Posts Tagged ‘Kuciuc-Kainargi’

@ Vladimir Putin

ianuarie 19, 2014

+Tiraspolul acuză Chişinăul că foloseşte elevi din Transnistria ca instrument de confruntare politică+ http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/tiraspolul-acuza-chisinaul-ca-foloseste-elevi-din-transnistria-ca-instrument-de-confruntare-politica-323336.html @ Vladimir Putin : Păi aveţi în Transnistria masate atâtea trupe ruseşti, atâta căzăcime, atâţia veterani, şi vă sperie nişte copii care doresc cu ardoare să înveţe Limba Română cultă ? Adevărul este că vreţi să îi rusificaţi pe aceşti copii de români pentru a-i folosi drept “carne de tun” împotriva islamicilor care, iată, au spart “porţile de fier ale Caucazului” şi au intrat în Romania Orientală nord-pontică. Un lobby occidental organizat de către amoralul iluminist Voltaire –plătit generos de ţarina Caterina cea Mare- v-a permis la anul 1774, prin pacea de la Kuciuc Kainargi, să deveniţi stăpâni ilegitimi peste Romania Orientală nord-pontică unde aţi construit “satele lui Potemkin” pentru NovoRossiia, mistificator prezentate lumii întregi ca o mostră supremă de civilizaţie şi de civilitate ! La 1774 aţi reuşit, cu sprijin britanic insular şi sprijin continental-voltairian, să anulaţi Capitulaţiunea de la 1740 edificată de către cancelarul-cardinal de Fleury precum şi de un sultan otoman cu generozitate şi o imaginaţie de “împărat poet” (l-am citat pe Mihai Eminescu). În Memoriile sale, Winston Churchill îşi arăta admiraţia faţă de această construcţie diplomatică din secolul XVIII reuşită de înţeleptul cardinal orientalist de Fleury. Să nu uităm de asemenea că tot la anul 1774, Herder denunţa maşinaţiunile lobbyste şi factice pro-Rusia ale lui Voltaire. Herder spunea expres că asemenea maşinaţiuni se fac în dispreţul drepturilor legitime ale populaţiilor locale considerate “primitive”. Să nu uităm că Romania Orientală nord-pontică a fost declarată provincie a Imperiului Roman încă de pe vremea împăratului Nero. Faptul acesta este recunoscut şi de către istoricul german Mommsen.
Titus Filipas

Lacrimile trecutului

noiembrie 5, 2013

@Florin Luca : Problema este că muscalii sunt cei care trebuie să se „spele cu lacrimile trecutului” http://nastase.wordpress.com/2013/11/03/leonida-casso-si-basarabia/ Nu-i prea văd antrenaţi în hidrodinamica aceasta. În Memoriile sale despre cel de al doilea război mondial, Winston Churchill scrie că românii sunt într-o stare de mare confuzie şi într-o evidentă lipsă de dorinţă în a-şi învăţa istoria lor reală din secolul XVIII. Ne vorbeşti aici despre învăţăturile minunate ale imperatorului Petru Velikii pentru noi, ca şi cum ai vorbi despre „Învăţăturile lui Neagoe Basarab” (de altminteri furate de ruşi de la noi într-un text apocrif). Chiar şi acum, în Basarabia şi Transnistria, ruşii folosesc doctrina lui Nikolai Karamzin. Care spune că, pentru mersul civilizaţiei, românii trebuie omorâţi la fel cum au omorât americanii Pieile Roşii ! Ştii ceva despre istoria românească reală din secolul XVIII în afară de ceea ce mint muscalii ? De exemplu, ce ştii despre Capitulaţiunea de la 1740, în care Franţa absolutistă şi Imperiul Otoman stabileau ca fiind legitimă frontiera răsăriteană pe Bugul pontic pentru principatul Moldovei ? Şi ce ştii despre tratatul de la Kuciuc Kainargi (pentru care a făcut lobby „moralul” iluminist Voltaire plătit de ţarina Caterina cea Mare) din 1774 care a suspendat temporar aplicabilitatea Capitulaţiunii de la 1740 ? Ce ştii despre munca de persuasiune imensă desfăşurată de ideologul naţionalist român Ioan Eliade Rădulescu, prin mediul masonic, pe lângă lordul Palmerston, pentru restatuarea Capitulaţiunii de la 1740 ? Am avut drept rezultat numai Războiul Crimeii şi Unirea cea Mică, dar proiectul de restatuare gândit de Ioan Eliade Rădulescu era mult mai mare. Chiar şi Osman Paşa a lucrat pentru acel proiect în Războiul Crimeii !
Titus Filipas

Nimic despre Buharin?

august 22, 2010

Domnul Alexandru Mihalcea, –pe care îl respect mult–, scrie la http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/comunismul-vesnic-196986.html  despre “Comunismul veşnic”. Sînt nevoit să întreb : Nimic despre Buharin? Pentru că asta ne interesează de fapt pe noi în chestiunea “Comunismului veşnic”. Bolşevicul Nicolai Buharin realizează la terminarea primului război mondial că România după Unirea cea Mare lezează foarte grav construcţia rusească din Romania Orientală. Celebrele Potemkiniade, reamintim, iniţiază de facto construcţia rusească din Romania Orientală. Nu este mai puţin adevărat că ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon a fost un stimulus pentru Potemkiniade. Construcţia rusească din Romania Orientală căpăta falsă legitimitate prin tratatul de la Kuciuc Kainargi din 1774. Dar trebuie să spunem în mod răspicat că iluministul Voltaire a organizat în Europa Occidentală un eficient lobby pro-Rusia (nu pe gratis, Voltaire a fost plătit de Ţarina Caterina cea Mare) pentru pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774. De fapt tratatul de la Kuciuc Kainargi intră în acelaşi grup de tratate  internaţionale care au condus, succesiv, la dezmembrarea Poloniei. Istoricul britanic Simon Sebag Montefiore demonstrează că există continuitate de intenţii de la ţarina Caterina cea Mare la conducătorii bolşevici care au folosit Cominternul. La început, Buharin vrea să degradeze România Mare  şi  românii prin crearea falsei denumiri roma pentru etnia pe care poetul Puşkin o numea foarte corect ţîganî. Tot la iniţiativa buharinist-cominterinstă în Uniunea Sovietică este creată limba artificială romani/romanes. Şi  tot în  Uniunea Sovietică sunt editate primele cărţi în limba artificială romani/romanes! În fine, chiar dacă Buharin va fi persecutat de Stalin, iniţiativa cominternist-buharinistă pentru degradarea României va fi preluată de Stalin. Sunt chiar create în România centre perene pentru implementarea ideologiei cominternist-buhariniste, ele există şi acum ! În România interbelică ele se manifestă prin organizarea mişcărilor din Tatar Bunar şi de pe Valea Jiului. În România de după 1989, mineriadele sunt tot nişte mişcări cominternist-buhariniste bazate pe minerii etnici din Valea Jiului coborâţi din Ardeal. Minerii alogeni au reuşit să degradeze Bucureştiul şi România. Îi numesc „mineri alogeni” pentru că ei nu se încadrează în reala cultură a minerilor români descrisă de cărturarul Ion Dezideriu Sârbu.

Titus Filipas

Frederic cel Mare către Voltaire

octombrie 4, 2009

Prin pacea de la Kuciuc Kainargi din anul 1774, Franţa renunţă la drepturile atribuite şi parafate  prin Capitulaţiunea din anul 1740 la Constantinopol! Exact acel tratat de la 1740 garanta frontiera românească pe rîul Bug care se varsă în Marea Neagră. Deci după abandonarea Canadei în războiul de şapte ani (vezi celebra expresie de evaluare a Canadei : „quelques arpents de neige”), Voltaire creează un lobby puternic pentru abandonarea garanţiei franceze la frontiera Romaniei pe Bugul pontic.

Iată un excerpt dintr-o scrisoare din anul 1774, scrisă de regele Frederic cel Mare al Prusiei, către Voltaire (imediat dupa încheierea păcii de la Kuciuc Kainargi, pe care Frederic cel Mare o compara ca importanţă cu pacea din Westphalia): +[…] Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles. Voilà un chancelier sans chancellerie qui vous devient inutile, un nouveau venu que peut-être vous ne connaissez pas, et qu’il faudra prévenir par quelques vers flatteurs avant d’entamer l’affaire de Jacques-Marie; enfin un témoignage que vous me demandez, et qui n’est pas selon le style de la chancellerie. On prétend qu’un attestat de l’officier général dans le régiment où il sert est suffisant, et que les princes ne doivent pas s’abaisser à demander grâce à d’autres princes pour ceux qui les servent, ou il faut en faire une affaire ministérielle. Voilà ce qu’on dit. Pour moi, qui ne suis exercé ni en style de chancellerie, ni profondément instruit du punctilio, je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris qu’il       dise un mot en faveur du jeune homme au nouveau chancelier. Si les anciens usages barbares prévalent contre les bonnes intentions de François-Marie Arouet de Voltaire […], il faudra s’en consoler, car ce n’est pas une raison pour que nous déclarions       la guerre à la France. […] Le destin des choses humaines est de changer […] : peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite.[…] Vale. Fédéric.+

Dar, sincer să fiu, nu mă aşteptam să îl văd implicat şi pe matematicianul D’Alembert în lupta pentru spulberarea Romaniei Orientale creată prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Bizar acest mod de „accelerare a istoriei”!

Titus Filipas

Un lobby voltairian pro-Rusia în UE

octombrie 2, 2009

Se ştie că în secolul XVIII, iluministul francez Voltaire a organizat primul lobby pro-Rusia în Occidentul Europei. Iluminismul  a fost de mai multe tipuri, a fost un fenomen cultural amplu şi complex, dar în şcolile noastre încă li se ascunde copiilor adevărul că a existat şi o grupare de idei anti-Romania, creată în primul rând de Montesquieu, dar căreia îi aparţineau de asemenea Voltaire şi Gibbon.  Acel lobby pro-Rusia din secolul XVIII organizat de Voltaire, –se pare că nu pe gratis!–, a militat pentru încheierea păcii de la Kuciuc Kainargi din anul 1774.  Pentru români, consecinţele păcii de la Kuciuc Kainargi au fost tragice. Mihai Eminescu le evaluează cu obiectivitate în DOINA.  Fiecare viers de acolo poate fi văzut ca o săgeată ascuţită înspre acel vechi lobby european anti-Romania. Prin pacea de la Kuciuc Kainargi din anul 1774 era anulată  Capitulaţiunea din 1740 de la Constantinopol care garanta frontiera principatului moldovenesc pe rîul Bug (vorbim aici despre Bugul pontic, pentru că mai există un Bug pe versantul hidrografic baltic, şi unde germanii au calibrat tirurile de rachete V2 în cel de al doilea război mondial).  Rusia a profitat imens de pe urma tratatului de la Kuciuc Kainargi.  Şi-a însuşit tot teritoriul din Romania Orientală delimitat de Munţii Caucaz şi rîul Nistru! Teritoriu pe care era destinată 🙂 să construiască o civilizaţie a “iluminismului rusesc”. Aşa s-a născut farsa chemată “satele lui Potemkin”. A fost un exemplu de corupţie rusească sprijinită de Occident. Este bine să  înţelegem istoria acestui spaţiu  pe care geografia clasică îl numea Sciţia. Mihai Sadoveanu a scris cu durere despre el, dar şi Vasile Voiculescu i-a dedicat nuvele splendide. Una dintre cele mai frumoase şi nobile, înălţătoare  pentru spiritul românesc, îşi derulează acţiunea în cel de al doilea război mondial.  După 1989, acel lobby voltairian pro-Rusia  s-a manifestat prin circumstanţa că nu s-a admis anularea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov şi pentru România, nu doar pentru Estonia, Letonia, Lituania. S-a încălcat astfel un principiu de uniformitate. În fine, cea mai recentă manifestare de lobby pro-Rusia, un lobby de sorginte iluministă, reamintesc, s-a manifestat în raportul UE care condamnă Georgia pentru agresiune împotriva Rusiei ! Nu ştiu dacă este cineva în republica Georgia, –fie preşedintele Saakachvili, fie ambasadorul Samadashvili–, care să priceapă exact cadrul  problemei, şi sursele istorice, din secolul XVIII, ale problemei. Georgia este un aliat natural pentru România, şi ar fi necesară o intensă colaborare culturală şi diplomatică între cele două ţări. O cooperare de natură intelectuală, ghidată strict de asigurarea vechiului echilibru pe acest spaţiu. O cooperare care  să pornească de la interesele României şi Georgiei. O cooperare care  să nu fie manipulată de interesele unor ţări noi pentru acest spaţiu, vorbesc în mod expres despre interesele Israelului şi USA, interese care par să fie comune pe spaţiul pontic.

Titus Filipas

Demografia rusească a “sufletelor moarte”

august 16, 2009

M-a îndemnat spre a scrie acest articol postarea părintelui Savatie de la http://savatie.wordpress.com/2009/08/14/sfinta-simplitate-de-anton-cehov/ . Este acolo un text excelent, care poate stârni multe gânduri despre istoria noastră culturală şi despre istoria culturală a ruşilor “iluminaţi”.  În esenţă este vorba despre potemkiniadă.  Şi despre tipul de cultură creată după pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774. Pentru pacea de la Kuciuc Kainargi a militat în Franţa un lobby pro-Rusia creat de Voltaire (fusese plătit pentru aceasta de ţarina Caterina cea Mare). Prin pacea de la 1774 girată şi de Britania, Romania Orientală de la Caucaz până la Nistru era desfiinţată, şi era astfel creat “Sudul Rusiei”. Dar influenţa umanismului bizantin rămânea prezentă acolo. Umanismul acela îşi punea amprenta peste  “melancolia rusă”,  care se naşte de fapt din tragedia greacă via umanismul bizantin.  Acest umanism  bizantin  îi influenţează deopotrivă pe Alexandru Puşkin şi pe Costache Negruzzi. Apoi, mi se pare chiar foarte  interesantă relaţia dintre acest nou Sud al Rusiei şi Rusia moscovită, aşa cum se vede ea în piesa “Trei surori”. Nicolai Gogol se naşte şi el în acest spaţiu, mai precis la Sorocinenii Mari (Chiar să nu fie vreo legătură cu străvechea cetate Soroca fondată de genovezi ca Alcyona?). Dar noile localităţi ale lui Potemkin din Sudul Rusiei nu mai sunt civilizate de genovezi. Aici, în oraşele lui Potemkin, se naşte demografia rusească a „sufletelor moarte” descrise de Gogol. Este o lume distopică născută din utopia închiderii năvălirilor din Orient peste Europa cu o poartă imperială rusească.

Titus Filipas

Neo-voltairienii atacă România

iulie 4, 2009

Se ştie că înainte de anul 1774, filosoful iluminist francez care semna Voltaire dar avea  identitatea  în acte François-Marie Arouet (1694  – 1778) a organizat în Franţa un lobby pro-Rusia. Se poate demonstra că Voltaire a fost pecuniar interesat în această campanie. Deşi Voltaire, urmându-l  pe Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), inventatorul conceptului „democraţiei occidentale”, a invocat  principii anti-corupţie foarte înalte pentru acest  lobby pe care l-a promovat, François-Marie Arouet fusese cumpărat cu bani grei de către ţarina Caterina cea Mare a Rusiei. Deci Voltaire, „l’icône de la vérité et de la justice”, cum a fost evaluat până de curând, e doar biet intelectual „mai mult sau mai puţin onest” care s-a lăsat  corupt de Rusia. Acel  lobby pro-Rusia  organizat de Voltaire  a forţat semnarea păcii din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Deşi manualele de şcoală în stil pro-sovietic scriau altceva, profesorul nostru de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne-a lăsat să înţelegem că pacea de la Kuciuc Kainargi a avut consecinţe catastrofale pentru noi. Prin tratatul de la  1774, practic erau suspendate, dacă nu chiar anulate,  efectele Capitulaţiunii  din 1740 de la Constantinopol.  Abia paşoptiştii noştri, în emigraţia din Franţa, infiltrează o lojă masonică şi reuşesc să impună  reluarea problemei Capitulaţiunii  din 1740  de către Occident. Din acest motiv este proiectat strategic Războiul Crimeii. Cu ajutorul  generalului Osman Pasa sunt luate înapoi cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, şi devine posibilă unirea principatelor româneşti la anul 1859. Era doar fragment din Romania Neoacquistica de la anul 1600, cu frontiera estică pe rîul Bug. Să nu uităm acest Sabbat al spiritului : Romania Neoacquistica trebuie să fie modelul nostru fiducial!

Ne-a fost impusă apoi normarea independentistă de  la 1877, care nu a fost consecinţa unui război de eliberare naţională. Cine îi iubea pe ruşii care ne cotropiseră teritoriul  ? Consecinţele normării independentiste de  la 1877 au fost un şir de răscoale ţărăneşti, culminând cu aceea de la 1907. Pentru a preveni transformarea ei în pogrom antisemit, ofiţerii patrioţi ai armatei române, printre care locotenentul Ion Antonescu, decid  reprimarea sângeroasă a  răscoalei. Dar nu a fost omorât vreun alogen ! Apoi, după declanşarea primului război mondial (nu din vina noastră), politicienii  români cunctatori-evaluatori amână doi ani intrarea României în război (principiul „wait and see”). După  război, înţeleptul om de stat Ionel Brătianu negociază legitimarea pentru „România dodoloaţă”  (România Mare). Era mai puţin decât „pohta” lui Mihai Viteazul, acea Romania Neoacquistica aflată şi în visul Brătienilor.

Adolf  Hitler şi Iosif Stalin destabilizează Europa şi lumea prin pactul Ribbentrop-Molotov.  În cel de al doilea război mondial, mareşalul Ion Antonescu reuşea să obţină de la celelalte puteri, Anglia şi America, recunoaşterea validităţii  Capitulaţiunii  de la  1740  în ceea ce priveşte frontiera estică legitimă a României : rîul Bug. Chiar dacă, din timiditate, istoricii români nu aduc la lumină documentele doveditoare (presupun că unii dintre ei studiază cu asiduitate problema, şi au copiile documentelor în sertar), putem citi  Memoriile lui  Winston Churchill, care scrie despre acestea foarte limpede. Documente există şi în arhivele din alte capitale europene. Din cauza aceasta, Winston Churchill primea la Stockholm premiul Nobel pentru Memorii. După război, Iuliu Maniu nu pleacă în emigraţie deoarece credea că America şi Anglia vor respecta promisiunea făcută  în război lui Ion Antonescu. După 1989, noi trebuie să continuăm lupta lui Iuliu Maniu pentru validarea   Capitulaţiunii  de la  1740.  

În ce măsură a încercat mareşalul Ion Antonescu să consolideze promisiunea obţinută de la Anglia şi America ? Dând acte de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru pentru evreii din România! Eu am întâlnit, în anul 2004, un asemenea evreu la Craiova, un  cetăţean care primea pe baza actului de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru, o pensie mirobolantă de la statul român actual, şi îmi spunea că nu a pus vreodată piciorul pe teritoriul dintre Bug şi Nistru. De asemenea că evreii s-au înţeles bine cu populaţia  endogenă din România. Presupun că acel evreu, viu în anul 2004 la Craiova, figurează printre victimele Holocaustului din România. Îmi povestea că mulţi alţi evrei din România au fost şi sunt în situaţia lui. Şi că alţii încearcă să creeze artificial o discordie între evrei şi români. Printre aceia „alţii” se numără istoriografa franceză  Alexandra Laignel-Lavastine.

Dacă ar fi fost un om de ştiinţă care studiază, fără patimă şi idei preconcepute, istoria din Romania şi istoriografia despre români, profesoara universitară Alexandra Laignel- Lavastine ar fi trebuit să înceapă cu felul cum sunt trataţi românii în marele text al lui Voltaire: “Histoire de Charles XII” (publicat în 1730-1731). Dacă îmi permiteţi, voi cita eu aici un excerpt foarte revelator din textul scris de Voltaire: “Le czar, selon toutes les apparences, devait vaincre Baltagi Mehemet; mais il fit la même faute avec les Turcs que le roi de Suède avait commise avec lui; il méprisa trop son ennemi. Sur la nouvelle de l’armement des Turcs, il quitta Moscou; et ayant ordonné qu’on changeât le siège de Riga en blocus, il assembla sur les frontières de Pologne quatre-vingt mille hommes de ses troupes(19). Avec cette armée il prit son chemin par la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs tributaires du Grand Seigneur. La Moldavie était gouvernée alors par le prince Cantemir, grec d’origine, qui réunissait les talents des anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. On le faisait descendre du fameux Timur, connu sous le nom de Tamerlan.”  Nu am trunchiat nimic. Deci puteţi verifica, pe un text copiat dar autentificat, că Voltaire nu punea vreun bemol la clamarea “la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs”. Nimic, nimic, nimic, despre   români.  Dacă ar fi dat dovadă de  onestitate intelectuală totală, istoriografa franceză Alexandra Laignel- Lavastine trebuia să mai recunoască şi adevărul istoric despre români. Trebuia să identifice şi să focalizeze atenţia asupra greşelii făcute de François-Marie Arouet.  De altminteri, chiar  Gavroche scanda în Mizerabilii“C’est la faute à Voltaire (!)”. Nici Victor Hugo nu credea ce  clama Gavroche. Victor Hugo aparţinea acelui lobby voltairian anti-Romania. Decadenţa romană, în exemplificarea cea mai crasă, ar fi fost astfel prinţul nostru Dimitrie Cantemir, cel puţin aşa îl portretizează Victor Hugo în  poemul “La Légende des siècles”. Dar Alexandra Laignel- Lavastine ne dovedeşte, prin felul  nimicitor în care îi tratează pe  români şi problemele româneşti, că un lobby anti-Romania continuă. Acelui lobby anti-Romania i s-au asociat în present intelectuali “de elită” români : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici.

Alexandra Laignel- Lavastine  nu cunoaşte  bine nici istoria culturală a secolului  XIX românesc.  Atunci când a scris cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”,  istoriografa Alexandra Laignel- Lavastine s-a lăsat furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de anul 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul domniei sale. Nu îl negăm noi. Deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”.  Este ce-a făcut Voltaire  în „L’Histoire de Charles XII”. 

Un detaliu pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită,  s-ar referi la necesitatea explicitării/explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa absolută aparţine chiar autoarei. Spunem noi ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o atâta ignoranţă. Dar Alexandra Laignel-Lavastine uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea la  mijlocul vieţii  rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, deşi sunt în acelaşi timp ideologie naţionalistă  românească. Noi am numit-o Ideologia Şcolilor Centrale şi am arătat legătura sa cu ideologia primară franceză, ideologia lui Destutt de Tracy. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea românească de mediul de acasă, de arhetipurile culturale din familie. Mircea Eliade era cel de al doilea fiu al căpitanului român Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru marea operă de românism întreprinsă de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite.

Asertările doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, iar noi am demonstrat că ele sunt clamări făcute în numele unui lobby anti-România, sunt luate drept nou referenţial în acuzaţiile lansate, iar şi iar, împotriva românilor şi României.  Citesc asemenea acuzaţii la adresa URL  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9678. Cu titlul ce sună echivalent acuzaţiei că germanii au făcut săpun din trei milioane de evrei : +Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Marina NICOLAEV+ 

Citez din articol : “Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscuta ca unul dintre cele mai buni specialisti în istorie intelectuala si politica a Europei centrale si de Est.” Eu nu o recunosc. Am arătat deja ce erori grave, tendenţioase, în spirit de lobyy anti-Romania şi prin negarea principiului existenţialist de evaluare propus de Albert Camus, a comis Alexandra Laignel-Lavastine în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme. Totuşi, totuşi, în articolul respectiv se spune ostentativ : +De curând a publicat în România si volumul «Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului » Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco : L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection „Perspectives critiques”, 2002). Pentru studiile si articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obtinut în 2005, Prix européen de l’essai „Charles Veillon” al fundatiei elvetiene cu acelasi nume.+ Doamna Marina Nicolaev ne mai spune  : +În luna februarie 2009 a aparut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba româna si însotit de o serie de adnotari si prezentari precum si de un material iconografic semnificativ, sub semnatura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist si profesor universitar.+

Problema cu “materialul iconografic” ? Îmi amintesc că pe vremea când ne făceau în liceu îndoctrinarea cu cele “trei milioane de evrei din care germanii au făcut săpun”, cărţile acelea de ideologie avea la anexe “material iconografic”  cu fotografii ale fabricilor germane din care ar fi fost fabricat săpun din evrei, desene detaliate ale fluxului tehnologic, chiar fotografii ale unor bucăţi de săpun făcut din evrei. Dar Institutul Yad Vashem neagă acum că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Vă spun cu mâna pe inimă, fotografiile acelea arătau chiar foarte realist, marcajele ştanţate  nu păreau în vreo clipă că ar fi fost trucate. În fine, să admitem că Institutul Yad Vashem are dreptate. Atunci pot să pun o întrebare  ? În primul rând să vă spun că ne obligau la şcoală să dăm bani (sic!) pe cărţile acelea de propagandă  pe o temă despre care specialiştii de la Institutul Yad Vashem spun acum că ea nu era adevărată. Întreb, naiv : În buzunarele cui ajungeau banii plătiţi pentru cărţile acelea? Întrebarea e pur retorică, ştiu răspunsul. De-l spun aici, pe blogul acesta, voi fi acuzat că nu este “politiceşte corect”.

Alt referenţial, probabil considerat la fel de valabil ca şi referenţialul François-Marie Arouet despre populaţia Moldovei şi Valahiei  la începutul secolului  XVIII, ori ca referenţialul Alexandra Laignel- Lavastine  despre valorile  în care cred românii, ne propune  doamna Marina Nicolaev în frazarea   : +Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea razboi mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma „nicio tara, cu exceptia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor »+ Ca să fiu intelectualiceşte corect, trebuie să recunosc că nu am studiat ceva din opera istoricului Raul Hilberg. Dar am studiat opera altui cunoscut istoric american, Keith Hitchins, membru de onoare al Academiei Române. Şi am constatat că profesorul universitar Keith Hitchins  minte, prin omisiune şi comisiune, la tema românii şi România. Ei nu ştiu nimic despre Romania Orientală. Însă, evident, aş fi de o stupiditate extremă dacă aş invita pe careva să formuleze vreo judecată de valoare asupra lucrărilor istoricului Raul Hilberg. Insist, nu !Poate ştie dânsul, Raul Hilberg, lucruri care mie îmi scapă. Şi, credeţi-mă, în ciuda negaţionismului dovedit de specialiştii de la Institutul Yad Vashem, eu nu mă pot opri să plâng pentru cele trei milioane de evrei făcuţi săpun de germani în cel de al doilea război mondial.

Titus Filipas

Atitudinea lui Gabriel Liiceanu evaluată pe blog şi ziar

iulie 1, 2009

Dânşii aparţin aceleeaşi organizaţii non-guvernamentale (GDS). Domnul Vladimir Tismăneanu sare în apărarea domnului  Gabriel Liiceanu prin postarea de blog http://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/30/grota-se-reintoarce-in-piata/ . Citesc : +Linguşitorul de serviciu al lui Nicolae Ceauşescu îl insultă pe Gabriel Liiceanu într-un limbaj greu de reprodus aici.+ Gabriel Liiceanu este patronul editurii Humanitas, vechea Editură Politică privatizată extrem de dubios (cred  că o particică din patrimoniu îmi aparţine, dar, în fine, faţă de câtă avere am pierdut din cauza lui Lioncik Tismeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, aceasta nu înseamnă mare lucru). Şi ce-a spus Adrian Păunescu despre Gabriel Liiceanu ca patron de editură ? Pe legătură ad hoc ajung la http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/tinichigiul-licheleanu-la-intersectia-bd-caragiale-cu-fund-basescu-512851.html . “Nu mă mai interesa felul cum a devenit dumnealui mare editor, […] negustoraş de hârtie tipărită.”,  scrie Adrian Păunescu.  De ce este frazarea “greu de reprodus” pe blogul domnului Vladimir Tismăneanu? Adevărul acesta supără chiar într-atâta ? Totuşi, totuşi, realizez că Adrian Păunescu nu îl insultă pe domnul  Gabriel Liiceanu din motive de patrimoniu, ci din alt motiv, pe care îl declară tranşant : +Licheleanu este neruşinatul pervers care a cerut după 1989 ca „Doina” lui Eminescu, „De la Nistru pân’ la Tisa”, să rămână în umbră, pentru că promovarea ei ar putea să ne îndepărteze de Europa. Nici tanchistul de ocupaţie din al doilea război mondial nu îndrăznise o asemenea ticăloşie.+ Acum, dacă Vladimir Tismăneanu îi ia apărarea din acest motiv domnului Gabriel Liiceanu, totul arată că Vladimir Tismăneanu nu se dezice de alegerile de valoare şi de acţiunea politică a tatălui său, acela care în perioada 1940-1941 a adus Gulagul peste Basarabia, i-a strâns pe urmaşii răzeşilor pentru a fi exterminaţi de ruşi în Siberia. În plus,  dacă domnul Vladimir Tismăneanu este de acord cu atitudinea lui  Gabriel Liiceanu faţă de „Doina” lui Eminescu, aceasta demonstrează că Vladimir Tismăneanu este un ignar. Noi cunoaştem infinit mai bine decât Vladimir Tismăneanu problemele româneşti. Sigur, le cunoaşte şi domnul  Gabriel Liiceanu, pentru a lupta împotriva intereselor româneşti.Imediat după loviluţie, politrucul cominternist Silviu Brucan l-a numit pe Gabriel Liiceanu ca patron la fosta Editura Politică. De bine de rău, în perioada Nicolae Ceauşescu, Editura Politică devenise românească. Gabriel Liiceanu a îndreptat-o spre o politică opusă intereselor României. Şi eu ţintesc aici în mod special spre semnificaţia publicării cărţii lui Keith Hitchins:  „Românii 1774-1866”, carte recomandată în programa şcolară la noi. Keith Hitchins este un istoric american, profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Am citit cu atenţie, în original, Introducerea cărţii lui Keith Hitchins mai sus amintite. Se ştie ce semnificaţie are anul 1774 : semnarea păcii de la Kuciuc Kainargi. A fost un tratat prin care puterile occidentale, în primul rând Britania, au acordat Rusiei nişte drepturi imense, pe care aceasta nici măcar nu le ceruse. Dar, în acelaşi timp, pacea de la Kuciuc Kainargi ştergea o capitulaţiune de mare valoare pentru noi. Vorbesc aici în mod expres despre Capitulaţiunea de la Constantinopol din anul 1740. Prin acea Capitulaţiune de la 1740, Franţa absolutistă garanta în mod expres frontiera răsăriteană a Bogdan-ului (principatul moldovenesc) pe rîul Bug. Or, dacă era un om de ştiinţă fără interese oculte, onestitatea intelectuală îl obliga, repet: îl obliga!, să amintească, măcar în Introducerea foarte sumară a cărţii „Românii 1774-1866”, Capitulaţiunea de la 1740 care a fost ştearsă prin tratatul internaţional de la 1774.  Keith Hitchins tace. De ce tace Keith Hitchins, care altminteri vorbeşte despre evenimente petrecute la începutul secolului XVIII ? Pur şi simplu pentru că obturarea memoriei despre  Capitulaţiunea de la 1740 convine Rusiei ! “Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Eminescu, 62 săgeţi către Voltaire

iunie 25, 2009

Vorbesc despre cele 62 de versuri din DOINA lui Mihai Eminescu. După opinia lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, cuvântul  DOINA are sorginte tracă. “Doină, doină, viers cu foc”, este evaluat genul în cultura populară veche de la noi (aşa afirmă Vasile Alecsandri). Viers este forma românească a latinescului versus. În poezia autentică, viersul îndeplineşte funcţia tropului. Este formă de reprezentare, schijă de ontologie care ţinteşte către un fragment de realitate. Dificil de realizat arma, dificil să ţinteşti!  În aceste condiţii, Mihai Eminescu vorbea despre “vers”, nu despre  viers, chiar peiorativ:     „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, /Înşirând cuvinte goale /Ce din coadă au să sune.” Cuvintele goale, nesertizate într-o montură ontologică tensionată, nu harponează nimic din realitate, nici zvârlugă, nici caşalot. Viersul autentic al poeziei ţine de inteligenţa spontană, la fel ca universalia (Uni-versus) metafizicii. Mihai Eminescu avea inteligenţă spontană. Or, inteligenţa spontană este sălbatică ! Vikingii sălbatici dovedeau o inteligenţă cu totul şi cu totul  ieşită din comun! Petre Ţuţea spunea despre Mihai Eminescu, în totală admiraţie, că era din neam rutean. Or, rutenii sunt urmaşii unui trib de vikingi răsăriteni. Mihai Eminescu era un sălbatic ! Contemporani ai lui, de o mediocritate intelectuală crasă, totuşi s-au preocupat exclusiv, în ceea ce priveşte personalitatea lui Mihai Eminescu, să colecteze din desfăşurarea ei numai exemplele de „incivilitate”. Vă mărturisesc că eu sînt în totală admiraţie faţă de inteligenţa absolută a „sălbaticului român” Mihai Eminescu!

Ne întoarcem astfel la semnificaţia originară a lui Apollo, zeu protector al măiestriei arcaşilor şi al artei poeţilor. Scriind poezia DOINA, Mihai Eminescu ţinteşte  în context  cultural românesc 62 săgeţi de foc spre Voltaire. Să reamintesc fiecare săgeată :

1)“De la Nistru pân’ la Tisa /

2)Tot Românul plânsu-mi-s-a /     

3)Că nu mai poate străbate /

 4)De-atâta străinătate. /

5)Din Hotin şi pân’ la Mare /

6)Vin Muscalii de-a călare,/

7)De la Mare la Hotin /

8)Mereu calea ne-o aţin; /

9)Din Boian la Vatra Dornii /

10)Au umplut omida cornii /

11)Şi străinul te tot paşte, /

12)De nu te mai poţi cunoaşte. /

13)Sus la munte, jos la vale /     

14)Şi-au făcut duşmanii cale; /

 15)Din Sătmar până ’n Sacele /

16) Numai vaduri ca acèle. /

17)Vai de biet Român săracul, /

18) Indărăt tot dă ca racul, /

19)Nici îi merge, nici se ’ndeamnă, /

20)Nici îi este toamna toamnă, /

21)Nici e vara vara lui /

22)Şi-i străin în ţara lui. /

23)Dela Turnu ’n Dorohoiu /

24)Curg duşmanii în puhoiu /

25)Şi s’aşează pe la noi; /

26)Şi cum vin cu drum de fier, /

27)Toate cântecele pier, /

28)Sboară paserile toate /

29) De neagra străinătate. /

30)Numai umbra spinului /

31) La uşa creştinului. /

32) Îşi desbracă ţara sânul, /

33)Codrul – frate cu Românul – /

34)De secure se tot pleacă /

35) Şi isvoarele îi seacă – /

36)Sărac în ţara săracă! //

37) Cine-au îndrăgit străinii /

38)Mânca-i-ar inima cânii, /

 39)Mânca-i-ar casa pustia /

40)Şi neamul nemernicia. /

41)Ştefane, Măria Ta, /

42)Tu la Putna nu mai sta, /

 43)Las’ Arhimandritului /

44) Toată grija schitului, /

45)Lasă grija Sfinţilor /

 46)În sama părinţilor, /

47)Clopotele să le tragă /

 48)Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă, /

 49)Doar s’a ’ndura Dumnezeu /

50)Ca să-ţi mântui neamul tău! /

 51)Tu te ’nalţă din mormânt /   

 52)Să te-aud din corn sunând /

53)Şi Moldova adunând. /

54)De-i suna din corn odată, /

55)Ai s’aduni Moldova toată, /

 56)De-i suna de două ori /

57) Îţi vin codri ’n ajutor, /

58) De-i suna a treia oară /

59)Toţi duşmanii or să piară /

 60)Din hotară în hotară, /

61)Îndrăgi-i-ar ciorile /

62)Şi spânzurătorile! ”

De ce erau azvârlite săgeţile româneşti către iluministul Voltaire ?  Codul se ascunde la numerele   17 şi 18. Vai de biet Român săracul, / Indărăt  tot dă ca racul”. Este vorba despre pierderile noastre teritoriale imense. Retrageri ale românilor din Romania Orientală, retrageri la care am fost forţaţi de un lobby anti-Romania creat de “moralul” Voltaire.

Amintesc că Romania apare în istorie prin Constituţia Antoniniană de la 212 Anul Domnului. Timp de două secole mai înainte, jurişti de geniu creaseră un fundament solid pentru statul de drept (vezi şi cartea lui Will Durrant). Între 212 AD şi 285 AD, acea justiţie  cu totul şi cu totul nouă a statului de drept transforma Imperiul Roman în Romania!  285 AD este semnificativ pentru că împăratul Diocletian împarte statul în Romania Orientală şi Romania Occidentală. Numai Romania Orientală supravieţuieşte. Cu perioade multe de civilizaţie înfloritoare, o mie de ani după căderea Romei de pe Tibru. Nostradamus reţine acest nume, Romania, în mod expres şi exclusiv pentru  Romania Orientală. Romania, căreia îi prevede un viitor  de cel puţin încă o mie de ani! Contra Reforma, inventatoarea barocului, inventează apoi conceptul  geopolitic Romania Neoacquistica. Prinţul valah de sânge vareg (cantacuzin) Mihai Viteazul primeşte sume imense pentru  a libera Nova Roma, devenită Stambul. Mihai Viteazul se eschivează de la sarcină. Cheltuieşte acele sume în hinterlandul Novum Latium, realizând prima unire a ţărilor româneşti. Dar după Contra Reformă, în Franţa vine Epoca Luminilor. Iluminiştii vroiau să construiască o civilizaţie comparabilă în glorie cu elenismul. Regele Prusiei Frederic cel Mare scria cam batjocoritor către Voltaire:  +Les anciens Grecs sont ressuscités en France.+ A fost premoniţie? Membrii comitetului Marii Terori din anul 1794, care alimentau cu marfă umană ghilotina, se credeau poeţi în Arcadia !

Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” (sic!). Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Frontiera răsăriteană a Bogdan-ului

mai 22, 2009

Domnul Vlad Cubreacov ne reaminteşte pe blogul său http://cubreacov.wordpress.com/2009/05/17/16-mai-1812/  despre semnificaţia tragică pentru români a zilei de 16 mai 1812. Este o problemă aceasta. Deloc simplă. Până în 1774 (şi mă refer în mod expres la pacea de la Kuciuc Kainargi) frontiera răsăriteană a Bogdan-ului (principatul moldovenesc) pe Bugul pontic era garantată în mod expres prin Capitulaţiunea de la 1740. Franţa absolutistă era una dintre puterile garante. Despre Franţa, care a stimulat Epoca Luminilor, iar în secolul XX a fost co-fondatoarea Uniunii Europene, nu s-ar putea spune că “nu a construit o   societate sănătoasă”. Dar au şi ei “corupţii lor”, despre care se spune că au fost fondatorii “societăţii civile” şi ai “democraţiilor occidentale”. Unul dintre acestia a fost Voltaire. El a primit bani grei de la ţarina Caterina cea Mare a Rusiei pentru a organiza în Franţa, — pe atunci prima putere a lumii–, un lobby pro-Rusia. Şi acest lobby pro-Rusia construit de Voltaire a luat   “decizii pentru restul europenilor”. Printre altele, în ciuda avertismentelor venind de la regele Prusiei, Frederic cel Mare, care îi scria personal lui Voltaire, acest lobby pro-Rusia construit în Franţa a sprijinit pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774. Şi din acea corupţie concretizată în pacea de la Kuciuc Kainargi continuată cu “trădarea” de la Yalta ne vin nouă toate relele!

Spuneam ca prin Capitulatiunea de la 1740, –semnată la Constantinopol–, Franţa se obliga sa fie garantul absolut al frontierei principatului moldovenesc pe rîul Bug. Si probabil că Franţa şi-ar fi respectat cuvântul, daca nu interveneau bulversările produse de Marea Revoluţie Franceză de la 1789. Este interesant că într-o scrisoare către Voltaire scrisă imediat după semnarea tratatului de pace la Kuciuc Kainargi de către puterile care au particiapt, şi tot în anul 1774, regele Prusiei are niste frazări criptice care pot fi interpretate ca o premoniţie uimitoare privind producerea Marii   Revoluţii Franceze. După cum pot fi interpretate şi ca devoalarea unor date pe care spionii săi le furnizau privind un mare complot organizat de Britania împotriva Franţei absolutiste pentru a prelua drepturile şi pozitia ei de cea mai mare putere din lume. Şi eu înclin să cred că a doua interpretare este aceea corecta. Însă devoalarea ei se va face abia în cel de al doilea război   mondial. Unul dintre aspecte, “trădarea de la Yalta”, l-am discutat deja. Cel de al doilea aspect al pacii de la 1774, favorabil pentru noi, va fi dezvăluit de Winston Churchill în Memoriile sale privind cel de al doilea război mondial. Dar să mai relev câteva aspecte ale “marelui război mondial” din secolul XVIII, despre care Winston Churchill totuşi nu scrie explicit în Memoriile sale, dar ale cărui consecinţe sunt totuşi prezente în cel de al doilea război mondial din secolul XX. Drept consecinţă a “marelui război mondial” din secolul XVIII, Franţa cedeaza către Britania provincia ei Canada. Voltaire aplauda gestul si minimalizează valoarea Canadei : “quelques arpents de neige”. Însa Britania rămâne în lupta cu Franţa în Războaiele Karnatice   pentru India. Britania prevedea chiar o incursiune a trupelor de uscat franceze până în India, traversând istmul baltico-pontic. Se păstrau date despre acel plan, date obţinute şi de spionii lui Frederic cel Mare, în cancelaria Prusiei ? De ce întreb ? Deloc retoric. Pentru că exact acelaşi   plan a încercat Adolf Hitler să îl resuscite şi să îl pună în aplicare în cel de al doilea război mondial, dar cu trupe germane. În fine, prin Capitulaţiunea de la 1740, Franţa se obliga să sprijine Turcia. Britania nu era în conflict cu Turcia. Dar din cauza conflictului cu Franţa în Războaiele Karnatice, Britania intervine în conflictul dintre Rusia şi Turcia pentru a spori forţa Rusiei împotriva Turciei şi a slăbi astfel şansele Frantei. Şi revin iarăşi la vechiul proiect de care se temea Britania. Imperiul Otoman avea o capacitate diplomatică uriaşă în teritoriul eurasiatic care trebuia străbătut de o ipotetică incursiune franceză în India. Practic, trupele de uscat franceze ar fi putut merge fără lupte până în India pe un traseu securizat prin diplomaţia otomană. Din cauza aceasta, timp de cinci ani, până la 1774, Britania a fost ocupată cu ajutarea Rusiei împotriva Turciei în Eurasia. Din aceasta cauză, Britania nu mai are priorităţi, timp şi resurse umane, să supravegheze cu atenţie evoluţia situaţiei “pe teren” în propriile sale colonii din America de Nord. De această situaţie profită coloniştii nord-americani, realmente şi pe bună dreptate nemulţumiţi de impozitările la care îi supunea Britania. Coloniştii nord-americani îşi organizează foarte bine propria lor armată, care la 1775 începea Războiul American de   Independenţă. În Memoriile despre cel de al doilea război mondial, Winston Churchill făcea o revelaţie surprinzătoare. Anume că Anglia şi SUA garantau României frontiera legitimă până la rîul Bug, şi îl avertizau pe Ion Antonescu să nu treacă Bugul. Or, acel document scris de Winston Churchill realmente există, şi probabil că în arhivele cancelariilor occidentale mai există şi alte documente doveditoare. Mă opresc aici, totuşi, deocamdată. Oricum, reţineţi ideea că prin acele documente, SUA şi UK se recunoşteau continuatoare ale garanţiilor oferite nouă prin Capitulaţiunea de la 1740. Şi aceasta nu înseamnă chiar puţin lucru !

Titus Filipas