Agregare prin gestalt

Lamentaţia lui Camille Desmoulins pe drumul eşafodului devia mult de la discursul simplu ţinut cetăţenilor Parisului pe data 12 iulie 1789 în faţa palatului regal: „Aux armes citoyens!”. Diferenţa  nu a fost totuşi explorată artistic de Camil Petrescu în piesa teatrală Danton,  unde românul agrega prin gestalt retorica reprezentărilor lui Jules Michelet privind revoluţia  franceză. Dar mi se pare că inceptul dramei   ‘Danton’ e inspirat  mai curând de recapitularea  eminesciană a fazelor  revoluţiei franceze: „Şi poporul muge falnic, ca un ocean trezit;/ Sfarmă tot şi pe-a lui valuri, ce le urcă cu mândrie,/El înalţă firi cumplite, care-l duc, o vijelie,/Să îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit./ Şi prin negrele icoane unor zile fără frâuri,/Unde viaţa e-o scânteie, unde sânge curge-n râuri,/Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre:/Şi privirea-i sângeroasă s-alintează ca spre pândă:/Căci ce scrie e-o sentinţă, ce gândeşte e-o osândă —/ Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gândirile-i de fier./ Dar el cade — şi s-aşază ale mării nalte unde.” Ultima propoziţie a versului din ‚Memento mori’ descrie  epoca post-thermidoriană, când în Franţa se instaurează fericit  ideologia primară (sau ideologia lui Destutt de Tracy, detalii mai multe pot fi citite chiar în primul articol de pe acest blog). Evident, importanţa operei lui Mihai Eminescu nu poate fi înţeleasă dacă nu vizionezi tot filmul valurilor culturale până la el. În treacăt să comentez, mi se pare  amuzantă lectura pe care domnul Horia Roman Patapievici o face poemului Memento Mori: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să  ne debarasăm.”  Problema este că liniile din Memento Mori au fost sursă de inspiraţie pentru multe opere mari din literatura  română. Dacă ne debarasăm de Memento Mori, trebuie să ardem deopotrivă „Dumbrava minunată” şi „Creanga de aur”. În „Dumbrava minunată” a lui Mihail Sadoveanu, scăpărarea de geniu ne arată puterea Limbii Române în descrierea luminii fluide, a luminii dinamice, a luminii prinse şi apoi eliberate dintr-o vîltoare a cerurilor : „De acolo de sus, curgea parcă de subt arcurile ramurilor un păienjeniş  de ape trandafirii”. Fluiditatea asociată  cu lumina este metafora unei inteligenţe vii ?  Se spune că Nostradamus compunea versetele   privind suprafaţa apei mobile. Colecţia de metafore dintr-un text literar e mărturia stării auctoriale ? În „Mitrea Cocor”, un Mihail Sadoveanu îmbătrânit descrie lumina statică :  „Acuma nopţile erau senine, cu bolta de ametist, pe care străluceau puzderie de stele mărunte şi luceferi ca nişte flori de flacără”. Scurt „Imn al nopţii” din capitolul V. În fapt, primele şase capitole din „Mitrea Cocor” sunt frumoase şi demne, ca orice scriere clasică. Abia de la capitolul VII apar chestiile ideologice. Inserarea prematură a paragrafului despre Ametist („simbolul puterii şi aspiraţiei spirituale, al înţelepciunii şi al umilinţei”), fără conotaţie ideologică !, în programa de şcoală primară pare mai curând iniţiativa unui funcţionar Rubin atras de simbol. În Scrinul negru, C. Călinescu ia ca reper paragraful  celest despre ametist din ‘Mitrea Cocor’. Unul din personajele romanului său incantează : « Ascultă aici ce spune Ovidiu în Ars Amatoria: ‘Hic Paphios myrtos; hic purpureas amethystos’. » În fine, C. Călinescu adaugă   o  nouă aluzie  la  paragraful din Mihail Sadoveanu  despre ametist:   «Sufleţel  făgădui deci să scrie un studiu: De amethysto lapide, în care avea să dovedească iubirea de natură a popoarelor antice, în ciuda cumplitei instituţii a sclavajului. »

Mistica pietrelor preţioase l-a stăpânit vreodată pe Mihail Sadoveanu? Tema centrală  a operei sale este a decantărilor în memoria unui popor european îndatorat principalei forţe care a dus la naşterea lumii moderne : Tema „mongolă”, a „păcii mongole”, a „înţelepciunii nohaiului”, înţelepciunea orientală  descrisă  eventual cu o tentă  împrumutată de la Jean-Baptiste Tavernier care traversa România cu diamantul  Blue Hope. Nohaii deschideau drumul din  Bactriana pentru ca mineralul albastru lapis lazuli să ajungă la Voroneţ. Şi numai în registrul Pax Mongolica  trebuie să  interpretam mult hulita propoziţie : „Lumina vine de la Răsărit !”. Să îl iertăm pe Mihail Sadoveanu pentru frazarea cu timing nepotrivit. În hermeneutica egipteană a culorilor, ‚albastrul de lapis-lazuli’ înseamnă  ‚Lumina care vine de la Răsărit’, fraza lui Sadoveanu, adeseori blamată, era numai aluzie la Voroneţ ca valoare  fundamentală a noastră !  În perioada egipteană ayyubidă şi a cruciadei a cincea, expresia ‚Lumina vine de la Răsărit’ intră, latinizată,  în cultura europeană  prin mijlocirea templierilor care clamau : „Ex Oriente Lux!”. Masonii  revendică tradiţia templierilor. Mihail Sadoveanu  a fost mason. Proletcultiştii aplaudau mesajul masonic sadovenian ! Neamul nostru a fost spectator dar şi participant activ, de sute de ani, la Marele Joc din Eurasia continentală. El ştie că posibilităţile sale reale de a-şi apăra drepturile ca neam s-au născut în timpurile de Pax Mogolica. Tocmai crâmpeie din ce am văzut noi în acea Istorie povesteşte Mihail Sadoveanu. Cred că  nu îi putem nega vreunui scriitor dreptul, ori slăbiciunea, de a rămâne copleşit intelectualiceşte de amintirea Păcii Mongole, descântările ei să-i fie izvor de inspiraţie. Dacă  alţi scriitori europeni au explorat subiectul conexiunii fără conturnare între Orient şi Occident, de ce lui Mihail Sadoveanu nu i se îngăduie ?

Titus Filipas

Legenda bisericilor pictate

Se spune, iar noi credem aceasta,  că lumea modernă şi democraţia înseamnă asimilarea spiritului Agorei. De altminteri filosofia grecească face parte din democraţie. Dar se poate oare vorbi despre un “spirit al Agorei”  la care a fost conectat demult,  demult, şi ţăranul român?  Istoria migraţiilor  a izbit civilizaţia noastră cu perseverenţa unei prese hidraulice. Dacă ţara era salvată prin hrisoavele bizantine pentru Romania convertite în capitulaţiile pentru Iflak şi Bogdan, omul gânditor era totdeauna zdrobit. Cunoaştem constatarea, durerea nedumerită şi întrebarea cea mare a civilizaţiei româneşti la sfârşitul de veac XIX : „Unde ni’s sămănatorii generoaselor cuvinte,/ Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte ” ? Pentru a răspunde, –atunci şi sub presiunea unei crize intelectuale profunde–, Vlahuţă, Coşbuc, şi într-o anumită măsură Iorga, inventau Sămănatorismul. Era nevoie de acea invenţie, cultura românească arăta Frankenstein de maryshelliană când adera, prin academii şi universităţi, –exemple superbe de „forme fără fond „–, la valori propulsate în Vestul Europei. Ne pare rău că spunem aşa, dar Bogdan Petriceicu Haşdeu, –să amintim numai Etymologicum Magnum Romaniae–, şi Nicolae Iorga au fost primii căutători de „organe expirate ” în sertarele de morgă ale bibliotecilor europene, diligenţi autori de „post mortem”  încopcieri cu sfoară găsită în fosele septice ale civilizaţiilor, în alcătuiri ce nu dezvoltau un sistem circulator propriu când erau transplantate in târgurile principatelor. Despre textele Sămănătorismului, critica literară a scris, cu multe amendamente şi bună îndreptăţire : „Viaţa ce se desprinde este, incontestabil, impresionantă”. Dar acesta-i chiar scopul spre care a fost inventat „Sămănatorismul ” : să fie un mecanism de reanimare, o pompă de suflu vital pentru un Frankenstein cultural fabricat în România ! În ciuda acelei necontenite stricări a invaziilor, ne-au mai rămas fragmente dintr-o civilizaţie românească. „Ipotetică! „, vor amenda imediat neprietenii noştri. Însă dacă există, într-adevăr, o civilizaţie românească autentică, vector pentru transportul unor valori universale, în care credem noi astăzi, atunci în fiecare fragment se ascunde ca-ntr-un ciob de hologramă  întreaga informaţie revelatoare a valorii păstrate! Încercăm citirea unui fragment din civilizaţia românească folosind maşinăria semiologică a lui Roland Barthes. Motivaţia este „revolta inconştientului nostru colectiv, rău şi ranchiunos”, cum glosa doamna Marta Petreu. Anticipăm astfel şi prezenţa unor cititori foarte critici şi nemulţumiţi pe textul nostru, cititori plasaţi într-o ideologie contrară celei tradiţional româneşti. Adresându-mă lor, evident, nu doar cu maximă reverenţă, ci şi cu toată temerea faţă de opera demolatoare pe care o întreprind ei în cultura românească, vreau să le reamintesc un fragment relevant dintr-un text al lui  D.N. Rodowick : „De la inaugurarea filosofiei moderne în secolul al XVIII-lea, vederea şi spunerea, desenul şi vorbirea, picturile şi propoziţiile, au fost considerate fundamental distincte, adesea în modul cel mai hotărât categorii opuse. Această strategie nu este inocentă. În cursul ultimelor două secole, filosofia s-a baricadat în interiorul conceptului vorbirii ca loc unic al discursului, al comunicării, al semnificaţiei şi al gândirii raţionale. „  Deşi catalogat ca semiolog , reflecţiile lui Roland Barthes asupra semnificaţiilor, mai ales asupra celor din iconografie, se îndepărtează de arida semiotică scientistă. În spaţiul cultural european urmând celui de al II-lea război mondial, Roland Barthes, semioticianul care a inventat conceptul operaţional de synopsis rationnel, a fost poate reîncarnarea cea mai credibilă a unui honnête homme, personajul ucis de gloata pariziană la pai’şpe iulie 1789. Roland Barthes a fost un maestru al ideilor, de la care noi, românii prezentului, avem ce învăţa, printr-un proces de amplificare. Căci Roland Barthes, el însuşi, a învăţat de la românii trecutului. Un Roland Barthes ce afla în 1948-1949, vremuri mai cenuşii ca timpurile medievale ! despre fenomenul cultural al informaţiei pictate pe zidurile exterioare ale bisericilor din nordul Moldovei, dezvolta conceptul de „sinopsis raţional „. Pe care-l folosea ulterior la interpretarea imaginilor din Enciclopedia franceză a secolului XVIII ca „parte a discursului francez „. Citindu-l în traducere liberă, putem zice că Moldoviţa noastră este un tom din Enciclopedia românească a secolului XVI. Imaginile de pe zidurile bisericilor pictate din Moldova sunt o selecţie a Multiplicităţii, analogul volumelor unei Enciclopedii. Demonstraţie ostensivă că exista Discursul românesc. În „La rhétorique de l’image”, Barthes descoperea structura exergică a informaţiei vizuale atunci când descompunea în mesaje iconice imaginea unei simple reclame comerciale a produsului  de calitate, o structură de mesaje codificate, în primul rând, codul fiind un „datum ” produs de „punctum ” şi „signum „, totalitatea conotaţiilor din imaginea însăşi. Analizând reclama  în „La rhétorique…”, Barthes puncta simbolica mesajelor codificate. Apoi, mesajul iconic necodificat prezent în structură chiar prin ostensivul „Ceea ce este „. Urmărind şi funcţiile mesajului lingvistic în raport cu mesajul iconic dublu, Barthes descoperă funcţiile de „tele-comandă ” şi de „releu „  proprii majorităţii sistemelor imagistice cu legendă, cu o explicaţie oferită fie ca scriitură, fie-n viu grai. Cu prima funcţie, textul călăuzeşte cititorul printre cele semnificate de imagine, tele-portându-l către un sens dinainte ales. În cea de a doua funcţie, textul şi imaginea stau într-o complementaritate,  şi unitatea mesajului e realizată la nivelul „legendei „. Ceva asemănător va spune şi Sorin Dumitrescu, cel mai mare specialist român în sistemele imagistice cu legendă, despre „semnele vizuale în cuprinsul cărora convieţuiesc laolaltă forma cu profilul cel mai explicit, lângă textul-suport cu semnificaţia cea mai implicită „. Astfel, Roland Barthes şi Sorin Dumitrescu ne învaţă să privim spre toate icoanele din istoria noastră cea veche cu o masivă doză de optimism intelectual. Sigur, aceasta este şi o alegere personală. Încă mai rău, poate că până la urmă ne întâlnim în justificarea alegerii făcute de noi cu faimoasa, –şi încă nerezolvata–, problemă pusă de William Molyneux într-o scrisoare către John Locke : „Este spectacolul vizual acceptabil într-un fel cu adevărat universal pentru oricare fiinţă umană ? ” Nici măcar „geniul ” omniscient şi infailibil, despre care scria cândva Denis Diderot, nu putea vedea ideile abstracte decât în raportul lor cu ideile sensibile. Înţelegerea transmisiei Valorii Principale prin imaginile pictate pe bisericile din nordul Moldovei mi se pare linia care defineşte identitatea civilizaţiei româneşti. Purcedem la căutarea Valorii societale principale  punând o întrebare simplă : De ce a rezistat Imperiul Roman de Răsărit cu un mileniu mai mult decât Imperiul Roman de Apus ? Când, de fapt, un raţionament simplist ar cere ca istoria să fi decurs în parametri inverşi ? Invaziile barbare veneau dinspre estul eurasiatic, şi loviturile lor de berbece erau receptate în primul rând de Constantinopol. Nu putem explica această longevitate a civilizaţiei europene de maximă calitate în Bizanţ, certamente încă neegalată, decât prin perpetuarea unei structuri funcţionale civice de mare eficienţă. Acesta era spiritul Agorei, care se manifesta, de pildă, şi în faptul că în Imperiul Roman de Răsărit foarte mulţi laici erau prinşi, unii dintre ei chiar la modul pasional, însă incontestabil toţi la modul logic subtil, în dezbaterea teologică. În Occidentul mănăstirilor medievale, călugării ce nu participau la dezbaterea teologică, necum să-i prindă fineţea, erau chemaţi cu numele generic „Idiota „. În Răsăritul creştin, această specie, chiar dacă exista, nu era luată în seamă. Apoi, este un lucru bine-ştiut faptul că unii din cei mai renumiţi oameni ai Ortodoxiei au fost „laici „, înainte de a fi promovaţi ca „patriarhi „. Originalitatea autorului „Mitologiilor ” se bazează pe întoarcerea la sursele antice greceşti si la cele bizantine. Să revenim, atunci, şi noi. Nu căutând originalitatea, ci adevărul. „A lega ” este un verb românesc. Împrumutat de la Grecii cei vechi, la care „legein ” vroia să spună „a strânge „, precum firele de grâu într-un snop, cât şi „a citi „. Datorită ortodoxismului, „Gramatica filosofică românească ” nu începe atunci când Ioan Eliade Rădulescu o aşternea în slove pe hârtie. Ea a fost mereu prezentă în structura limbii române şi a limbii proto-române. Chiar şi atunci când nu aveam cărţi de citit în română şi proto- română, aveam semnificaţia de „gramatică filosofică ” a verbului „a lega „.  Există o invarianţă definită de similitudinea cadrului. Într-un fel, strângerea oamenilor lângă zidirea bisericii pictate din nordul Moldovei, –Voroneţul, Căpriana,  şi altele–, aminteşte strângerea cetăţenilor lângă porticul pictat din agora Atenei. Căutând tâlcurile prin interpretarea unui discurs, mai totdeauna fragmentar. Pentru români, cei de atunci, ori ăştia ce sîntem acum, „legarea într-un sens ” ori „citirea ” înseamnă strângerea cioburilor marelui Discurs spart de istorie, adunarea fragmentelor din sensul textului ori al icoanelor pentru a reconstitui tâlcul originar. Spiritul Agorei, un structuralism funcţional, a fost transmis până la noi prin ortodoxismul laic, mecanism de „releu ” şi „teleportare ” intelectuală. Spiritul Agorei, cel care poate răspunde la întrebarea fundamentală a diversităţii structurale : „Unde se află Unul ? „, este principala Valoare din Legenda bisericilor pictate.Titus Filipas