Academicianul Alexandru Duţu şi spiritul lui Condillac

Cred că academicianul Alexandru Duţu –care îl citează frecvent în opera lui pe Fernand Braudel–, a fost unul dintre cei mai oneşti, şi fericiţi! intelectuali români din perioada comunistă. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică:  “Un succedaneu popular pentru  Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Trebuie să amintim în mod expres faptul că academicianul Alexandru Duţu  fusese marcat în formarea sa intelectuală de  spiritul mişcării culturale ortodoxe române Rugul Aprins. Această mişcare culturală ortodoxă a demonstrat  că patriarhul  Bisericii  Ortodoxe Române,  –chiar şi în cele mai aspre condiţii politice–,  a îndeplinit funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, aceea  de a  permite condiţiile  legăturii celei mai fertile  între gândirea filosofică şi teologie.

Fără să ştie, în ruptura sa de Moscova din anul 1962, guvernarea comunistă a României va resuscita spiritul lui Condillac într-o formă modernă. Reamintim că  spiritul abatelui  francez Bonnot de Condillac  influenţase ideologic şi formarea  Partidei Naţionale a primilor liberali  români din secolul XIX. Dar la începutul anilor 1960,  iată cum şi  comuniştii naţionalişti  români realizează importanţa educaţiei, precum  şi revenirea la modelul cultural francez! Care, din fericire, era   promovat cu foarte mare acurateţe de către intelectuali de seamă din Partidul Comunist Francez. Aceşti  intelectuali comunişti din Franţa generalului Charles de Gaulle nu întrebuinţau  ‚limbajul de lemn’, ci reprezentări ontologice  autentice.

Tot la fel,  ministrul culturii din guvernul  patronat de Charles de Gaulle, scriitorul André Malraux (1901-1976),  un simpatizant al cauzei comuniştilor şi în războiul civil din China, şi în războiul civil din Spania, şi în lupta Uniunii Sovietice împotriva lui Adolf Hitler,  demonstra totuşi  că era tensionat de Absolut  atunci când pronunţa  fraza scolastic- anselmiană: « Le XXIe siècle sera religieux ou ne sera pas. » („Secolul XXI  va fi religios ori nu va fi deloc”). Era  poate îndemnul lui Malraux la o nouă Contra Reformă. Iar mesajul lui nu era exprimat în ‚langue de bois’.  Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul  gramaticii generative naturale. În materie de educaţie, comuniştii francezi aveau pregătit, încă de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug  ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie  umplut.”-  „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este de fapt din François  Rabelais. Prin  expresia criptică : „un feu à allumer”, trebuie să înţelegem  “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica  naturală ”. Folosindu-se limbajul figurativ, acelaşi mesaj era deja înscris şi în picturile  bisericeşti  exterioare de pe volumul Moldoviţa al Marii Enciclopedii româneşti din secolul al XVI-lea.

Paul Langevin (1872-1946) , un fizician celebru, provenea dintr-o familie muncitorească. În 1871 pe colina Montmartre, mama lui asistase ca martoră adolescentă îndurerată  la împuşcarea communarzilor. Putem bănui că istorisirile mamei despre amintirile adolescenţei i-au determinat în mare măsură atitudinea politică foarte radicală. Istoricul sorbonnard Pierre Miquel are  dreptate   să  caracterizeze  urmările  uciderii communarzilor: „Rana deschisă se va cicatriza cu greu: asemenea masacru influenţează viitorul politic şi împinge mentalităţile spre atitudini extreme” (traducerea aparţine domnului Florin Hera). Prima reacţie populară, neaşteptată!,  a fost să asocieze sângele communarzilor cu sângele cuplului regal Louis XVI şi Marie – Antoinette. În consecinţă, se creează atunci pentru prima oară condiţiile cele mai  propice de restaurare,  sinceră şi larg  acceptată,  a regalităţii în Franţa. Contele de Chambord putea deveni atunci regele Henric al V-lea. Aşa cum ne povesteşte Victor Hugo în Mizerabilii, Henri era un nume regal  foarte iubit de  popor. Aceasta pentru bunul motiv  că Henric al IV-lea  dorea ca fiecare familie franceză  să  aibă duminical o găină grasă  în oala de supă! Contele de Chambord nu devine rege  doar  dintr – un simplu capriciu personal. El  nu acceptă ca drapel naţional tricolorul, sub care obţinuse atâtea victorii armata franceză. Care la rândul ei nu va accepta baniera  cu florile de crin, niciodată steag naţional francez. Însă  baniera  cu florile de crin  va fi votată  ca drapel  naţional  de către  cetăţenii  Quebec-ului modern !

Paul Langevin,  –Angevinul, dacă am încerca să-i traducem numele–,  a fost savantul francez  care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial. Tot el a facilitat şi plecarea fizicianului George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog  francez  mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind  specialist în psihologia copilului. El este nepotul politicianului francez Henri Wallon (1812-1904),  acela care  observa  după zdrobirea Comunei din Paris  că Republica franceză  nu avea legitimitate, şi   propunea un apendice legislativ cunoscut ca  ‘amendament Wallon’. Amendamentul  înscrie pentru prima oară cuvântul République în Constituţia Franţei. Acelaşi parlamentar Henri Wallon  din secolul XIX  are  şi  ideea  septenatului prezidenţial. Îl va inspira  mai târziu  pe generalul Charles de Gaulle  pentru textul instituţional la  crearea celei de a V-a  republici franceze.

În secolul XVIII, un alt Henri Wallon, strămoş cu încă două generaţii mai vechi, trăia modest ca  profesor meditator particular  – maître libre,  pentru  citire şi  scriere, însă la înălţimea spirituală  a Epocii Luminilor. Totuşi nu toţi intelectualii Epocii Luminilor aveau dreptul să intre în saloane! Străstrănepotul acestui intelectual ce nu era admis în saloanele Franţei din secolul XVIII va scrie cartea „De l’acte à la pensée” (Flammarion, Paris, 1942). Îl consider a fi cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus în alte limbi decât în cele neolatine, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual (citiţi de pildă excelentul capitol despre « indicii », la fel de dificil  ca şi capitolul matematic despre varietatea Cantoriană).  Bine, acum este necesar să precizăm că Henri Wallon se simţea  comunist numai în dimensiunea foarte restrictivă că el accepta materialismul dialectic. Care-i un fel de Weltanschauung comunist. Adevărul este că lucrările ştiinţifice ale lui Henri Wallon erau pline de judecăţi inedite. Iar în măsura în care acele judecăţi erau formulate şi acceptate prima dată numai de el, se constituiau automat în tot atâtea exemple de judecăţi dialectice în cel mai pur sens al epitetului dialectic.  

În limba română, textul lui Henri Wallon despre psihologia formării gândirii copilului plecând de la actele sale în interacţiunea cu lumea,  va fi tradus de academicianul Alexandru Duţu. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român de astăzi se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii  veniţi de la Universitatea  din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel,   extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei  copilului mic”  de către un viitor ofiţer. Capitolul principal în ‘Psihologia copilului’ este ‘Personalitatea copilului’, ce tratează despre felurile în care infantul alege acţiunile sale. În prima parte din „Mémoires de guerre”, generalul Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă   contează extraordinar de mult felul în care combatantul  selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior  a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa.

Cu atât mai mult este necesară înţelegerea „Psihologiei copilului” în secolul XXI. Accentul exagerat  pus la noi pe  ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei  triada  „Pleşu, Liiceanu,  Noica”, a obliterat din cultura română influenţa  lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Pentru Gabriel Liiceanu, această  desconsiderare a textelor într-o Limbă Română perfectă,  ce aparţin lui Alexandru Duţu, l-a condus spre afirmaţii extreme. Citez din „Uşa interzisă”: „După  ce am  scris 200 de pagini despre limită mi s-a părut că am aflat „ce este viaţa”. Ba mai rău: l-am descoperit pe Dumnezeu la capătul unei demonstraţii, ca „sursă  a libertăţii noastre”. Mă  chinuisem, ce-i drept, să  înţeleg, dar lucrul dăduse roade: dintr-un pas ajunsesem la capătul drumului”. Din păcate, textul domnului Gabriel Liiceanu este  contagios. Găsesc pe un forum electronic (sau pe un weblog?)  în limba română un ecou la frazările sale: „Despre cum visez/  Publicat de Deea Syra la 19/02/2005. […]  Liiceanu m-a învăţat, în “Despre limită”, că eu mă compun dintr-un “eu primit” şi un “eu construit”. Tot el spune că înainte de a-mi da formă sau de a da formă la tot ce mă înconjoară,  pot-sau pot să nu fiu- în acord cu setul de limite primit şi pot să-mi construiesc viaţa în armonie sau în intim dezacord cu tot ce  mi s-a dat.” Doamne, ce ni s-a dat? întreb eu. Mărturisesc că nu ştiu, de aceea mă grăbesc să parcurg în fuga lecturii eseul  “Despre limită”.  Şi găsesc în lucrarea filosofului Liiceanu nişte fraze ce mă îndeamnă la suicid: „Determinaţiile cu care orice fiinţă  umană  porneşte la drum şi care fac parte din zestrea ei, ca „limite“ pe care nu ea le-a ales, dar dinlăuntrul cãrora se înalţă şi se exersează  propria noastră  putinţă  de alegere, au fost numite „fondul intim străin“. Noi existăm ca fiinţe libere în măsura în care rămînem să „atîrnăm“, să depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre şi care în felul acesta, fără  să  ne aparţină  propriu zis,  ne constituie în chipul cel mai intim”. Cu alte cuvinte domnul Gabriel Liiceanu îmi spune  ca eu sînt o insectă, adică sînt complet determinat de „fondul intim străin“, sînt complet determinat de un ‘set de valori’ primite, şi nu pot să mă construiesc pe mine însumi decât plecând de la acel set. În contextul lumii de azi, trebuie să ascult mereu de o normare externă ce nu poate fi altfel decât una „politiceşte corectă”. Cu alte cuvinte, setul de valori corecte este impus lumii de azi de un ‘popor dominator’. Întrucât noi, românii, nu sîntem un ‘popor dominator’, este clar că „atârnăm” –zice Gabriel Liiceanu–, de ‚străini’ (este vreun cuvânt mai potrivit?). Ceva mă trimite să recitesc „Doina” lui Mihai Eminescu, de unde reţin: „Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”. Adică  nu mai poţi cunoaşte ‚setul de valori’ al propriului tău popor, ci trebuie să adopţi setul valorilor ‚poporului dominator’. Se subînţelege că atât eu, cât şi orice om  căruia i se impun prin educaţie ‘valorile politiceşte corecte’, va munci toată viaţa, chiar fără să ştie, întru sporirea puterii ‘poporului dominator’, pentru că exact aşa ceva se întâmplă atunci când respecţi şi urmezi valorile sale. Părinţii americani sunt primii care s-au conformat, şi îşi execută copiii, împuşcându-le creierii cu artileria chimică a medicamentelor inventate pentru a fi „politiceşte corecţi”.

Am văzut pe canalul TV  Discovery emisiuni unde apar părinţi inconştienţi ce declară: „Copilul meu este normal. Însă vreau ca el să fie perfect integrat în viaţa societală,  şi să exceleze”. Iar pentru aceasta îşi dopează copiii  cu droguri ce influenţează „pozitiv” metabolismul serotoninei. Numele drogurilor pe româneşte este acela de „medicamente antidepresive”. Orice copil visător, eventual un copil „melancolic” cum a fost un Blaise Pascal infantil care desena cercuri, este obligat de părintele lui american să ingurgiteze cantităţi de medicamente SSRI (Selective Serotonin Reuptake Inhibitors). Or, este un fapt medical recunoscut la ora actuală, că aceste droguri produc modificări în morfologia creierului. Unii dintre copii vor excela poate la capitolul ‘integrare societală’. Dar vor mai fi şi încăpăţînaţi ce se vor sinucide după alungarea din melancolia lor prin  medicaţia  ciclonică prescrisă de medic.

Nu cunoşteam în mod concret  până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva,  bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui  Henri Wallon despre „psihologia copilului mic”  traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român,  însărcinat de comuniştii naţionalişti cu  traducerea pedagogiei lui Wallon, surprinzător, într-o pagină din  „Jurnalul fericirii” ţinut  de marele cărturar Nicolae Steinhardt (tatăl său a fost coleg  de facultate cu Albert Einstein!):    „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui   Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă  adresez  (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt  capăt al  firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de  tot, numai  crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii  Slatina, călugăr de  origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar   acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare  gestul acesta de firească  smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3.  Dacă cel ce stă  la  picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr,  simplu, vorbitor înlesnit, cu privire  blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare  serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă,  dar şi cu vădită  atenţie, reflectând îndelung.  Codin Mironescu [Alexandru  Mironescu], Todiraşcu  [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile  Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi   ascultă  răpiţi şi se cunoaşte că au parte  de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii  studiază  teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da,  ăştia n-ar  pleca întristaţi de la Domnul.”  

Personalitatea academicianului Alexandru Duţu  influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o  mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a  părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu  se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’. În lucrarea sa din 1982,  “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucuresti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: «  … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964.) ». Psihologia înseamnă, cum scria Victor Hugo, în primul rând:  „Conduite de l’homme vis-à-vis de lui-même”. Dacă  în poemul cu acelaşi  titlu, Victor Hugo simte că este absolut necesar  să amintească, poate influenţat   prea mult de spiritul modern promovat de  Montesquieu,  ipocrizia bizantină a lui   Cantemir şi Bossuet: „Le jour où du milieu des vivants il sortit ; /Ô honte ! on trouvera toujours, grand ou petit, / Un homme pour verser ces pleurs de crocodile ;/ Ce sera Cantemir, si ce n’est Chalcondyle, /Si ce n’est Karamsin, ce sera Bossuet.”  Era invocată în versuri deriva  epistemică,  într – adevăr de dimensiuni continentale, prin care  Victor Hugo îi exila, deja!, pe Dimitrie Cantemir şi pe episcopul Bossuet, departe, departe, pe continentul cunoaşterii prudenţiale, devenit de atunci „Lumea dispărută”, precum aceea căutată de Arthur Conan Doyle. Când arhitectul Ioanid  îl întreabă pe tînărul Filip, pretendent la titlul de împărat  de Romania : « -Tinere, ai citit cărţi de istorie ? Care e cartea cea mai importantă pe care ai studiat – o ? », primeşte răspunsul care îl uluieşte : “Discours sur l’histoire universelle de Bossuet.” Dar măsura  efortului  cerut pentru a înainta  « contra curentului » pe cascada  înaltă şi violentă care se scurge  pe tepuiul Kaieteur nu mi se pare a fi  o scuză suficientă pentru lenea mintală. Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient numai sursele de armonie pentru individul uman, într-un text ce aminteşte pagini din  „Logica rezonanţei” a lui Ştefan  Odobleja: „Ritmurile  scandează  activitatea noastră  psihică, marchează momentul  propice   unei  diversiuni  fortuite,  unei  asociaţii  oportune,  unui ocol  necesar,   unei schimbări a punctului de  vedere,  unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile  diferă de la un individ la altul. Ele  diferă de asemenea cu vîrsta.”  Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea. Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile  sunt una dintre  cauzele ce îl  sustrag acţiunii obiectului,  favorizând   distracţiile sale.  În  activitatea sa,   influenţele  succesive au predominanţă  asupra  scopurilor….În oricare moment, activitatea  senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între  incitaţiile  organice interne, şi  cele exterioare, obiective.”  Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon  constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă  palatabilă şi convenientă  atât  la psihanaliza occidentală, .cât şi la psihologia hedonică pe  care se bazează logica „agentului raţional” din economia  de piaţă liberă.  Psihanaliza occidentală era supărătoare şi pentru că ea se construieşte ca “discurs despre discursul pacientului”. Jacques Lacan spunea chiar că nu există „l’Inconscient”– „Inconştientul”  ca stare de fapt, în exteriorul  acestei analize. Asertare de mare profunzime, ce îl  atrage pe Henri  Wallon  către  un anumit grad de   reconsiderare pozitivă a psihanalizei;  totuşi pentru el   Condillac va rămâne  totdeauna infinit mai important decât Sigmund Freud.  Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu părintele Ilie Cleopa (1912-1998).  Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români. Fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă  la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare. Spiritul cărţii ‚De la act la gândire’ este apropiat de spiritul Instrumentalismului pragmatic american. Numai datorită lecturii cărţii ‚De la act la gândire’  am putut imediat înţelege  Instrumentalismul  lui John Dewey  care completează Pragmatismul american, dar este tot atât de apropiat spiritului culturii româneşti.  Dacă anii,  şapte la număr,  deschiderii culturale a Primăverii Bucureştilor ar fi continuat, fără îndoială că Instrumentalismul ar fi fost integrat culturii noastre tehnico- productive, şi revoluţia industrială ar fi triumfat în România.  Dar, în mod neaşteptat, FMI -ul aprobă, iar Banca Mondială acordă sume exorbitante regimului Nicolae Ceauşescu pentru blocarea revoluţiei tehnico –ştiinţifice din România,  o revoluţie corectă, în spiritul raţionalităţii instrumentale. Însăşi apariţia cărţii comunistului  francez Henri Wallon într-o vitrină pariziană la 1942 ca  noutate editorială absolută era ceva  neobişnuit. Opera psihanalitică a  lui  Sigmund Freud  producea în cultura secolului XX   dihotomia majoră între ‚fiducial’ şi ‚falic’. Henri Wallon şi Jacques Lacan preferă să rămână pe drumul fiducial, pavat cu ‘legile  fatale’. Cartea lui Henri Wallon fusese  favorizată de autorităţile germane  de ocupaţie pentru că germanii cunoşteau opoziţia sa  la ideile lui Sigmund Freud, şi pentru că vroiau  să arate ostentativ cu acea expoziţie de cărţi noi: „Iată, aceasta e  calea intelectuală demnă de urmat!”. Peste două decenii, marcată de ritmuri ascunse, la fel de neobişnuită a fost alegerea traducătorului cărţii lui Henri Wallon de către comuniştii naţionalişti români.  Cărturarul  selectat într-un mod special de comuniştii români care deţineau deja puterea efectivă în România, învingându-i,  –temporar, doar până în decembrie 1989–,  pe comuniştii internaţionalişti instalaţi la 1944 de tancurile sovietice,  provenea din cercurile de laici care studiau la modul cel mai temeinic cu putinţă teologia ortodoxă,  însă  nu pentru a o combate, ci pentru a crede în ea.  Traducerea  românească  oferită  nouă  de cărturarul Alexandru Duţu, îndrumat spiritual de părintele Cleopa,  este tot atâta de bogată în sensuri ca şi originalul cărţii în Limba Franceză. Pe pagina de titlu a cărţii lui  Wallon  era  precizat în mod expres:  „Lucrarea a apărut sub îngrijirea prof.dr. Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei R.P.R.” Înainte de venirea comuniştilor la putere, Stanciu Stoian fusese învăţător, avea chiar o carte publicată în seria „Cunoştinţe folositoare” despre învăţătorul Ion Creangă. Seria „Cunoştinţe folositoare” era editată în spiritul ideologic primar, oferind texte foarte utile pentru îndoctrinarea ‚dăscălimii’ în direcţia apărării intereselor pur româneşti. Dacă privim la ea „politiceşte corect”, trebuie să spunem că era aproape  îndoctrinare pentru Romania Neoacquistica, o îndoctrinare  certamente anti-voltairiană. După venirea comuniştilor în fruntea ţării, Stanciu Stoian se ocupă simultan de Pedagogie şi de ‚Culte’. Se pot spune oricât de multe lucruri foarte rele şi negative despre activitatea de atunci a lui Stanciu Stoian, însă alegerea pe care a făcut-o pentru a fi traducătorul  cărţii lui Henri Wallon a fost providenţială.  În varianta lui Alexandru Duţu este un text de psihologie pe româneşte frumos, dificil, tulburător.  Aş spune că se încadrează în spiritul seriei „Cunoştinţe folositoare”. Nu se poate nega faptul că naţionaliştii comunişti români au favorizat şi chiar încurajat reflecţia, dar nu depindea totul numai de ei! Textele din Epoca Luminilor  scrise de abatele Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (Infantele de Parma) conţin  reprezentări ontologice şi pentru psihologie, şi pentru introducere în doctrina economică neoclasică. Astfel, ele devin  texte esenţiale şi pentru educaţia Micului Capitalist din Noua Economie. Unde  arta identificării  şi definirii valorii   economice (să reamintim, sunt tot atâtea doctrine economice distincte câte definiţii ale valorii economice există!),  psihologia alegerilor individuale şi psihologia grupurilor  de oameni organizaţi în comunităţi epistemice ce lucrează sinergic la economia de piaţă sunt  abilităţi esenţiale pentru succesul durabil. 

Este bizar că în Wikipedia, sursa numărul 1 a informaţiilor despre academicianul Alexandru Duţu este un scurt necrolog, –ce acoperă maximum o pagină–, scris de americanul Keith Hitchins. Faptul că profesorul Keith Hitchins răstălmăceşte istoria noastră, este chiar dezinformant prin omiterea unor elemente esenţiale despre istoria noastră (vezi „Românii 1774-1866”, traducerea originalului în limba engleză The Romanians, 1774–1866, New York), este arătat şi de circumstanţa că textul  despre Alexandru Duţu a fost publicat într-o revistă de studii slavice!  Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: