarea trupelor române pentru războiul de independenţă s-a făcut în general din solduri ale lui U.S.Army. Ce li s-a întâmplat ruşilor în primul lor atac la Plevna a fost aidoma unei scene din vestul sălbatic în care ‘băieţii răi’ intră în oraş. Osman Pasha şi-a camuflat cu mare grijă trăgătorii, ce nu au tras nici un foc până când ruşii nu s-au adunat în număr considerabil. Apoi, la un semnal, soldaţii turci înarmaţi cu modelul Winchester 1866 au început să îi execute cu foc la gura ţevii pe ruşii uluiţi. Generalul maior Knorring a fost omorât, la fel şi comandantul regimentului Arhanghelsk, colonelul Rosenbaum. Asupra ruşilor ce reuşiseră sa iasă din capcană, turcii au executat foc lung cu carabinele standard din dotarea armatei turceşti, riflele Peabody-Martini de calibru.45, care puteau trage de 17 ori pe minut foc ochit, pe o traiectorie cu boltă inaltă, efectivă cam până la 700 de metri, iar după mărturiile ruseşti chiar până la 3 kilometri !

Osman Pasha nu a pornit în urmărirea resturilor trupei ruseşti care se retrăgea. În schimb, el şi-a îndemnat batalioanele la o campanie frenetică de fortificare a Plevnei, oraş lipsit complet de întărituri. Tranşeele pe un teren vălurit s-au dovedit de o eficacitate extraordinară împotriva celui de al doilea atac al trupelor ruseşti de la Plevna, comandate de prinţul Schachowskoi. Ruşii au pierdut atunci 169 de ofiţeri şi 7136 de soldaţi. Iar în cea de a treia luptă de la Plevna, ruşii au pierdut peste 20000 de oameni, iar aliaţii lor români, peste 2500.

Ceea ce a urmat este absolut incredibil, şi mi se pare a fi produsul tipic al ‘entuziasmului popular’ pentru independenţă, entuziasm creat artificial de unii dintre ziariştii români ai acelei vremi. Faptul că nu exista în realitate un ‘entuziasm popular’ pentru ‘războiul de independenţă’ era subliniat de Mihai Eminescu : ‘Arate-ni-se un singur ţăran care să vorbească în numele satelor şi sa zică, ,da, românul vrea sa faca război cu turcii”, [8 decembrie 1877]. ‘Ţăranul zice azi ca şi înainte de trei sute de ani: Voda au poruncit, să trăiască Vodă ! Ziarul radical vine însa cu vecinica minciună în gură: reprezentanţii naţiunii vor războiul’. Fără să primească ordin de la comandantul lor, prinţul Carol, un ofiţer extrem de lucid care până atunci favorizase munca genistică şi lupta de tranşee, entuziasmul soldaţilor şi ofiţerilor, făurit din lectura articolelor ‘mobilizatoare’ din ziare, a cerut de la comandant permisiunea unui atac frontal, exclusiv românesc, al redutei numărul 2 de la Griviţa ! Un act inutil, periculos şi gratuit. George Coşbuc, în ‘Coloana de atac’, ne spune cum a început această acţiune generată de un ‘entuziasm popular’ creat de un spirit de tip ‘Alianţa Civică’ avant la lettre. ‘Porniserăm din văi adânci / Şi ne târam acum pe brânci, / Să nu ne prind-Osman de veste, / Că năzuiam la deal spre creste’. Cum au decurs lucrurile mai departe ? ‘Ne văd păgânii, sar pe zid, / Potop de foc spre noi deschid, / Dar noi prin foc o rupem iute, / Crezându -ne pe sub redute. / Şi nu eram ! Vedeam de sus / Că altfel e de cum ne -au spus’. Cine le-a spus ? Şi cum le-a spus ? În poezia ‘O scrisoare de la Muselim Selo’, George Coşbuc ne dă un alt detaliu revelator : ‘Dar poate taica popa / V-a spus de prin gazeturi tot’. Ei, da. ‘Gazeturile’. Un autor clasic al literaturii române, Ion Luca Caragiale, ne descrie în schiţa ‘Succes’, funcţionarea lăuntrică a ziarului arhetipal al războiului de independenţă, ‘Naţiunea Română’. Despre apariţia noului ‘cotidian, avînd doua ediţii pe zi: una la 3 ore şi alta la 6 ore sara’ ne vorbeşte şi Mihai Eminescu, care nu a scris totuşi pentru acea publicaţie patronată de I.L. Caragiale împreună cu ‘amicul’ Frederic Damé. Ultimul redactează şi programul ziarului, definit drept ‘o gazetă care să cultive entuziasmul popular pe chestiunea independenţii’. Când ştim secretele economiei de piaţă, vedem de fapt crearea artificială a unui segment de piaţă care să consume ziarele despre independenţă. ‘Entuziasm popular’ creat prin orice mijloace de presă. Chiar şi prin omisiunea intenţionată în informarea publicului. Însă minciuna prin omisiune poate avea loc doar pe un fond de cunoaştere. Iar din circumstanţa că în presa românească a vremii nu se spune absolut nimic despre dotarea superioară a armatei turceşti în armament şi muniţie, suntem forţaţi să credem că nu era vorba despre omisiune. Ci despre ignoranţă crasă. Mult prea frecventă, din păcate, în România modernă. Dar ‘”Naţiunea Română” mergea cum nu mai mersese până atunci gazetă în ţară’, ne povesteşte I.L. Caragiale. Iar veniturile din vânzarea ei, la fel. ‘Armatele creştine împresuraseră acum Plevna’, urmează el. În continuare apare exemplul unei minciuni prin comisiune, la fabricarea căreia I.L. Caragiale a participat, deşi în schiţă încearcă să arunce blamul pe altcineva, un corespondent ce trimitea mesaje de pe linia frontului. ‘De colo până colo, am găsit unul – un om cu nume bine cunoscut în societatea noastră, bine crescut, afabil şi inteligent dar boier scăpătat’. ‘Pentru telegrame am aranjat un dicţionar cu cheie : ‘ Medoc – Plevna, fini – luat ; Votca – Ruşii ; Tzuica – Românii’. Imediat ce s-a primit mesajul telegrafic ‘Medoc fini, Votca, tzuica dedans’, vânzătorii ziarului au ieşit pe străzi cu o ediţie specială : ”Naţiunea Română’ cu căderea Plevnei !’. Osman Pasha, în realitate, aşteptase acel atac, şi concentrase în reduta Griviţa 2, asaltată de copiii aceia păcăliţi de presa românească a vremii, numai trăgători înarmaţi cu Winchester 1866, ce realizau o intensitate a tirului asupra românilor, calculat cu o mare acurateţe, de 20000 de gloanţe pe minut ! Iar versurile lui Vasile Alecsandri din poezia ‘Peneş Curcanul’ despre luptele de la Griviţa, ce insistă asupra numărului turcilor, suferă de aceeaşi lipsă de acurateţe ca şi filmările western cu U.S. Cavalry ; este adevărat însă că Vasile Alecsandri introduce imediat o corecţie, arătând indirect eficacitatea extraordinara a riflelor Winchester atunci când adaugă : ‘Un şir întreg s-abate-n loc, / Dar altul îi ia rândul’. La George Coşbuc aceste aluzii revelatoare abundă : ‘Ca grindina şi plumbii cad, / Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad !’ ; ‘Un rând e mort, mai moare-un rând’, ( Seamănă cu Vasile Alecsandri ? ) ; ‘Dar iată-l, cade. L-a lovit / Pesemne-un plumb din multa ploaie ‘ ; ‘În şiruri strânse şi-mproşcând / Necontenit cu foc mulţimea / Se da-ndărăt dorobănţimea, / Loc turcilor pe şes făcând.’ (în ‘Povestea căprarului’) ; ‘Când ne-am retras pe-acele lunci / Respinşi de turci de la movilă, / Un regiment întreg, de milă, / A plâns de ce-a văzut atunci’. Cam o mie de oameni au fost ucişi atunci, într -un mod absolut inutil, de care se mai râde şi acum pe un web-site : ‘This 25-minute action appears to have satisfied their need to come into closer contact with their Turkish enemies, as they no longer begged for permission to repeat the assault on Redoubt No. 2’ ( spre convingere, caută cu google Plevna Delay ).

   Mă întreb daca nu cumva arborele genealogic al ‘naţionalismului’ lui Nicolae Ceauşescu, atât de caraghios încât părea născocit de însuşi Frederic Damé, îşi trage seva din paginile ‘Naţiunii Române’. Mi-e teamă că spiritul acela independentist, perpetuat apoi şi de poeziile patriotice din educaţia şcolară obligatorie, a forjat ‘independentismul’ lui Nicolae Ceauşescu, exacerbat până la ‘independenţa energetică’, din care s-au născut mai târziu mineriadele. Dincolo de învinovăţirea comunismului, trebuie să recunoaştem că Nicolae Ceauşescu este şi produsul unei anumite faţete a culturii româneşti, probabil singura pe care a putut să o privească sărmanul băiat de la ţară devenit calfă de cismar la oraş, faţetă din care răzbate spiritul, îndrăznim să-l denumim sindromul, ‘Asaltul redutei’. Însă, pentru echilibrarea lucrurilor, trebuie să încadrăm şi asaltul Palatului Victoriei de către ‘partidele istorice’ la sfârşitul lui ianuarie 1990, – scena seamănă şi cu asaltul Palatului de Iarnă, mai puţin ‘salbele Aurorei’! -, precum şi fenomenul ‘Pieţei Universităţii’, în manifestări ale aceluiaşi sindrom păgubitor al României moderne.

Titus Filipas

Războiul Crimeii

Nu avem stenograma discuţiei din 1849 între Ioan Eliade Rădulescu şi ministrul britanic de război, lordul Palmerston. Accente din convorbire, bănuim,  stimulează hotărârea lui Palmerston ca Imperiul Britanic să lanseze un război pentru a controla  istmul baltico-pontic. Atunci când s-a întâmplat, Aberdeen fiind primul ministru, Disraeli s-a opus, deşi dorea sincer ca Imperiul Britanic  să câştige Marele Joc dominator  în Eurasia. Într -un discurs pronunţat în 1872 la Manchester, Disraeli reamintea audienţei : “There has been for this country a great calamity…. the Crimean War […] And yet the Crimean War need never have occurred.” Palmerston  înţelegea  anvergura logistică a războiului. Mult mai târziu, când Adolf Hitler are de înfruntat aceeaşi problemă, el hotărăşte să construiască un Autobahn între Germania şi istmul baltico-pontic. Soluţie impusă de circumstanţa că Germania era  putere continentală, nu putere maritimă. Anglia se afla într- o situaţie exact contrarie. Pentru a rezolva problema: „Cum transporţi  regimente,  echipamente, şi „proviantul”, până la cele două capete ale istmului în ritmuri egale?”  Palmerston gândeşte un vas de transport  al cărui itinerar urma să oscileze între Anglia şi cele două capete ale istmului baltico-pontic. Anul deciziei este fie 1849,  fie 1850. Nava cerută de Palmerston va fi construită  într-un şantier  de pe Tamisa. Mai jos de  „London bridge”. Există un cântec de sorginte medievală:  „London Bridge is falling down,/Falling down, falling down,/London Bridge is falling down,/ My fair Lady.”,  învăţat de  toţi copiii Angliei veacului XIX. Ca sedimente din subconştient, termeni  din  strofa  „Build it up with iron and steel,/Iron and steel, iron and steel,/Build it up with iron and steel,/ My fair Lady” vor influenţa decizia  ca   Isambard Kingdom Brunel (1806-1859)  să proiecteze  un  mare vapor din „iron and steel”,  oţel adică.  Verificarea carnetelor de schiţe lăsate  de Brunel  arată  că din 1851 el  începea proiectul. Planurile definitivate  erau transmise în 1852 şantierului naval de pe Tamisa. Unesc aici  şi fraze despre Tamisa văzută de Joseph Conrad : „The sea-reach of the Thames stretched before us like the beginning of an interminable waterway […] leading to the uttermost ends of the earth.” „What greatness had not floated on the ebb of that river into the mystery of an unknown earth!”, mai comenta  Joseph Conrad în ‚Heart of darkness’. De la normanzii lui William le Conquerant, Anglia nu a mai fost cucerită. Avem, deci, tradiţie şi continuitate. Ce înseamnă atunci doar un veac într – această continuitate? Multe detalii din  proiectul lordului Palmerston nu au fost publice. Palmerston păstra  secretul de stat la fel de bine ca Winston Churchill.  După cel de al doilea război mondial, s-a spus, începând cu Winston Churchill, că multe secrete ale pregătirii debarcării din Normandia nu vor fi dezvăluite vreodată. La fel, putem bănui că multe secrete din pregătirea campaniei militare ce în istoria noastră a rămas cu numele de „Războiul Crimeii” (1853-1856)  au fost,  şi  vor rămâne,  ascunse. O parte din acea informaţie a „transpirat” totuşi către public şi către serviciile secrete ruseşti. Respectiva informaţie  era  suficient de şocantă pe vremuri ca să-l determine pe un  Jules Verne amator de enigme să urce pe vaporul Palmerston- Brunel. Unde  Jules Verne găseşte inspiraţia tehnică pentru romanul  „20000 de leghe sub mări”, publicat în 1870. Submarinul Nautilus  fusese  construit pentru îndeplinirea unui  ţel  geopolitic – rolul Indiei în Eurasia. Voinţa  căpitanului Nemo, combinată cu ştiinţa perfectă a proiectării planului,  duce la reuşita lui Nautilus. Oricare proiect comportă  şi o latură de voluntarism pentru ieşirea   din „încremenire”. Romanul  „20000 de leghe sub mari” subliniază acest aspect din managementul unui proiect. Căpitanul Nemo este simbol romantic pentru îmbinarea voluntarismului cu intelectualismul, cele două laturi ale unui proiect reuşit. 
Uriaşul vapor proiectat de Isambard Kingdom Brunel se chema Great Eastern, traductibil ad litteram prin  Marele Oriental.   Jules Verne călătorea  în 1867  cu steamerul Great Eastern,  pe care îl apreciază ca fiind  o capodoperă tehnică,  „un chef-d’oeuvre de construction navale”. Jules Verne descrie experienţa lui în romanul „Une ville flottante”. Insistă pe „stabilitatea  în  mijlocul unui element ce  zguduie   ca pe simple şalupe,  nişte vapoare cum Solferino.” Şi într- un text al lui I.L. Caragiale  găsim o referire la Solferino (locul bătăliei din 24 iunie 1859), bătălie ce intrase pentru o vreme chiar  în versul popular din Ardeal. Insistenţa lui Jules Verne  pe „stabilitatea” lui Great Eastern era o aluzie la marea furtună din 14 noiembrie 1854, când 32 de nave ale flotei de intervenţie anglo-franceze din „Războiul Crimeii”  erau scufundate în Marea Neagră. Scriitorul dizident rus Boris Pilniak (1894-1938) se mai arăta încă impresionat de furtună în extraordinarul text din 1928 chemat  ”Marea cea albastră” -“Sinee more”. Spionajul rusesc aflase despre  proiectul lui Palmerston. În atelierele din fortăreaţa navală  Kronstadt de la Marea Baltică, ruşii proiectează cele dintâi mine acvatice, destinate scufundării  navelor  din „iron and steel”. Istoricii ruşi ai tehnicii insistă că tot pe atunci la Kronstadt ar fi fost proiectate  şi primele torpile. Numai istoricii navali americani îi cred. Americanii erau şi atunci foarte interesaţi de Războiul Crimeii, după cum mărturiseşte presa lor, unde se puteau citi versuri  glumeţe cum: „Is it Kronstat with a K?/Is it Cronstat with a C?/Is it Cron with s.t.a.d.t?/Or do you leave out the d?”  Profesorul Aronnax, personaj din „20000 de leghe sub mari”, credea că submarinul Nautilus funcţiona precum torpilele ruseşti,  atunci când îl întreabă pe căpitanul Nemo: „Une seule question, cependant, à laquelle vous ne répondrez pas si elle est indiscrète. Les éléments que vous employez pour produire ce merveilleux agent doivent s’user vite. Le zinc, par exemple, comment le remplacez-vous, puisque vous n’avez plus aucune communication avec la terre ?”.  Ruşii erau perfect conştienţi că inginerii navali britanici erau cei mai buni din lume. De aceea ruşii  comandă în 1851 şantierelor engleze  un  vapor perfecţionat. Acel vas nu va fi livrat:  Izbucnise Războiul Crimeii. Comanda rusească va fi rechiziţionată pentru flota britanică. În loc să se cheme Bogatyr sau  Kniaz Igor, vaporul se va numi Black Prince.  Great Eastern va fi construit la limita extremă a performanţei tehnice. Aflat  pe navă, Jules Verne priveşte entuziasmat cum maşinăria de putere funcţionează  ca un mecanism de mecanică fină: „Les machines du Great Eastern sont justement considérées comme des chefs-d’oeuvre, – j’allais dire des chefs-d’oeuvre d’horlogerie. Rien de plus étonnant que de voir ces énormes rouages fonctionner avec la précision et la douceur d’une montre.” Pretextul oficial invocat de britanici pentru construcţia navei  era transportul de persoane şi mărfuri în Australia. Cum pertinent scria Jules Verne la 1871 despre  Great Eastern:  „il n’a jamais été en Australie.” Great Eastern nu a fost realizat pe baza unui studiu de marketing. Din cauza aceasta a fost extrem de greu, dacă nu chiar imposibil,  să fie integrat într-un proiect comercial. „Le Great Eastern a déjà ruiné plusieurs compagnies„, remarca Jules Verne cu bună îndreptăţire. „Cet immense bateau disposé pour le transport des voyageurs ne semblait plus bon à rien et se voyait mis au rebut […] Lorsque les premières tentatives pour poser le câble sur son plateau télégraphique eurent échoué – insuccès dû en partie à l’insuffisance des navires qui le transportaient –, les ingénieurs songèrent au Great Eastern. Lui seul pouvait emmagasiner à son bord ces trois mille quatre cents kilomètres de fil métallique, pesant quatre mille cinq cents tonnes.” Într–adevăr, vasul  Great Eastern a fost folosit pentru instalarea primului cablu submarin de comunicaţii transatlantice. Cablajul pentru semnale electrice îl inspiră pe Jules Verne să scrie capitolul XII, „Tout par l’électricité”, din „20000 de leghe sub mări”. În submarinul Nautilus totul este cablat. Controlul echilibrului în navigaţia lui Nautilus sugerează în germene sistemul  fly-by-wire, aplicat efectiv abia la navele spaţiale Apollo.   Submarinul Nautilus a devenit epitomul pentru succes şi speranţă. Dar Great Eastern nu putea nicicum inspira asemenea gânduri optimiste, cum află Jules Verne din discuţia cu doctorul Pitferge:« – Un des capitaines du Great Eastern s’est déjà noyé, et c’était l’un des plus habiles […] .– Eh bien ! dis-je, il faut regretter la mort de cet homme habile, et voilà tout.– Puis, reprit Dean Pitferge, sans se soucier de mon incrédulité, on raconte des histoires sur ce steamship. On dit qu’un passager qui s’est égaré dans ses profondeurs, comme un pionnier dans les forêts d’Amérique, n’a jamais pu être retrouvé.– Ah ! fis-je ironiquement, voilà un fait !– On raconte aussi, reprit le docteur, que, pendant la construction des chaudières, un mécanicien a été soudé, par mégarde, dans la boîte à vapeur.– Bravo ! m’écriai-je. Le mécanicien soudé ! E ben trovato. Vous y croyez, docteur ?–  Je crois, me répondit Pitferge, je crois très sérieusement que notre voyage a mal commencé et qu’il finira mal. » Sursa pentru succes şi speranţă în „20000 de leghe sub mări”  vine din alt proiect împlinit al inginerului Isambard Kingdom Brunel:  ‘Calea ferată divină’, „God’s Wonderful Railway” ori, mai prozaic,  Great Western Railway, una dintre cele mai pitoreşti creaţii din istoria  tehnicii. Cale ferată  ameninţată acum cu scufundarea  pe tronsonul Dawlish,  datorită fenomenului   climatic al încălzirii globale.  Traseul ‘Căii ferate  divine’, aşa  cum a fost conceput de  Isambard Kingdom Brunel,  flirtează în mod periculos cu marea. Există o istorie apocrifă că odată un peşte adus de valuri  ar fi  pătruns într-un   vagon tractat pe ‘Calea ferată divină’. Oricum, este confirmat că de multe ori vagoanele trenului Great Western,  venind de la Plymouth,  ajungeau în gara din Exeter acoperite cu  alge marine.  ‘Rough down at Dawlish again’, comentau  atunci localnicii din Exeter. În  vremea din urmă,  evenimentul algelor atacând trenul  Great Western se întâmplă tot mai frecvent. În romanul de anticipaţie apocaliptică  “The Day of the Triffids”, scriitorul britanic John Wyndham (1903-1969)  transformă algele în monştri vegetali  semănaţi din perturbarea malefică a naturii, nişte monştri atacând trenurile pe calea ferată spre Londra.  Urâţenia  epocii  industriale era deja vehement criticată  pe vremea lui Brunel de  către persoanele avizate. Pentru a feri de asemenea critici calea ferată  pe care o construia,  Isambard Kingdom Brunel angajează o echipă de consultanţi în creativitate,  special  plătiţi ca să pună  în proiectul său industrial  misterul  megaliţilor din Stonehenge, grandoarea Zidului  Chinezesc, frumuseţea mausoleului  Taj Mahal. Viaductele, podurile, tunelurile, lampadarele şi clădirile gărilor de pe ‚calea ferată divină’ sunt realmente nişte opere de  artă. Din cauza aceasta,  Great Western  Railway este de vreo sută şi cincizeci  de ani un itinerar de excursii ales de englezi şi de orice connoisseur al vacanţelor  englezeşti.  Isambard Kingdom Brunel creează nu doar un frumos proiect industrial, dar şi o afacere profitabilă pentru toţi cei care participau. Inclusiv pentru nenumăraţii ‘oameni ai muncii’. Brunel fondează la Swindon o fabrică de construcţii şi reparaţii de locomotive,  uzină unde sunt angajate la un moment dat aproape 40 000 de persoane. Aici erau fabricate şi locomotivele de pe  calea ferată care traversa India,  detaliu de inventar neterminat  ce apare în romanul « Ocolul Pământului în 80 de zile »,  scris de Jules Verne.  Toţi oamenii simpli ce lucrau la Swindon Works erau foarte mândri de poziţia pe care o deţineau în Anglia truditoare a vremii. Pentru  muncitorii de la Swindon Works, Isambard Kingdom Brunel  construieşte un mic oraş extrem de frumos, un fel de „Garden Village” cu căsuţe de  piatră galbenă  excavată din tunelul Box, situat  între  Bath şi Chippenham. Locuinţele  din acest „Garden Village” sunt încă folosite şi îngrijite de proprietarii lor de azi,  foarte mulţumiţi şi foarte orgolioşi  de casele ‘marca Brunel’  pe care le-au achiziţionat.  Voinţa de a construi   calea ferată  Great Western  aparţinea comercianţilor din Bristol. Care priveau îngrijoraţi şi comparativ felul cum Liverpool creştea gradual în importanţă. Pentru a contracara scăderea importanţei portului Bristol, comercianţii din Bristol hotărăsc construirea unei căi ferate care să lege oraşul  cu Londra. Compania comercială Great Western Railway a fost fondată la 1833. Isambard Kingdom Brunel a fost numit ‘inginer-şef‘ la vîrsta de  27 de ani. Isambard Kingdom Brunel aplică  pe calea ferată  Great Western cele mai inovative idei permise de starea fizicii de atunci. Aici  este  instalată prima linie telegrafică, la  9 aprilie  1839 înregistrându-se cea dintâi  comunicare telegrafică, între gara Paddington şi gara West Drayton.  Isambard Kingdom Brunel îşi edifică proiectul Great Western Railway  ca  şi  cum ar fi considerat calea ferată „Liverpool & Manchester” a lui George Stephenson drept  o provocare personală, chiar dacă nu premeditează  aceasta. Standardul de ecartament (‘gauge’, în limba engleză) al căii ferate dintre Liverpool şi Manchester va fi adoptat până la urmă la scară naţională în Marea Britanie, chiar la scară imperială. Totuşi Isambard Kingdom Brunel doreşte stabilitate la viteză mare pentru călătoria în vagoanele trenului său. Din simple consideraţii de fizică elementară,  Brunel conclude că trebuie să construiască o cale ferată cu ecartament larg. Aceasta circumstanţă asigură stabilitatea. Pictorul englez Turner, Joseph Mallord William (1775-1851), care în general deplora Revoluţia Industrială,   aprecia  totuşi viteza şi confortul  oferite de călătoria pe linia Great Western. Criticul de artă John Ruskin (1819 – 1900), companion al lui Turner în voiajul pe ‘calea ferată divină’, îşi amintea  cum  într-o zi ploioasă Turner a deschis fereastra compartimentului şi a privit peisajul. Ce a văzut atunci l-a inspirat să picteze una dintre capodoperele sale, tabloul “Rain, Steam and Speed”.  Tocmai această splendidă operă tehnică, realizată de Isambard Kingdom Brunel la standarde de management ambiental ce constituie şi azi un etalon absolut, perpetuu model fiducial pentru toate sistemele industriale, a fost sursa de optimism pentru proiectul zugrăvit de Jules Verne în romanul „20000 de leghe sub mări”.  A călătorit Jules Verne cu trenul Great Western?  Altceva rămâne dovedit. Isambard Kingdom Brunel convingea  compania Great Western Railway  să investească în proiectul unei nave transatlantice botezată Great Western, pe care o construieşte chiar el. Great Western participă la o cursă de traversare a Oceanului Atlantic de Nord, cursă câştigată  însă de nava concurentă Sirius,  care până atunci traversase numai canalul La Manche. Atunci când termină cărbunii, pentru producerea de abur menit  să dea  putere motoarelor, echipajul de pe Sirius pune pe foc  tot mobilierul de lemn din cabine, chiar şi unul dintre catargele navei. Această întâmplare adevărată  îl inspiră pe Jules Verne să scrie  episodul  traversarii Atlanticului  din romanul « Ocolul Pământului în 80 de zile ».  Construcţia navei Great Eatern se desfăşoară prea lent ca ea să mai participe la „Războiul Crimeii”, ce   avea  şi o parte dintre caracteristicile unui război mondial din secolul XX: se purta simultan în Marea Neagră,  şi în Marea Baltică. Benjamin Disraeli trasează pe bună dreptate  chiar începuturile înarmării industriale din Europa în ‚Războiul Crimeii’:  “All the disorders and disturbances of Europe, those immense armaments that are an incubus on national industry and the great obstacle to progressive civilization, may be traced and justly attributed to the Crimean War.” Benjamin Disraeli avea presentimentul că această cursă a înarmărilor declanşată de Războiul Crimeii va schimba raportul de forţe din lume, scăzând rolul Britaniei, superputerea unică din timpul său.  Şi războiul ruso-turc din 1877-1878, şi “proclamarea Independenţei României” de către politicianul Mihail Kogălniceanu,  sunt  mediocre  detalii ce urmează în siajul Războiului Crimeii.  Isambard Kingdom Brunel   a  participat activ la  efortul  de inginerie militară destinat purtării „Războiului  Crimeii”  atât  în Marea Neagră, cât şi în Marea Baltică:  proiectează şi supervizează construirea unor piese de artilerie,  a unor barje blindate  pentru debarcarea la Kronstadt, ori a unor spitale  de campanie.  Unul dintre aceste spitale militare proiectate de Isambard Kingdom Brunel   va fi instalat la Scutari, cartier  asiatic al oraşului Istanbul. Aici, sora de caritate Florence Nightingale  (1820-1910) confruntă o cohortă  de probleme. Pentru gestionarea lor,  Florence Nightingale  inventează  instrumentul managerial matematic chemat „diagrama polară” pentru indicatori relevanţi, numită acum şi ‘diagrama radar’ sau  ‘diagrama păianjen’, folosită  în prezent la managementul calităţii totale în organizaţii, într- un stil botezat de industriaşii japonezi cu termenul Kaizen.  Nava de transport Great Eastern fusese proiectată de  Isambard Kingdom Brunel   cu un deosebit respect purtat ideii  de stabilitate dinamică, vasul putând  să reziste la cele mai cumplite furtuni. Pe toată  perioada purtării războiului Crimeii,  Great Eastern  nu va fi pregătită să părăsească  şantierul naval de pe Tamisa. Din cauza aceasta, pentru asigurarea logisticii la Marea Neagră,  în locul uriaşului Great Eastern se recurge la o flotilă numeroasă  de nave de transport mult mai mici.  Războiul Crimeii începe sub pretextul unei  cruciade pentru accesul creştinilor la locurile sfinte. De data aceasta nu islamicii se  opuneau creştinilor. Se aflau  în  conflict  ortodoxismul rusesc  şi catolicii. Sultanul imperiului otoman era cel care îi alegea pe favorizaţi, apoi  garanta acestora  drepturile de acces. Pentru a-şi impune voinţa asupra otomanilor, Rusia hotărăşte să îi atace la Dunăre. În 1853, la ordinul ţarului Nicolae I, armatele ruseşti invadează  ceea ce mai rămăsese din Moldova, precum şi Ţara Românească.   Scriitorul rus Lev Tolstoi se afla din 1851 pe frontul din Caucaz, mai intâi ca iunker, apoi ofiţer. Rudele  sale,  care îi doresc o carieră militară strălucitoare, întreprind diligenţe să îl mute în armata rusească de la Dunăre comandată de prinţul Gorceacov.  În martie   1854, Lev Tolstoi   ajunge la Bucureşti, trecând prin Basarabia. După  42 ani de la anexare, Lev Tolstoi  scrie că  nu a întâlnit pe cineva „care să  înţeleagă  ruseşte”.  Anglia reacţionează la invadarea Moldovei şi Valahiei, expediind nave de război în Dardanele. Acolo flota britanică  s -a  unit cu o flotă franceză. Dar vor aştepta până ce vor lupta în  Marea Neagră.  Otomanii aveau nişte  ofiţeri de comandă de o calitate excepţională, printre  care şi pe celebrul Osman Paşa, un maestru  absolut al luptelor  cu trupe puţine împotriva unor efective numeroase. Trupele turceşti încep să  hărţuiască armata dunăreană a ţarului. Nicolae I răspunde arătand forţa navală rusească în Marea Neagră. Întreaga flotă turcească este distrusă în bătălia navală de la Sinope,  din 30 noiembrie 1853.  Pe data de 10 aprilie  1854,   flota anglo- franceză  apare în faţa celui mai mare port al imperiului rusesc  la Marea Neagră, oraşul Odesa. Presa americană urmărea cu mare atenţie evoluţia războiului Crimeii. Din ce cauză ?  Statele Unite ale Americii vroiau să îşi extindă jurisdicţia asupra insulei  Cuba din Caraibe. Anglia şi Franţa se opuneau. Americanii doreau ca anglo-francezii să piardă războiul Crimeii.  Canonierele  engleze şi franceze încep să bombardeze fără discriminare Odesa,  aprinzând  clădirile. Oraşul avea şi un teatru, construit la  1809.  Funcţionarea lui fusese la început aproape  falimentară, din lipsă  acută  de spectatori. Guvernatorul, în marea lui înţelepciune, acordă managerului companiei teatrale   şi  contractul pentru instituirea carantinei  asupra navelor  care se aflau în port pe vreme de pace. Frecventarea teatrului s-a  ameliorat  brusc. Sistemul managerial inventat de Marele Cneaz Ivan al III- lea (sistemul Gosudar) a dovedit din nou că poate să funcţioneze. În Războiul Crimeii, clădirea teatrului scapă de la distrugere şi incendiere. Arde totuşi complet într- un foc accidental din 1873. Va fi elaborat un proiect nou, datorat arhitecţilor vienezi F. Fellner şi H Helmer. Clădirea teatrului nou din Odesa va fi inaugurată la 1887. Aceiaşi arhitecţi  vienezi vor proiecta şi  clădirea teatrului naţional din Iaşi, inaugurată  la  1896. Cele două teatre, din Odesa şi Iaşi,  au incorporată în structura lor ideea  arhitectonică de auditorium  în stil Louis XVI.  În stagiul său militar din România, Lev Tolstoi  se îmbolnăveşte de malarie. Este vizitat zilnic de un medic localnic,  al cărui nume nu îl cunoaştem.  Lev Tolstoi notează în Jurnal : „După  conversaţia  cu medicul,  am renunţat la părerea stupidă şi nedreaptă  pe care o aveam faţă  de valahi, — părere care este împărtăşită  de toată armata rusă, şi care mi-a fost inculcată  de idioţii pe care i-am întâlnit până  în prezent. Soarta acestui popor e plină de farmec  şi de tristeţe”.  Tolstoi a luat parte, în luna Iulie 1854,  la pregătirile pentru atacul general asupra Silistrei. Atacul a fost contramandat, se hotărâse  părăsirea principatelor.  În retragerea armatei ruseşti de la Silistra,  prinţul Gorceacov admite  ţăranilor bulgari să urmeze armata rusă. Bulgarii aceştia,   care fugeau  de teama represaliilor turceşti, au fost colonizaţi  în Basarabia, iniţiind procesul devastator al  modificării structurii demografice din  provincia  românească răpită. În  septembrie şi o bună parte din luna octombrie  1854,  Lev Tolstoi s-a aflat la Chişinãu cu armata rusească. Viaţa anostă  îl determină  pe Tolstoi să  ceară  trimiterea  la Sevastopol. Unde pleacă,  prin Odesa şi Nikolaev, la începutul  lunii octombrie 1854.  Calitatea excelentă a ofiţerilor de artilerie ruşi este dovedită de pierderile grele  suferite de cavaleria engleză –reprezentând de facto elita armatei  de uscat–  pe data de 25 octombrie  1854  în ‘Valea morţii’ de lângă Balaklava.  Durerea naţiunii egleze era  cel mai bine exprimată de poetul romantic Alfred Tennyson (1809-1892), în versurile din ‘Atacul cavaleriei  uşoare’ (“The Charge Of The Light Brigade”) : “Half a league half a league,/ Half a league onward,/All in the valley of Death/ Rode the six hundred/: ‘Forward, the Light Brigade!/ Charge for the guns’ he said:/ Into the valley of Death/ Rode the six hundred.”  Şi natura dezlănţuită îi ajută pe ruşi. Ne referim la efectele furtunii din 14 noiembrie  1854. Curios, dezlănţuirea  naturii îi ajută şi pe români. Această furtună va determina puterile occidentale participante  la Războiul Crimeii să sprijine atât restituirea celor trei judeţe din sudul Basarabiei, cât şi unirea principatelor  româneşti dunărene,  act geopolitic care constituie un exemplu de cultură organizaţională occidentală care atinge excelenţa.  Din 1854, Observatorul astronomic şi  meteorologic din Paris avea un nou director, în persoana lui Urbain Jean Joseph Leverrier (1811–1877). Meritele lui Leverrier  fuseseră  deja recunoscute de Franţa în ianuarie 1846, când era primit în Académie des sciences  pe fotoliul eliberat la moartea academicianului Cassini IV. Leverrier  era un maestru al calculului de perturbaţii în mecanica astronomică. Observatorul astrelor Johann Galle a descoperit planeta Neptun chiar în seara zilei (23 septembrie 1846) când pe o depeşă  de la Leverrier a citit  coordonatele cereşti unde trebuie să caute planeta Neptun. Fizicianul francez François Arago (1786-1853) a comentat : «Monsieur  Le Verrier a vu un astre au bout de sa plume !». În cultura proletcultistă de limbă română, această afirmaţie era tradusă : „Leverrier a descoperit planeta Neptun în vîrful peniţei”, fiind atribuită ideologului comunist Friedrich Engels (1820–1895).   Urbain Jean Joseph Leverrier poseda o capacitate de analiză uriaşă, combinată cu evaluarea corectă post-analiză, transmisă decidenţilor politici care puteau alege rezonabil o cale de acţiune a forţei. Cum se gestionează puterea ? Epoca Luminilor impune modelul: “Herculem Imitare!”, propus de marele educator Comenius (1592–1670),   care îl imita pe sofistul Prodicus (născut probabil între 460 şi  465 î.d.C., şi care mai trăia pe vremea lui Socrate). Acesta era de fapt spiritul Epocii Luminilor. Unirea principatelor româneşti şi  implementarea conceptului de Romania Neoacquistica se fac în spiritul Epocii Luminilor. Iar în celebrul Liceu Militar de la Mănăstirea Dealu, unde a învăţat şi Radu Tudoran, principiul de educaţie era “Herculem Imitare!”. Aici se ascunde şi  forţa educaţională a romanului ‘Toate pânzele sus !’.  După ce am citit acest roman, am citit fasciculele ‘Nebuloasei din Andromeda’ a lui Ivan Efremov, tradusă de Adrian Rogoz. Constatam convergenţa spirituală a celor două texte. Era  indusă de acelaşi model fiducial, de acelaşi principiu pedagogic al lui Comenius. Leverrier analizează cu mare atenţie datele europene de presiune atmosferică şi de viteză a vântului din zilele care au precedat dezastruoasa furtună. El observă un minim al  presiunii atmosferice care a traversat în termen de patru zile Europa, ajungând în Marea Neagră. Leverrier a mai observat un anumit tip de circulaţie atmosferică în jurul minimului, pe care îl denumeşte ciclon. Leverrier conchide că din direcţia de mişcare a centrului ciclonului se pot face predicţii. Leverrier îi transmite împăratului Napoleon al III-lea concluzia  studiului efectuat la  Observatorul din Paris : Existenţa unei linii telegrafice sigure între Viena şi litoralul Mării Negre ar fi permis  comunicarea datelor de avertizare. Pe baza acestor date, Napoleon al III-lea  urma să ia o decizie de politică externă. Pentru această linie telegrafică  sigură, împăratul francez va sprijini unirea principatelor româneşti. Titus Filipas