Legea plugarului

După uciderea împăratului Mauricius (Mavrichie îi spune Dosoftei într– o poezie epitaf),  progresul reorganizării lumii romane de răsărit va fi oprit   până la sosirea  lui  Heraclius (610 – 641), frumosul, viteazul, înţeleptul copil al exarhului din Cartagina africană. Sub presiunea avarilor şi slavilor ce atacau imperiul bizantin dinspre nord, Heraclius, descumpănit, doreşte să mute capitala Romaniei din Constantinopol la Cartagina. Patriarhul Sergios, care ştia mult mai multe despre civilizaţia din Romania Orientală, îl opreşte pe tînărul Heraclius. Îi aminteşte despre reforma începută   de  împăratul Mauricius.  Domnul Heraclius,   care insista  că  „puterea împărătească trebuie să lumineze prin dragoste, nu să întunece prin teroare”, rămâne în memoria populară a vlahilor sub numele Iraclios. Mesajul său de lumină a fost păstrat  în majoritatea basmelor noastre  despre împăraţii cei buni. Insistăm că arhetipul fiului  de împărat  îndemnat de spiritul creştin la fapte de vitejie  şi la dovezi de mărinimie, arhetip ce poate fi desluşit  atât de frecvent în basmele românilor, este tocmai acest Iraclios – Heraclius.  Până  la Iraclios, enumerarea titlurilor împăratului începea cu termenul „Augustus”. După Iraclios, „Augustus” dispare din uzul titlului imperial, fiind înlocuit cu titlul de Basileus. Presiunile duşmanilor externi asupra lumii moştenite de bazileul Iraclios  au fost extraordinare  şi aproape fără număr. Astfel, în anul 624  vizigoţii reuşesc să  îi alunge  pe romanii bazileului Iraclios  din Spania lui ‘bădica Traian’. Dintre ţinuturile spaniole, numai insulele Baleare mai rămâneau  în stăpânirea Imperiului. Iar în anul 626,  forţele combinate ale perşilor şi avarilor atacă oraşul Constantinopol. Dar  Iraclios controla  marea, imperiul său era încă esenţialmente mediteranean, adică un imperiu „între pământuri”. Iraclios introduce în armata sa catafracţii, adică invenţia  cavaleriei grele, şi ‚tactica cavaleriei’ va schimba destinul luptelor viitoare ale Imperiului, chiar dacă evoluţia spre bine va fi în realitate mult mai lentă. Urmând sfaturile bune ale patriarhului Sergios, imperatorul Heraclius va continua reforma lui  Mauricius. Care  începuse decuparea   administrativă   a imperiului   în theme,  thema fiind unitatea teritorială  de  bază  pe care se exercita guvernarea, având şi  armată thematică, prin definiţie  armată locală recrutată din ţărani liberi. În tratatul Strategikon  compus de Mavrichie este magnific explicată  această  instituţie. Răzeşia atât de puternică a Moldovei este şi ea doar  o caustică, luminiţă vie a învăţăturilor scoborâte –cu sensul foarte apropiat lui  ‚downloaded’–  din  Strategikon. „Fecior de moşnean”, cum subliniază Alexandru Vlahuţă, Tudor Vladimirescu acţiona intuitiv în arhetipul cultural din Strategikon.   Într-o thema,  gestionarea administraţiei civile şi comanda militară aparţineau aceleeaşi persoane. Dar Mauricius  prevenea  creşterea exagerată  a puterii liderului thematic, o putere  ce putea genera  forţe centrifugale în imperiu, introducând principiul “rotaţiei cadrelor”: un conducător de thema trebuia înlocuit periodic, indiferent de performanţele sale.  Pentru ţăranii liberi ai themelor, imperiul elaborează în secolul  VII o legislaţie specială,  chemată  ‚Nomos Georgikos’ – « Legea plugarului ». Aflăm mai multe detalii din articolul „The Farmer’s law”,  publicat de W. Ashburner, în Journal of Hellenic  Studies, 32 (1912), 87-95. Cităm fraze în sprijinul aserţiunii noastre că de fapt acolo era vorba despre un tip cu totul nou de agricultură, cu un tip nou de plug. “Există  anumite indicaţii ca în Anatolia bizantină, marile proprietăţi funciare ale antichităţii târzii sunt înlocuite printr-un sistem de ferme ale ţăranilor liberi. Aceşti plugari liberi îşi plăteau impozitele  către stat, şi permiteau ca o armată  funcţională local să opereze în tot imperiul [evident, atunci când acesta era acoperit de theme, n.n.]. Deşi sublinierea acestui fapt pare excesivă, totuşi situaţia agriculturii din Anatolia se afla într-un remarcabil contrast cu situaţia agriculturii din Europa apuseană. În vest, statul ca funcţie a societăţii fie dispăruse, fie se contractase până la proporţii  insignifiante, iar distincţiile dintre puterea publică şi puterea privată  erau la un minimum.” Aici este necesar, totuşi, să aducem amendamente, sprijiniţi pe textele  istoricilor francezi. În zonele francilor foederati, începea să  se practice o agricultură cu un nou tip de plug, care va conduce la prosperitate combinată cu o creştere demografică. Opinia  noastră este aceea că influenţa  vine după  anul 600, şi provine din tipul de agricultură practicată pe câmpiile de  la Dunărea de Jos. De altminteri francii erau convinşi că strămoşii lor au urcat în Europa Occidentală plecând din  luncile (zona ripariană)  de  la Dunărea de Jos.  Din textul legislaţiei bizantine pentru ţăranii individuali extragem alineatul semnificativ în discuţia noastră. « Fermierul care îşi ară proprietatea  trebuie să  fie corect, şi să nu intre peste brazda vecinului.» Conceptul de ‘brazdă’ este clar subliniat, ceea ce în sine constituie o indicaţie revelatoare. Într-adevăr, vechiul tip de plug,  –pluguşorul–,  era o săpăligă tractată ce  zgâria  suprafaţa solului, nu exista brazdă ca atare.  Brazda este  rezultatul  secţionării  pe verticală a stratului superficial de sol cu  ‘fierul lung’, a tăierii  pe orizontală cu ‘fierul mare’, şi răsturnarea stratului de sol  sub acţiunea cormanei. ‘Fierul mare’ şi cormana sunt unite prin bârsa plugului mare.   Dimitrie Cantemir este primul cărturar ce exprimă ideea că părţi importante din Nomos Georgikos au fost incorporate în Pravila lui Vasile Lupu. Nicolae Bălcescu aderă integral la această opinie, adăugând faptul că şi Pravila lui Matei Basarab are aceeaşi factură. Nomos Georgikos constituie sursa  legislativă  cea mai importantă  pentru ceea ce tradiţional  se cheamă la noi “obiceiul pămîntului”, cu o semnificaţie aproape ad litteram. Deşi medievală, Pravila lui Vasile Lupu are şi semnificaţie modernă, căci incorporează în chip firesc un principiu agrarian de Economie politică enunţat abia de către francezul Quesnay în secolul XVIII. Atunci când vorbesc despre istoria veche a României, unii dintre istoricii străini atribuie  proporţii de Exodus retragerii fiscalilor imperiali. Administraţia este legată întotdeauna de o populaţie de la care se pot colecta impozite. Dacă statul nu mai poate colecta impozite, legătura se rupe  şi administraţia  pleacă. Mi se pare de domeniul evidenţei faptul că impozitarea nu este categorial-ontică. Putem conjectura că numai 10% din acea populaţie dacică,  imediat înainte de  momentul retragerii aureliene,  mai plătea impozite. Să zicem că ei  au însoţit administraţia fiscală la retragerea peste Dunăre. Însă  90% din totalul populaţiei a rămas. Nu aveau să plece din locul  unde se sustrăgeau plăţii impozitelor, ca să  ajungă într-un loc unde impozitarea putea fi riguroasă. De altminteri fiscalul imperial Zosimus nici măcar nu aminteşte retragerea aureliană în Historia Nova. Dacă el este în minoritate faţă de restul opiniilor, nu înseamnă că Zosimus greşeşte.  Atunci când  vin pe lume imperiile, populaţia este legată şi de o infrastructură.  Tabula Peutingeriana înfăţişează acea  infrastructură. Tabula Peutingeriana este  copia unui fragment dintr-un mare ‘itinerar roman’, o hartă  a drumurilor imperiale romane din secolul IV AD.  Tabula Peutingeriana arată  prezenţa unei infrastructuri romane la nord de Dunăre mult timp după  „retragerea aureliană”.  Aceiaşi istorici nu spun  nimic despre explozia demografică a proto-românilor ce arau pământul cu noul tip de plug, îi zicem thematic  pentru că îl întâlnim în legea plugarului din themele bizantine.   Alt lucru ce se uită despre istoria noastră veche este faptul că în secolul al II-lea după Christos, Imperiul Roman, ce număra atunci peste cincizeci de milioane de locuitori, folosea deja sisteme de producţie industriale, adică IMM-uri cu producţie de serie. Astfel, doar ca să dăm un exemplu, menţionăm că în  acel timp şi într-acel imperiu, se fabricau anual 100 de  milioane de obiecte de sticlă. Deci istoria Daciei Felix după retragerea fiscală şi a facilităţilor administrative trebuie privită şi din perspectiva „sistemelor de producţie”, o perspectivă dezvoltată şi fundamentată teoretic mai ales în Economia Politică şi în Ecologia Industrială de azi, dar  teorie ale cărei începuturi discursive pot fi  trasate în antichitatea elină, în filosofia lui  Aristotel.  În analiza sistemelor  de producţie din orice domeniu şi din oricare timp, un concept esenţial este acela de „unitate funcţională”, un reper al sistemelor de produse care evoluează de asemenea istoric, dar care incorporează conceptul de „funcţie a produsului”.  Iar funcţia sistemului de producţie este  legată,  aici şi pretudindeni, de  „calitatea ontică”. „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de ‚pluguşor’: ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.  Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme ‘de producţie’ – în sensul că funcţia este provocată,  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Iar calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător, aşa cum se şi cuvine de altminteri în Ecologia Industrială. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.  Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.  Imediat după chestiunea ‘brazdei’, ce pare prioritară şi vine în sprijinul tezei noastre, în legislaţia agrară bizantină din secolul VII  urmează înscrise reglementări pentru “chestiunea boilor”.  Chiar şi în enigmatica legendă  a nodului gordian este vorba în esenţă despre o legătură între un mijloc de tractare pus în mişcare de boi, şi un mijloc tehnic care opune o foarte puternică rezistenţă. Poate că  Alexandru Macedon nu a rezolvat enigma nodului gordian.  Poate că plugul tractat de boi a fost inventat de multă  vreme, în Frigia. Operaţiile de tractare a noului tip de plug, de tăiere adâncă  a pământului şi de răsturnare a brazdei necesitau aplicarea unei  forţe considerabile, şi aceasta nu putea fi exercitată  decât de boi. Astfel, pentru plugar, boul devine atunci animalul domestic cel mai important pentru subzistenţa lui. Aflu pentru prima oară citind un text al domnului  Napoleon Săvescu,  totdeauna   cu  informaţie  bogată, că  jugul pentru boi a fost inventat de populaţia carpato-danubiană. Pe celălalt  ţărm al Pontului Euxin faţă de Anatolia, după  600 AD  trebuie luată  în  calcul creşterea demografică  necontenită  adusă  de plugul cu bârsă şi cormană, care trasa „brazda lui Novac”.  În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă. Întâlnim legenda Novacilor pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  ce  mai avem ne dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile ce întreţin rîul  Sluci şi Bugul superior (de altminteri Winston Churchill scrie că Bugul este  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor care vor fi viitoarele Rusii, vaduri  care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit.  Astfel, găsim încă la Nipru, în  raionul Dnepropetrovsk, regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe, numele însemnând,  pentru martorii slavi : «al (a) valahilor ». Numele de familie Voloşin, frecvent întâlnit în Rusia şi Ucraina, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Ei sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au efectuat primele desţeleniri în marea câmpie  chemată  mult, mult  mai târziu « stepa rusească ».  Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’. Bineînţeles, „Signatura” nu este brazda agricolă,  ci interpretarea iterabilă, primăvară după primăvară,  a brazdei, a pămîntului.  Plugul cel nou este şi  metaforă pentru civilizaţia modernă. Căci  o ‘problemă intratabilă” este de fapt o „problemă intractabilă”, adică o problemă pentru care nu există soluţia „Tractatus”.  Păstrarea numelui ‚pământ’ chiar şi pe spaţii ce nu fuseseră în trecut ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –ca să o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat dreptul popoarelor–, arată şi păstrarea spiritului roman. Este deci plauzibil că propagarea plugului thematic, care începe în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastică timpurie. Pentru « pământul » românesc, aşa cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic, varianta iconoclastă  a creştinismului va permite şi înflorirea acelei variante de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă  „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează    poate şi percepţia  populară  despre succesul gramaticii generative care permite formularea şi enunţarea judecăţilor de valoare. Titus Filipas