Posts Tagged ‘William Shakespeare’

Grupul matematic Lie ca arhetip cultural

mai 27, 2009

Maieutica pedagogică a lui Socrate era intelectualistă.  Să mai notăm că tot învăţământul ideologic primar se face printr-o abordare intelectualistă, adică: „Toate cunoştintele predate trebuie să fie legate între ele”. La celălalt  capăt al abordării intelectualiste se află poate infinitul intangibil din replica : „There are more things in heaven and earth, Horatio,/Than are dreamt of in your philosophy.” („Hamlet”, de William Shakespeare). Este, in nuce, definiţia fenomenologiei moderne. Ştim că numai mintea  dezvoltă proiecte. În orice proiect, structura intelectualistă este dinamizată  de un motor voluntarist,  truismul acesta îl cunoştea şi  ideologul Karl Marx.  Însă apariţia şi închegarea proiectului,  precum şi transpunerea lui în realitatea concretă cer anterioritatea realităţii faţă de starea proiect, şi este vorba aici despre o verigă a realităţii prinsă într-o lăcătuire varegă, am folosit metafora topologică lacaniană.  În secolul XX, Carl Jung va duce mai departe, prin teoria arhetipurilor din psihologia analitică, acest stil de abordare, intelectualist şi ideologic primar. La psihologul Carl Jung,  intelectualismul este prezent în faptul că toate cunoştinţele se află într-o coalescenţă predefinită de arhetipuri. Chiar şi Eratostene, de pildă, atunci când măsura diametrul Pământului sferic, folosea implicit şi arhetipul pământului plan. Este corect când explicăm în şcoală că Pământul este aproape- sferic, incredibil, este chiar adevărat! dar arhetipul pământului plan este încă util. Acest arhetip este exploatat, tacit şi inconştient, în cubism, în arta cinetică,  în optical art (op-art). În matematică, el conduce la inventarea conceptului de varietate cantoriană (chemat manifold  în limba engleză) şi de grup Lie.

Titus Filipas

Aşteptarea corăbiilor plecate

martie 30, 2008

În seara zilei de 14 iulie 1789, fără noutăţi  privind soarta  fregatelor franceze plecate în jurul lumii, pe bună dreptate regele Louis XVI notează  în jurnal : „Astăzi nu s-a întâmplat nimic important”.

„Aşteptarea corăbiilor plecate” era  comportament uman  tipic pentru  epoca  velierelor,  ‚tema aşteptării corăbiilor’  este folosită  şi de William  Shakespeare în „The Merchant of Venice”, şi de Alexandru Dumas – tatăl în „Le Comte de Monte Cristo”.

Comorile ştiinţifice şi culturale pierdute prin scufundarea finală a submarinului Nautilus,  din romanul scris de Jules Verne, sunt  aluzie la naufragiul  fregatelor căpitanului Lapérouse, împinse  de un ciclon violent spre reciful arhipelagului Salomon.  Calele fregatelor conţineau tezaure ştiinţifice şi culturale  de valori inestimabile. Unii dintre cei mai buni savanţi şi  graficieni ai Franţei Epocii Luminilor se îmbarcaseră pe cele două corăbii. Nenumăratele albume cu desenele executate  în acea călătorie extraordinară, cu planşe surprinzând  adevăruri şi realităţi efemere despre viaţa globului terestru în secolul XVIII, despre oamenii triburilor întâlnite, despre specii animale ori vegetale necunoscute în Europa, despre peisaje ce urmau să fie obliterate ulterior de globalizare  şi  exploatarea capitalistă, colecţii minerale, ierbare cu diversităţi fabuloase,  dar şi specii vegetale vii pentru a fi plantate în Jardin des Plantes din Paris, dovezi antropologice  ale unor  culturi dispărute, acele comori păstrate în calele special proiectate ale fregatelor au  fost pentru totdeauna pierdute. Jules Verne dedică un întreg capitol naufragiului  expediţiei Lapérouse. Povestitorul întreabă : “Le Nautilus nous porte à Vanikoro ? […] Et je pourrai visiter ces îles célèbres où se brisèrent la Boussole et l’Astrolabe ?”

Titus Filipas

Despre soft, prosperitate şi Max Weber

ianuarie 2, 2008

„Mâine, 2 ianuarie, după amiază, va apărea pe Agora Christi – cu această ocazie în haine noi, un articol legat de un studiu recent al Băncii Mondiale legat de şansele naţiunilor sărace de a accede la prosperitate. Studiul susţine, cu date incontestabile, cred eu, ideea susţinută de Max Weber, potrivit căreia ceea ce contează, în termenii dezvoltării economice, este nu atât mărimea capitalului ori mulţimea bogăţiilor naturale ale unei naţiuni, ci dimensiunea soft a acesteia, respectiv valorile şi instituţiile pe care este ea construită. Consider că este un subiect cât se poate de actual pentru contextul românesc. Vă doresc lectură plăcută.”, spune domnul DănuţM de pe blogul http://danutm.wordpress.com/

Iată şi comentariile noastre, pe care leam postat deja pe blogul amintit (nu ştiu dacă au fost acceptate): În acord cu John Maynard Keynes (1883–1946), ideile ‚practice’ din economie şi dintr -o societate trebuie  să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Ei bine, pentru România, sprijinul intelectual  pentru societate vine din partea filosofului Constantin Rădulescu- Motru (1868-1957), primul dintre cugetătorii români cu intuiţia raţionalităţii pe linia scolastic anselmiană.  Dintre toţi cugetătorii români, unicul creator de autentic sistem filosofic a fost tocmai Constantin Rădulescu- Motru, năpăstuit de comunişti, cu imagine urgisită chiar şi acum de potera internaţionalistă care controlează lumea, din pricina faptului că nu a fost „politiceşte corect”. L- au lăsat să moară de foame ordinele cominterniştilor care au luptat în Spania şi au dominat  politica românească neîntrerupt din 1945 şi până acum  (ei au confiscat de facto revoluţia din 1989, şi au transformat -o în catastrofă naţională! ). Se spune chiar şi în prezent, fie direct,  fie indirect însă ameninţător la adresa potenţialelor dezvoltări independente şi pozitive  din cultura română, că  năpăstuitul Constantin Rădulescu- Motru şi-  a meritat cumplita soartă! Titlul unei cărţi recente :  ‘Formele fără fond, un brand românesc’,  este mai curând mărturisirea sentimentelor autorului faţă de cultura română. El va fi citit şi recitit, ‘no doubt’, de multe  ori ‘Cultura română şi politicianismul’, cartea lui Constantin Rădulescu-Motru din 1904. Dar ideea centrală acolo este PRINCIPIUL IDENTITĂŢII, pe care Constantin Rădulescu-Motru îl interpretează, pe bună dreptate, în sens anselmian. Cultura occidentală  si tot progresul Occidentului pleacă din softul scolastic-anselmian, sinteză a dogmei Bisericii  Răsăritene. Principiul identităţii, în formularea lui  Constantin Rădulescu-Motru,  ar putea fi  nucleul  softului  pentru modernizarea României. Iar Max Weber (1864-1920), într-un studiu  fundamental despre etica şi succesul afacerist al capitalismului protestant,  trece sub tăcere faptul că nordul Europei  a fost  doar imitatorul capitalismului catolic din sud, bazat într-un  mod tradiţional pe întreprinderile mici. Chiar şi în Italia de acum, întreprinderile mari dau faliment natural prin creştere: vezi cazul Parmalat, vezi dificultăţile lui Fiat.  Dar succesele capitalismului timpuriu din Veneţia  şi Genova  nu ar fi fost posibile fără o invenţie venind de la Mecca : ‚Quirad’-ul.  În lumea arabă  dinainte de Mohamed, falimentul era urmat de sinucidere : „I’tifad”. Este complet falsă  ideea că sinuciderea ar fi  fost vreodată  predicată  de Islam: falimentul, de exemplu pierderea pământului, –prima măsură pentru valoarea economică–, se continua printr-o sinucidere  rituală, un precept arab pre-islamic.  În piesa „Neguţătorul din Veneţia”, atenţia lui William Shakespeare este focalizată peiorativ asupra evreului Shylock nu din  motive de antisemitism, ci pentru faptul că acesta nu accepta regulile quiradului arabic, preluate deja de Europa ! Quiradul combina împrumutul cu parteneriatul,  într-un contract comercial care  nu era însoţit  de penalizări  pentru pierderi, şi  a fost preluat de italieni sub forma de ‚commenda’. Contractul  se  caracteriza printr-o  alocaţie echitabilă a riscului. Cine au fost primii care l-au adoptat ? Veneţia, Genova, şi… Ordinul Benedictin. Aşa se explică fastul, chiar opulenţa, etalate  în  1071 A.D. la consacrarea abaţiei Monte Cassino, precum şi originea  sumelor  enorme cheltuite de benedictini  pentru alfabetizarea şi culturalizarea Europei. Titus Filipas