Consideraţii asupra unui sistem de sociologie, etică şi politică

DIMITRIE GUSTI: +Domnilor Colegi, Împlinesc astăzi o veche dorinţă şi un act de deferenţă colegială faţă de D-Voastre, înfăţişându-vă câteva din concepţiile ştiinţifice care sunt rezultatul multori ani de cercetări şi meditaţie şi al unei îndelungate experienţe personale. Întâmplarea a făcut totodată ca şi cercurile ştiinţifice din străinătate să ia mai demult cunoştinţă de ele. Încă din anul 1935, răspunzând unor invitaţii mai vechi, am înfăţişat, cele ce voi desvolta azi înaintea D-Voastre, în câteva prelegeri ţinute la Sorbona şi la Facultatea de Drept din Paris, precum şi la Universităţile din Berlin, din München şi din Leipzig. Interesul cercetătorilor străini pentru aceste străduinţe s-a manifestat prin hotărârea luată de Institutul Internaţional de Sociologie ca al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie să aibă loc în Capitala noastră, sub preşedinţia mea. Dar, domnilor Colegi, comunicările mele urmăresc nu numai a vă aduce la cunoştinţă formularea rezultatelor unei experimentări ştiinţifice îndelungate, ci, daţi-mi voie să adaog această mărturisire, a face, în acelaşi timp, să apară cât mai clară şi convingătoare, pentru a înlătura orice nelămurire care ar putea să existe, fiind vorba de probleme care-mi sunt prea scumpe pentru a nu le dori cunoscute după valoarea lor. Îmi sunt scumpe deoarece ele exprimă şi delimitează etapele unei evoluţii ştiinţifice. De la data când mi-am prezentat, în 1904, profesorului Wilhelm Wundt, teza de doctorat asupra egoismului şi altruismului, înlocuind aceşti termeni prin motivarea sociologică a voinţei practice; din anul 1910, când am publicat prima schiţă a sistemului meu de ştiinţe sociale, până la 1925, când am inaugurat cu Seminarul de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti prima cercetare de monografie sociologică pe teren, şi în sfârşit până la 1939, când am avut privilegiul să prezint Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris, cu prilejul alegerii ca membru corespondent, o privire sintetică asupra activităţii mele ştiinţifice şi culturale de până acum, am parcurs patru mari etape, păstrând însă mereu acelaşi drum, care mi s-a părut din ce în ce mai drept, mai luminos şi mai plin de făgăduinţe. Un sistem de gândire socială pentru a fi viabil, ca instrument de cunoaştere şi de cercetare nouă, nu trebue să aibă numai ambiţia unei construcţii arhitectonice perfecte şi a unei logice imuabile, ca un produs desăvârşit al dialecticei speculative, creatoare de „palate de idei“. El trebuie să reprezinte înainte de toate o expresie clară şi adecvată a sforţărilor ştiinţifice personale. Anecdota povestită de Walter Scott, prin care obişnuia să răspundă celor cari criticau romanele sale istorice, nu este lipsită de preţioase sugestii nici pentru sistemele de gândire. Un sculptor, care aducea cele mai distrugătoare critici statuii ecvestre a lui Marcu Aureliu din Roma, în special calului, care ar fi fost, după el, plin de defecte anatomice, sculptând el însuşi un cal, de cea mai desăvârşită conformaţie anatomică, nu s-a putut opri să exclame cu amărăciune, comparând cele două statui: „şi totuşi calul acesta, deşi imperfect, este viu, în timp ce al meu, cu toată perfecţiunea lui, este lipsit de viaţă!”. Sistemul ştiinţelor sociale, pe care-l înfăţişez, nu încearcă numai să unifice cunoştinţe şi probleme, creând astfel o cunoştinţă şi o problemă nouă, ci confruntă şi verifică toate rezultatele obţinute, în cercetări la teren, pentru a le da un temeiu experimental. De 15 ani o echipă de tineri, formaţi în şcoala Seminarului de Sociologie al Universităţii din Bucureşti, foloseşte acest sistem drept plan în cercetările satelor româneşti. De aceea, el n-are nimic din rigiditatea şi dogmatismul construcţiilor speculative, care fug de orice confruntare în proba reală, el fiind un sistem trăit, fără preferinţe doctrinale, tot atât de departe de teorii fără fapte cât şi de fapte fără teorii şi având ca lozincă: „Aici gândul se trăieşte şi viaţa se gândeşte”. A expune un sistem, al cărui merit constă în rigoarea demonstraţiei experimentale, prin câteva consideraţii rezumative, este a risca neînţelegeri, pe care tocmai urmărim a le înlătura. Ne vom strădui atunci să desfăşurăm în această oră de sinteză ce presupune mulţi ani de analiză, după expresia aşa de fericită a lui Fustel de Coulanges, liniile mari ale concepţiei noastre despre realitatea şi acţiunea socială.Viaţa socială, societatea sau, mai precis, realitatea socială, sunt termeni generali. Realitatea socială nu este o entitate metafizică, nici o formă sau o categorie raţională de cunoaştere, ci pur şi simplu faptul concret al vieţii laolaltă a oamenilor, aşa cum o întâlnim în experienţa curentă. Privită existenţial, realitatea socială apare ca o îmbinare de nenumărate mănunchiuri de oameni, de nenumărate unităţi sociale, foarte variate şi împrăştiate pe întreg globul. Aşa sunt familiile, satele și oraşele, bisericile şi sectele, breslele şi tagmele, atelierele, şcolile, gospodăriile şi întreprinderile, care, la rândul lor, sunt îmbinate felurit în unităţile mai cuprinzătoare ale neamurilor, statelor, imperiilor. Diversitatea unităţilor se măreşte prin faptul că fiecare din genurile de unităţi, familia ca şi satul sau oraşul, bisericile, statele şi imperiile, prezintă cele mai variate tipuri, după loc, timp, rasă şi mentalitatea celor care le alcătuesc. Nu mai departe decât la noi, câtă deosebire între familia bănăţeană, care a adoptat sistemul copilului unic, şi între familia patriarhală moldoveană, olteană, munteană sau a coloniştilor din Dobrogea Veche, cu copii numeroşi, trecând de şase, sau între aceste două tipuri de familie și familia intelectualului bucureştean, lipsită, de cele mai multe ori, cu totul de urmaşi! Câtă deosebire, mai departe, în atâtea privinţe, între situaţia femeii din familia europeană, cea americană şi cea asiatică sau africană! Sau câtă bogăţie de tipuri, când privim miile de sate româneşti; unele, cele din Maramureş, din Bihor, din Făgăraş şi din Argeş sunt vechi; altele, cele din şes şi lunci sunt noi, din veacul al XVIII-lea, ca satele de Olteni din Banat sau satele de „Ungureni“ din Muntenia; noi, din veacul al XIX-lea, ca satele de Munteni sau Cojani din Ialomiţa, ca satele de Brăileni şi de Mocani din Dobrogea, ca satele de Codreni din Soroca şi Lunca Siretului; noi, din veacul al XX-lea, ca satele de colonişti Macedoneni din Cadrilater sau de colonişti Moţi din Banat. Satele vechi, la rândul lor, sunt unele de foşti clăcaşi, vecini, iobagi, altele de foşti moşneni, răzeşi, grăniceri, mazili; mixte, de foşti clăcaşi şi moşneni, vecini şi răzeşi, mazili, dvoreni şi „ţărani“. Privite după ocupaţia lor de azi, o parte din sate sunt exclusiv agri cole, altele pastoral-agricole, cu variate ocupaţii anexe: negustorie, lemnărie, olărie, etc., cu locuitori cari se împrăştie sezonier în toate părţile, pentru munci agricole şi forestiere, sau lucrează în întreprinderi industriale, la oraş. Exemplele s-ar putea înmulţi la nesfârşit. Din toate acestea se desprinde concluzia, că de vreme ce realitatea socială nu este omogenă, ci alcătuită din complexe, numeroase şi variate forme de unităţi sociale, cercetătorul care se consacră studiului ei trebuie să evite generalizările şi deducţiile pripite. Constatările valabile în cazul unui tip de unitate socială pot prea bine să nu fie aplicabile în întregime unităţilor sociale de alt tip. Rostul clasificărilor întreprinse în studiul unităţilor sociale este tocmai cel de a fixa şi de a indica prin tipuri unităţile sociale pentru care sunt valabile anumite constatări. Faptele acestea determină în chip necesar şi caracterul sociologiei ca ştiinţă. Fiind studiul realităţii sociale, ea nu are ca obiect societatea, una singură şi aceeaşi în toate timpurile şi în toate locurile, ci unităţile sociale concrete, singurele forme în care trăieşte societatea. Când spunem ştiinţa realităţii sociale înţelegem, deci, ştiinţa unităţilor sociale în formele numeroase şi variate în care se găsesc ele răspândite pe pământ. Acesta a fost motivul, care ne-a determinat să fixăm ca temă fundamentală de discuţie a celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care l-am amintit, satul şi oraşul. Discuţia ştiinţifică asupra acestor două unităţi sociale tipice ale vieţii sociale omeneşti, implică o atitudine programatică faţă de problema fundamentală a sociologiei, aceea a realităţii sociale, ca unităţi sociale.+ Publicat de către Blogger Dan Culcer la » Asymetria — Antiacvarium , 5/13/2015 03:52:00 p.m.
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Calitatea, valoarea, riscul

În dulcele grai românesc, Miron Costin scria deja în secolul XVII un enunţ inedit pentru principiul identităţii din logică. Temă stagirită reluată cu amplă  extensie în secolul XIX de către Fichte în universitatea humboldtiană. Un “principiu al identităţii” despre care Constantin Rădulescu-Motru  (1868 -1957)  afirma într-o carte din 1904 că el va regenera cultura română. Constantin Rădulescu-Motru  studiase cu Wilhelm Wundt (1832- 1920). Acesta fusese asistentul lui  Hermann von Helmholtz (1821-1894), un empiric precum Locke şi Condillac (există şi un frumos text intelectualist  care aparţine unui anonim din secolul XVIII, se bănuieşte că autorul ar fi  Condillac, deci el nu era totalmente Locke-an, însă teama de Voltaire putea să fie prea mare ca să semneze un text intelectualist!).  Oricum, în sens empiric acurateţea este legată de principiul identităţii.  Scoţianul Charles Edward Spearman (1863 – 1945), alt fost student al lui Wilhelm Wundt, spune chiar mai mult în formularea problemei eductive ca : “the ability to think clearly and make sense of complexity”. 1/ “the ability to think clearly” este formularea succinctă a principiului identităţii din logică, dar 2/ “ [to] make sense of complexity” se referă la agregare, o chestiune dificilă, despre care iniţiasem la un moment dat o discuţie pe acest blog. O reformă serioasă a învăţământului, în cea de a doua modernitate românească, ar trebui să pună accentul pe agregare, noţiune care ţine de cunoaşterea prudenţială. Relativ bine studiată în liceul românesc din Belle Époque (am citit o carte de logică din anul 1912, scrisă de un profesor  de la Colegiul Carol din Craiova, dascăl care a murit în primul război mondial). Prin reforma comunistă a învăţământului din 1948, studiul cunoaşterii prudenţiale a fost brutal eliminat din şcoala românească. Nici reforma Mircea Miclea, nici reforma Ecaterina Andronescu nu reintroduc cunoaşterea prudenţială. Şi ar trebui. Aici se discută, de exemplu, calitatea, valoarea, riscul.

Titus Filipas