Când se întâlnea Simion Dascălul cu ideea despre Romania, hrisoavele bizantine nu mai existau în puterea lor de pure hrisoave bizantine. După cum încetase să existe pe Pământ Bizanţul însuşi. Garantarea vechilor drepturi conferite de Bizanţ fusese preluată de noua putere care ocupase Bizanţul. De ce revine Simion Dascălul la ideea despre Romania ? Să încercăm a înţelege mai bine, plasându-l pe Simion Dascălul în Istorie. Ce factor a întrerupt cursul Istoriei, oprind Renaşterea europeană inspirată de Bizanţ, şi întreţinând treizeci de ani de războaie distrugătoare? Conspiraţia rosicrucienilor, foarte probabil. Regina Christina „Spic de secară” (1626-1689) a Suediei are meritul istoric, nu evaluat îndeajuns, că blochează efectele nefaste ale politicii rosicruciene de taină, o politică alimentată cu sume imense în metal preţios, despre care se pretindea foarte serios, –unii mai cred şi acum–, că ar fi fost creat prin mijloacele alchimiei. Când Christina ‘Spic de secară’ ajungea regină, casa dinastică în care se născuse stăpânea ţara numai de un veac. Primul ‘rege secară’ (Vasa) a fost Gustav Erickson, întronat la 1523. Pe vremea Ciumei din veacul XIV, populaţia ţărilor scandinave scăzuse dramatic. Margareta, regina Danemarcei, uneşte la Kalmar ţara ei cu Suedia şi Norvegia pentru a dobândi forţă prin simpla adunare aritmetică a populaţiilor. Dar aristocraţia daneză vrea să conducă singură popoarele ‘Uniunii de la Kalmar ‘. În 1520, majoritatea nobililor suedezi sunt ucişi în ‘baia de sânge” de la Stockholm. Numai boiernaşul Gustav Erickson scapă, fugind pe skiuri în Norvegia, după ce trimisese mai înainte vorbă printre ţărani că îi cheamă la luptă. Avem şi aici, în nord, în Dacia hiperboreană, exemplul clasic al ridicării unei armate thematice, ori al unei armate de răzeşi, ori ‘oastea ţării’. Ţăranii suedezi răspund extraordinar de viu. Trimit doi skiori de fond să-l ajungă pe Gustav Erickson. După doi ani de lupte, oastea de ţărani suedezi îi învinge pe ostaşii de profesie danezi. Tatăl reginei Christina ‘Spic de secară’ a fot regele Gustav Adolph al II-lea, un geniu militar. Tînărul rege Gustav al II-lea se îndrăgosteşte prima oară de Ebba Brahe, fată din anturajul mamei sale, Kristina. Care se opune acestei alianţe morganatice, şi o căsătoreşte iute pe Ebba cu Jakob de la Gardie, unul dintre generalii lui Gustav, care începuse la 1618 războiul cu Germania. Consilierii regelui îl sfătuiesc să se însoare cu sora prinţului elector din Brandenburg. Gustav Adolf se deghizează pentru a o cunoaşte pe această Maria Eleanora. Căpitanul Gars, acronim de la ‘Gustavus Adolphus Rex Seciae ‘, o vede pe frumoasa Maria Eleanora, simte fulgerarea iubirii. Şi se prezintă cu identitatea reală. Iubirea este împărtăşită. Maria Eleanora este invitată la castelul suedez Kalmar, pe coasta baltică la sud de Stockholm. Suedia, ţară de ţărani nespălaţi, o dezgustă profund. Căsătoria va fi oficiată de biserică pe data de 25 noiembrie 1620. Deşi îi dispreţuia pe suedezi, Maria Eleanora îşi iubea sincer soţul. În 1626, regina rămâne însărcinată. Astrologii prezic naşterea unui băiat. Pe 6 decembrie 1626, se naşte copila Christina ‘Spic de secară’. Fanfarele anunţă muzical şi fără detalii naşterea unui moştenitor. Regele şi anturajul încep serbarea bahică în cinstea urmaşului la tron. Katarina, maliţioasa soră vitregă a regelui, îi prezintă fiinţa născută de o zi. Surprins, însă deloc supărat, Gustav Adolf o proclamă viitoarea moştenitoare a regatului, promiţând curtenilor că fata va fi crescută şi educată ca un băiat! Dar Maria Eleanora îşi ura progenitura. Îndeamnă o doamnă de companie daneză să o ucidă. Misterios, o grindă de lemn cade peste leagănul micuţei. Fata are noroc. Tot la fel de “întâmplător”, Frau Anna o scapă din braţe. Christina rămâne cu umărul strâmb. În 1632 moare tatăl, regele Gustav Adolf. La vîrsta de şase ani, fetiţa cea asimetrică la trup este prezentată în Riksdag, parlamentul suedez compus majoritar din ţărani. Care, entuziasmaţi, o proclamă imediat “Rege”! Copila va accepta coroana numai la vîrsta de optsprezece ani. Christina lansează curând reforme frenetice în regat. Va începe cu informarea promptă a populaţiei, fondând primul ziar suedez. Iar în ciuda avizului îndărătnic al contelui Oxenstierna, adolescenta regină vrea să instaureze imediat pacea în Europa. Christina sfârşeşte ‘Războiul de treizeci de ani’. Aducând părţile la semnarea Tratatului din Westphalia. Astfel regina Christina „Spic de secară” are meritul istoric major că a propus o viziune mai corectă decât Napoleon Bonaparte în fixarea direcţiei spre Europa modernă. Pe data de 6 iunie 1654, regina Christina abdică. Părăseşte Suedia, atrasă de sudul Europei şi de catolicism. Pacea westphaliană impusă Europei marca nu doar sfârşitul „războiului de 30 de ani”, ci şi începutul de epocă pe care Leibniz, Gottfried Wilhelm von (1646-1716), o caracteriza prin aserţiunea destul de riscată: „Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!”. Căci în « Candide ou l’optimisme», Voltaire, François Marie Arouet (1694-1778), atacă maliţios vulnerabilitatea frazei lui Leibniz. Leibniz realizase o sinteză a filosofiei aristotelice cu filosofia carteziană, având natura unei teologii pozitive. Dar, în alt chip, el merge pe urmele părinţilor filosofi cappadocieni care incorporaseră filosofia greacă într- o teologie nouă. Ştim că această sinteză a sfinţilor părinţi ai bisericii constituie unul dintre pilonii civilizaţiei create în Romania Orientală din secolele IV, V, şi VI. Odată cu lucrările lui Galileo Galilei, care de asemenea pleacă de la părinţii filosofi cappadocieni, secolul XVII devine o epocă de speranţă, cred că tocmai acest aspect este incorporat în propoziţia optimistă a cărturarului german Leibniz. Supralicităm, afirmând că Europa Occidentală din secolul XVII devine mai puternică tocmai pentru că incorporează valori teoretice create de civilizaţia din Romania Orientală. Dincolo de pamfletul voltairian, este realitate faptul că pacea westphaliană de la 1648 impunea în aproape toată Europa intelectuală redefinirea conceptului de „naţiune”. În acel context istoric devenit şi „ideologic în sens primar”, Simion Dascălul iniţia propria teorie a naţiunii române în ‚grupul de reflecţie’ moldav. Dar mai mult într-o abordare conceptuală ascendentă, –‘bottom-up approach’–, care ţine evident de ‘cultura populară’. De aici răbufnirea superioară a Vornicului nostru Miron Costin despre „băsnelile” Dascălului. Dacă interpretăm « grupul de reflexie » moldav în termeni moderni, constatăm lipsa totală de racord între abordarea ‘top-down’ şi abordarea ‘bottom-up’. Doctrina populară a naţiunii lui, şi a noastră, a fost inserată de Simion Dascălul în textul altui participant la grupul de reflecţie. Era un manuscris pe care îl copia cu acurateţe admirabilă : „Scrierea anilor”, Cronica lui Grigore Ureche, boier cărturar moldovean ce murise cu doar un an înainte de încheierea, ori mai îndreptăţit ar fi să zicem „începerea”, păcii westphaliene. Simion Dascălul, copist dar şi autor, ne oferă o reprezentare ontologică fără prea mare valoare literară, însă avînd imensă valoare instituţională şi logică pentru noi. Compilarea adnotatorilor de cronici este o structură intertextuală conceptuală creată de lucrul grupului de reflecţie intergeneraţional ce cuprinde nume mari dar şi nume mărunte, precum şi anonimi. Discursul lui Grigore Ureche, istoric în toate privinţele, nu este discurs despre Romania, ci despre Roma. Mircea Vulcănescu avea dreptate să vorbească despre ispita latină din sufletele cronicarilor noştri. Chiar şi faimoasa portretizare a lui Ştefan cel Mare e inspirată din Tit-Liviu. Remarca lui P.P. Panaitescu posedă acurateţe : «Importanţa acestei cronici astăzi este mică, deoarece nu poate servi istoricilor ca izvor istoric ». Dar insertul Dascălului Simion este un discursiv despre Romania.Apoi, ce este istoria noastră scrisă, dacă nu fragmentele unui discurs despre spiritul nostru, al românilor orientali ? Inserţiile doctrinare ale lui Simion Dascalul despre formarea naţiunii române erau absolut necesare după 1648, anul de graţie al Europei moderne. Inserţiile sunt perfect complementare textului semnat de Grigore Ureche, pentru că aparţin discursului despre Romania, şi sunt antinomice faţă de cronica lui Grigore Ureche doar pentru că nu au forma clasică a discursului antic, ci forma culturii populare. Mesajul inserturilor aplicate de Dascălul la cronici mai vechi este complex. Prioritatea unei noi evaluări a inserturilor trebuie focalizată pe conceptul sistemic, apoi vin detaliile. Interpolările Dascălului nu erau « capriciile unei digresivităţi obositoare », cum le caracterizează un cercetător de mare valoare însă fără empatie faţă de Dascălul. Iată astfel că nici briciul analitic al cercetătorului modern nu operează suficient de precis. Nu-i deajuns lectura ad litteram a letopiseţului pentru descifrare. Ce-i « digresivitate », şi ce-i « obositor » ? « Interpolările » sunt paragrafe ale doctrinei populare despre România, rândurile lui Simion Dascălul nu sunt obositoare. Pe ipotetica punte azvârlită peste prăpastia culturală a veacului fanariot, un gânditor român ar fi putut corecta verdictul polonez de ruptură, pus de Miron Costin în « cazul Simion Dascălul. Dar istoria noastră umilă face ca primul gânditor ce construieşte puntea de porfir către Epoca Luminilor, prin economia unui singur vers : « Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet », rezumând subtil filosofia senzualistă, să trăiască abia în a doua jumătate a veacului XIX. „Te-au văzut: voevodând voroave, /ciobănind genune şi zăpezi,/potcovar de fum bătând potcoave/negurilor strânse în cirezi”, scria cândva Radu Gyr despre percepţia lui Mihai Eminescu.Remarcabilul studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade” al lui Paul Zarifopol demonstrează convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu (1786 – 1863) şi poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor atât ca intensitate, cât şi în extensie. Traseul spre civilizaţia absolutului pozitiv din Epoca Luminilor fusese desenat de Văcăreşti. Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) avea un ginere vistiernic, Enache Văcărescu (1654 – 1714), ucis la Stambul odată cu Brâncovenii. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri, provine iluministul Ienăchiţă Văcărescu (1730 – 1796), ce a influenţat cultura română la modul “releu”. Opera lui se racordează nemijlocit la truda lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :”Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate, dacă nu şi în anvergura dorită. Ioan Eliade Rădulescu încearcă în textul « Biblicelor » să zidească discursul continuităţii româneşti cu ajutorul religiei. Interpretarea anagogică a continuităţii civilizaţiei noastre, mergând până la Sais, fu valorizată de Mihai Eminescu în « Epigonii ». Apoi, după un secol, amintită de Nichita Stănescu în smalţul unei teserale, detaliu din misterul ce îi pavează poezia. În vâltoarea care clasiciza Limba Română, transformând-o într-o cale regală spre Absolut (’candida vâlvoare’), Simion Dascălul era uitat, obliterat din atenţia culturală prin paradigma lui Miron Costin. Titus Filipas