Posts Tagged ‘Victor Roncea’

Gheorghe Troşca, un erou uitat

aprilie 26, 2015

+Rolul P.N.L. în distrugerea simbolurilor reale ale românilor. Cazul eroului Gheorghe Troşca, fostul comandant U.S.L.A. (Unitate Specială de Luptă Antiteroristă), ucis mişeleşte la ordinul spionului K.G.B., generalul Nicolae Militaru. Puiu Nicolae Fesan, membru P.N.L. şi fost ministru secretar de stat la S.S.P.R. (Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor) în Guvernul Tăriceanu şi cealaltă slugă a liberalilor, Mircea Dinescu, manipulant de dosare la C.N.S.A.S., s-au făcut „luntre-punte” ca să-i retragă lui Gheorghe Troşca titlul de Erou – Martir al revoluţiei din 1989. Aceştia l-au acuzat pe ofiţer de acţiuni specifice poliţiei politice, desfăşurate în perioada în care a activat ca ofiţer de contrainformaţii (C.I.). Conform C.N.S.A.S. şi S.S.P.R., Gheorghe Trosca ar fi interceptat convorbiri telefonice în calitate de ofiţer de contrainformaţii (contraspionaj) şi astfel ar fi adus atingere drepturilor omului. Tot ce se poate, dar acei indivizi ascultaţi erau spioni care desfăşurau acţiuni ostile împotriva României, nu a lui Nicolae Ceaușescu. Troşca, la fel ca toţi militarii, jurase să-şi apere ţara, România, nu cuplul dictatorial! Locotenent-colonelul Gheorghe Troşca, şeful de Stat Major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA) şi comandantul echipajelor antiteroriste a fost chemat personal, de chiar proaspătul ministru al M.A.N., generalul Militaru, în noaptea de 23/24 decembrie 1989 să contribuie la apărarea sediului Ministerului Apărării Naţionale. Pretextul a fost executarea unei „scotociri” în blocurile din faţa Ministerului Apărării de unde, chipurile!, trăgeau terorişti. A fost efectiv asasinat, împreună cu încă şapte luptători, subalternii şi colegii săi, fiind atras într-o capcană mişelească pusă la cale de spionul K.G.B. Nicolae Militaru. Eroul – Martir Gheorghe Trosca, înainte de a activa în conducerea formaţiunilor de comando U.S.L.A., a fost cadru C.I. (ofiţer de contrainformaţii) în Armata a II-a. Acesta a fost unul dintre ofiţerii operativi care s-au ocupat de strângerea de informaţii în dosarele care vizau agenţii KGB sub acoperire de pe teritoriul României. Printre cei vizaţi de unitatea anti-K.G.B. a Securităţii (U.M. 0110), pe lângă Nicolae Militaru, cel care i-a înscenat asasinarea imediat după ce fusese numit ministru al Armatei de către „emanat”, iată şi alte persoane supravegheate de Troşca pe linie de contraspionaj: […], Silviu Brucan, Mircea Dinescu şi soacra bolşevică a acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Iată opinia generalului Victor Stănculescu, implicat direct în evenimentele din decembrie 1989: „ Trebuie să se deosebească limpede munca de informaţii militare şi activitatea de poliţie politică. Colonelul Troşca a fost unul dintre cei care au cercetat, documentat şi descoperit faptul că Militaru a avut legături cu KGB-ul. Iar Militaru i-a plătit poliţa. Ca drept dovadă, imediat după ce a fost instalat ministru, Militaru a ordonat Arhivelor Militare să găsească dosarele („Corbu 1″, „Corbu 2″) şi să le distrugă (…) Militaru a dorit răzbunare completă împotriva ofiţerului care l-a deconspirat, o umilinţă completă, prin batjocorirea cadavrului acestuia, arderea lui, decapitarea şi expunerea publică. Ăsta era caracterul lui. Totuşi, daţi-vă seama că vorbim despre un general care a terminat liceul când deja era comandantul Armatei I ” (Revista „Q Magazine”). Un alt liberal implicat în mistificarea istoriei şi transformarea eroului Troşca în „securist odios” este Raymond Luca, senator P.N.L. care reprezintă diaspora (colegiul S.U.A., Canada, Australia si Noua Zeelandă). Raymond Luca este născut la 17 Octombrie 1954 în Ekaterinburg (U.R.S.S.), aspect care ne determină să ne întrebăm dacă nu cumva nu-i rudă cu celălalt „Luca”… cel din lozinca „Pauker, Luca şi cu Dej / Bagă spaima în burghezi!”. Propunerea de retragere a calităţii de erou martir a fost înaintată Preşedinţiei României de către acest Raymond Luca, cică liberal, în calitate de preşedinte al unei comisii parlamentare.+ SURSA http://www.justitiarul.ro/antiromanismul-falsilor-liberali/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri

iunie 2, 2013

Motto: “Manipularea prin uniformizarea gândirii şi tendinţa de reprimare a libertăţii de expresie au rămas sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului” (Filozofi români, SUA, 2011, p.60)*.
+ Lucian Blaga nutrea convingerea că după individualismul secolelor XIX si XX ar urma o convergență a eforturilor cunoașterii omenești, ceva de tipul sinergiei „transumanismului” (apud. Titus Filipaș, Transhumanismul ca o nouă sinergie? , 29 april. 2013, vezi https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/29/transhumanismul-ca-o-noua-sinergie/ ), dar fără acea latură ultra-utilitară tipică vremurilor noastre. Multă vreme nu i-am înțeles această idee a cărei necesitate el o dedusese din presupoziții de filozofia culturii. Doar după ce am colaborat la Wikipedia.ro mi-am dat seama că un asemenea proiect, în latura sa cea mai generoasă, ar putea fi privit ca sinergie, ca o îngemănare de eforturi anonime spre binele public. Poate chiar așa o fi fost pornit proiectul inițial al Wikipediei, dacă ne gândim că firma Google vroia să transforme însuși motorul ei de căutare într-un soi de „inteligență artificială” (Titus Filipaș, 30 aprilie 2013 https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/30/ray-kurzweil-si-inteligenta-artificiala/ ). Apoi am citit cu surprindere că “Wikipedia is not an objective resource […] in large part is controlled”. Adică acest website al Wikipediei nu este o sursă obiectivă de informare pentru că este în mare parte controlată de aşa-zișii “intelectuali” cu intenţii ascunse. Dar cum poate fi controlată o enciclopedie la care zice-se că orice utilizator poate scrie? Desigur prin administratorii săi, informaţi instantaneu de modificările anumitor articole pe care le urmăresc. Ascunşi după pseudonime, pe care le mai schimbă din timp în timp spre a nu fi recunoscuţi, ei sunt atenţi ca în Wikipedia.ro să nu dispară atitudinea partizană (şi nu neutră cum ar trebui) perpetuată odată cu păstrarea surselor de inoculare a ruşinii de a fi român. Ei veghează (de pildă) păstrarea variantei post-comuniste a rasismului anti-românesc datând de la 1848, din vremea lui Lajos Kossuth pentru care românii ar fi fost „o hoardă mai josnică decât vita”. Administratorii Wikipediei.ro au grijă să nu dispară insultele lui H.-R. Patapievici (perpetuând rasismul lui Kossuth) prin formulări de genul “românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă” (Politice). Or, tocmai acestă frază au găsit cu cale s-o traducă si niște nostalgici ai rasismului german (“Die Rumaenen koennen kein Volk sein, weil sie nicht mehr wert sind als eine Herde”) într-un articol închinat Hertei Muller. Pentru asemenea cugetări descalificante pentru autorul lor şi pentru altele de acelaşi soi (1) preluate de Wikipedia.ro din volumul lui Patapievici scos prima dată în 1996 de Editura Humanitas, şi reeditat din belşug ulterior, nişte universitari clujeni făcuseră petiţie la Ministerul de Interne cerând să i se retragă lui H.R. Patapievici cetăţenia (2). Rezultatul cererii clujenilor a fost, cum bine se ştie, promovarea în postul de director al Institutului Cultural Roman a acestui fiu de securist cetățean sovietic (ajuns în România cu armata sovietică de ocupație) – care se dăduse în Franța la începutul anilor nouăzeci drept fiu al unui fost deținut politic (3). Reproducerea mizeriilor antiromânești scornite de fostul fizician este motivată în Wikipedia.ro printr-un penibil cerc vicios: fragmentele citate în scop de atac spre a produce iritare, irită ducând la atac. La fişa “Horia Roman Patapievici” se spune că frazele cu pricina “au produs iritare” şi că scoase din context (aici înţelegându-se probabil că n-a fost citat întregul volum) au fost “folosite de adversari pentru a-l ataca”. Dacă astfel de gunoaie sînt ferite de ştergere într-o enciclopedie care ar trebui să fie în permanentă schimbare, administratorii au grijă în schimb să şteargă informaţiile în legătură cu procesul lui G. Liiceanu cu I. Spânu care a crezut că neputinţa lui G. Liiceanu de a-l povesti pe Heidegger cu alte cuvinte decât cele ale traducerii ar semăna cu un plagiat, mai ales că Liiceanu fusese încă din anii şaptezeci acuzat că l-a plagiat pe Noica în teza sa de doctorat despre tragic condusă de Ion Ianoşi, cu un capitol întreg (Schiţa pentru o Hermeneutică a “nostos”-ului, 32p.) pe care Editura Humanitas nu l-a mai reprodus după ediţia comunistă care punea pe piaţă controversatul doctorat al lui Gabriel Liiceanu (4). În acest loc din Wikipedia.ro care aminteşte de “plagierea” lui Heidegger, utilizatorul Medenagan propunea ştergerea informaţiei pe motiv că instanţa judecătorească nu i-ar fi dat câştig lui I. Spânu, argument fals (5), se pare. Referitor la Wikipedia, în general se vântură ideea că mulţimea celor care participă la scrierea ei este răspunzătoare de informaţiile pe care această enciclopedie le vehiculează. Prin asemenea aserţiune, doar în parte adevărată, sînt atraşi utilizatorii de rând care dau consistenţă acestui proiect prin contribuţiile lor. În mod esenţial însă, aspectul Wikipediei.ro este fasonat de “elita conducătoare” formată din câţiva utilizatori ridicaţi la rangul de administratori. Ei pot şterge intervenţiile utilizatorilor de rând fixând câte unui articol aspectul dorit de ei. Postarea informaţiilor cu citarea corectă a surselor (spre a putea oferi verificabilitatea care este condiţia de bază a funcţionării oricăror wikipedii) este îngrădită de administratori după bunul lor plac (6), lucru care a făcut un utilizator să scrie într-un comentariu la un articol al meu ( http://www.revistanoinu.com/MyComp-si-mostenirea-comunismului-in-Wikipedia.ro.html ) publicat de Revista Noi, nu ! că Wikipedia română ar fi devenit „o cocină a unor indivizi de toate culorile, de la așa-zișii intelectuali dezinteresați dar care fac jocul unor mastodonți din umbră, până la /…/ impostori care-și permit diverse abuzuri” (comentariu din 23 aprilie 2012). Spre a se înţelege mai bine cum funcţionează Wikipedia.ro, voi recurge la experienţa nemijlocită pe care am dobândit-o în încercarea mea nereuşită de a mai corecta informaţiile false despre viaţa Părintelui Arsenie Boca (7), precum şi în tentativa de a înlătura informaţiile false şi răuvoitoare la adresa marelui Mircea Eliade propagate după 1990 în toate mijloacele de mass-media de foştii nomenclaturişti angajaţi în domeniul ideologic. Istoricul Ion Varlam observase dificultatea societăţii româneşti post-decembriste de a se debarasa de moştenirea comunistă atâta vreme cât protagoniştii scenei politice şi culturale sînt persoane din fosta nomenclatură, cu rubedeniile şi clientela aferentă, active înainte de 1989 în domeniul ideologic. Pentru fostul deţinut politic I. Varlam, însuşi temenul de “colaborator al poliţiei politice” ar fi un eufemism mascând împărţirea societăţii înainte de 1989 între victime şi profitorii regimului de “ocupaţie comunistă” (Vasile Băncilă), eufemism folosit în scopul de a se eluda punerea în discuţie a rolului avut de ideologii comunişti în consolidarea sistemului totalitar prin suprimarea libertăţii de gândire şi de expresie (8). Pe 7 aprilie 2007 curăţasem prezentarea lui Mircea Eliade în Wikipedia.ro de toate murdăriile perspectivei politice a ideologilor comunişti care în timpul vieţii marelui istoric al religiilor îi cenzuraseră publicarea scrierilor ştiinţifice şi refuzaseră alcătuirea unui Fond “Mircea Eliade” din cărţile donate de acesta. În plus mă străduisem să-i completez bio-bibliografia care era la fel de lacunară în ce priveşte onorurile academice ca şi cea de pe volumele lui Eliade scoase de Humanitas, fosta Editură Politică a P.C.R. (Ca o mică paranteză, trebuie spus că nici una din editurile de după 1990 nu este mai bine reprezentată în Wikipedia românească decât Humanitas, ceea ce în cazul lui Eliade are dezavantajul că pe această cale se face reclamă unor cărţi mai scumpe decât cărţile lui Eliade scoase de alte edituri). Ei bine, ca şi în cazul completărilor bio-bibliografiei Părintelui Arsenie Boca, viaţa articolului Mircea Eliade aranjat de mine a fost extrem de scurtă: Înlăturasem fără să ştiu moştenirea comunistă ce se voia păstrată în cazul lui Mircea Eliade, iar la Părintele Arsenie Boca, probabil alta era imaginea pe care vroiau să o fixeze wikipediştii de rang înalt în capetele celor lipsiţi de discernământ. Coordonatorii din umbră a acestui website, catalogat ca anti-românesc din cauza informaţiilor dubioase pe care le colportează cu privire la personalităţile de seamă ale culturii noastre şi la istoria românilor, nu numai că l-au murdărit din nou pe Mircea Eliade cu acuzaţiile lor politice nicicând demonstrate, dar au şi făcut dispărut istoricul paginii, spre a nu se mai putea vreodată vedea articolul curăţat de mine, şi, mai ales, ca să nu se afle care dintre administratorii Wikipediei.ro s-a îndeletnicit cu această trebuşoară. O clară dovadă a cenzurării din umbră se vede aşadar la istoricul modificărilor din 2007, unde varianta din 2 aprilie 2007 este urmată de o variantă din 13 aprilie 2007 care adaugă la bibliografia despre Eliade mediocrele contribuţii ale unui fost ideolog comunist, nepot de frate a lui Leonte Răutu. Nicăieri nu apar variantele din 7 aprilie 2007 completate de mine. Cum pe Wikipedia identificarea personală nu este cerută, rolurile în administraţia Wikipediei.ro apar distribuite la adăpostul anonimatului oferit de ascunderea după pseudonim şi după clone sau dubluri ale pseudonimelor. Astfel se crează “eşalonul conducător”. Dar şi o dihotomie păguboasă: de-o parte entuziasmul utilizatorilor de rând şi de altă parte despotismul “eşalonului conducător” săltat deasupra celorlalţi. Principiul de bază, pe care s-au clădit în alte părţi wikipedii ceva mai credibile, este aici o vorbă în vânt: Principiul pluralităţii opiniilor comunităţii de utilizatori autentificaţi si anonimi nu are cum să fie aplicat, de vreme ce postul de administrator oferă posibilitatea de a şterge modificări după bunul plac încălcând neutralitatea (adică prezumţia de bună credinţă, cum am văzut în cazul fişei lui Mircea Eliade). În plus “elita conducătorilor” poate ascunde istoricul sau descrierea unor modificări, poate bloca utilizatorii de rând şi, la modul cel mai samavolnic, îl poate bloca pe utilizatorul cu care este în dispută. Aşadar, înainte de toate, administratorii îşi pot impune părerea, modificând şi îngheţând paginile modificate de ei. Cu alte cuvinte, ei pot reinstaura dictatorial vremea “muţeniei obligatorii” (9). Toate aceste manevre le-am putut constata aducându-mi contribuţia la câteva articole, dar şi urmărind repetata vandalizare a articolului “Isabela Vasiliu-Scraba” după apariţia în SUA (la Memphis, 2011) a trei volume din Wiki Series conținând fișa “Isabela Vasiliu-Scraba” (10). Uitând că “verificabilitatea contează, nu adevărul”, administratorul MyComp şterge întâi legăturile spre forma electronică a articolelor scrise de mine prin diverse reviste, dând curs indispoziţiei pe care i-o provoacă libertatea de expresie din articolele mele introduse în Wikipedia.ro de un utilizator de rând. Apoi le îndepărtează cu totul. Pe urmă, mai şterge si bibliografia trecută în articolul “Isabela Vasiliu-Scraba” ştampilând că articolului i-ar lipsi bibliografia. Drept dovadă că a citit cu obidă articolele, adaugă şi eticheta ce n-are legătură cu fişa informativă din Wikipedia.ro: “afirmaţiile negative şi cele calomnioase fără bibliografie sau cu bibliografie insuficientă trebuie înlăturate de loc”(My Comp, 19 nov.2011). Mai este o frază trecută de utilizatorul care se ocupă de articolul “I. V-S” (frază care îl deranjează pe „oficialul” MyComp) privitoare la “oficialii culturii auto-declaraţi victime după cosmetizarea propriilor biografii”. Pe aceasta o trece la Discuţii ca să ilustreze “tonul nepotrivit” (MyComp, 16 ian 2012), fiindcă tonul potrivit Wikipediei.ro este vizibil la articolul “H.R. Patapievici”. “Criteriul distinctiv pentru vandalism este intenţia de a strica” găsim notat în Wikipedia.ro. Vandalul MyComp întâi observă că la unele articole lipseşte pagina revistei culturale în care fuseseră publicate, ceea ce ar îngreuna, vezi Doamne, verificabilitatea (MyComp, 19 nov.2011). Fără să aştepte remedierea, MyComp şterge în modul cel mai abuziv selecţia din articolele mele, blocând reintroducerea lor. Fiindcă, în opinia sa, opera unui scriitor nu s-ar compune din volume şi din articole de prin reviste nestrânse încă în volume, ci articolele ar reprezenta o “categorie supraadăugată”. E drept că motivaţia pe care o invocă cu cel mai mult sârg MyComp (11) care-mi distruge sistematic articolul din Wikipedia.ro se referă la aşa-zisele “surse auto-publicate” (12). Ca să se înţeleagă această problemă spinoasă a “surselor auto-publicate”, o voi ilustra cu articolul în care este descrisă bio-bibliografia lui Sorin Lavric. Aici, spre a nu se crede că avem de-a face cu un caz de “auto-promovare”, că informaţiile fişei “Sorin Lavric” ar proveni chiar de la Sorin Lavric, bio-bibliografia sa apare în Wikipedia.ro ca fiind citată din revista on-line “Rev.Psychologies.ro” în care tot Sorin Lavric o plasase. Dar expertul numărul unu în “sursele-auto publicate” rămâne Gabriel Liiceanu cu volumele proprii apărute la propria editură. Aici MyComp si toti ceilalți administratori uită să aplice “politica Wikipediei” ştergându-le şi blocând reintroducerea lor. Oare de ce?
*Datorită acestei fraze, preluată din fișa “Isabela Vasiliu-Scraba”, MyComp mi-a vandalizat articolul pe 5 noiembrie 2011 şi pe 16 ian.2012 punând apoi ştampila: “ton nepotrivit pentru o enciclopedie”(vezi MyComp,16 ian.2012).
1.vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Patapie-viciul român? În revista “Origini.Romanian Roots”, Vol.VII, 5-6/2003, p14, sau in vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp. 2002, pp.51-54 ; http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-Elemente-pentru-o-topologie-a-prezentului ).
2.vezi interviul lui H.-R. Patapievici din “Gazeta de Maramureş”, 27 dec.2004 –9 ian.2005, p.10.
3. Iată descrierea lui H.-R. Patapievici din Jurnalul Monicăi Lovinescu : „un tânăr de 35 de ani /…/ simplu și emoționat, aproape patetic, care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare și nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferințele prin care a trecut”.
4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu si despre plagierea de tip „inadequate paraphrase” la Patapievici, în revista Acolada, anul VI, nr.7-8/2012, p.19 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm precum şi Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu.
5. «Am citit într-un text al dvs. că aş fi pierdut procesul cu Gabriel Liiceanu! Nu este adevărat. Ştiu că au difuzat ştirea după prima instanţă, însă, la apel, când Liiceanu a pierdut, au tăcut » (I. Spânu, e-mail, 14 ian. 2013).
6. La acelaşi articol de-al meu, pe 4 mai 2013, a fost postat următorul comentariu : „I am impressed. You are truly well informed and very intelligent. You wrote something that people could understand and made the subject intriguing for everyone. I am saving this for future use” ( http://www.revistanoinu.com/MyComp-si-mostenirea-comunismului-in-Wikipedia.ro.html )
7. Despre Părintele Arsenie Boca am publicat mai multe articole în revistele „Oglinda literară” (Focșani), „Acolada” (Satu Mare), „Argeș” (Pitești), „Curtea de la Argeș” (Curtea de Argeș) si „Constelații diamantine” (Craiova): (1) Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca – un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mănăstirea Brâncoveanu, revista “Argeş”, Anul X, nr.10/2010, p.24, http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3274:polemice&catid=311:revista-arges-octombrie-2010&Itemid=112 ; (2) Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeție a Părintelui Arsenie Boca, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSbisericaDraganescu4.htm ; (3) Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabeaVS-Boca-Nae6.htm ; (4) Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Arsenie7OlgaGreceanu.htm ; (5) Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca5.htm
8. vezi Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Editura Vog, Bucureşti, 2004.
9. vezi „timpurile muțeniei obligatorii” în micro-eseul despre imagine ca „formă primitivă, naivă, surogată, a imaginației” în vol. I.D. Sârbu, Adio Europa, vol.I., Editura Cartea Românească, București, 1992, p.260-261.
10. vezi prezentarea „Isabelei Vasiliu-Scraba” în volumele următoare: vol. Filozofi români: Nicolae C. Ionescu, Titu Maiorescu, Ştefan Lupaşcu, Emil Cioran, Isabela Vasiliu-Scraba, C. Schifirneţ, Al Surdu, Xenopol, Lucian Blaga, etc. (Wiki Series, ISBN 9781232183488, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 60-62) ; vol. Eseiști români: E. Munteanu, M. Gherasim, A. Cioroianu, I. Pachia-Tatomirescu, Nicolae Breban, Isabela Vasiliu-Scraba, I. Grigorescu, L. Butnaru, M. Radu-Paraschivescu, Alexandru Ciorănescu, George Călinescu, Cicerone Poghirc, etc. (Wiki Series, ISBN 9781233386215, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 145-148) ; vol. Autori români : M. Sebastian, Nicolae C. Ionescu, G. Naum, I.L. Caragiale, Octavian Goga, Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Herta Mueller, Nicolae Breban, Ghe. Zamfir, Emil Cioran, Isabela Vasiliu-Scraba,etc. (Wiki Series, ISBN 9781233384242, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 141-143).
11. My Comp este probabil o clonă a unui birocrat dispunând de mai multe „măști”. El pare ascuns și după pseudonimul Alexander Tendler (distrugător prompt al modificărilor mele la fișa Părintelui Arsenie Boca). Fiindcă „ambii” suferă de insomnii în același timp. Pe 23 oct. 2012, la o oră extrem de matinală (înainte de ora 4 dimineața) a fost vandalizată fișa Isabela Vasiliu-Scraba întâi cu pseudonimul MyComp apoi, după un sfert de ceas, cu pseudonimul Alexander Tendler. La ora 03:58 în 23 oct. 2012 vandalul MyComp, după ce a ras un sfert din conținutul informativ al fișei, s-a gândit să mai șteargă în mod abuziv de la rubrica VOLUME următoarele patru cărți filozofice publicate de Isabela Vasiliu-Scraba : (a) Despre Existență, Ființă și Esență, Ed. Mirisa, 1996, http://www.scribd.com/doc/134719450/Isabela-Vasiliu-Scraba-DESPRE-EXISTEN%C8%9A%C4%82-FIIN%C8%9A%C4%82-%C8%98I-ESEN%C8%9A%C4%82 ; (b) Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1998, http://www.scribd.com/doc/130397690/ISABELA-VASILIU-SCRABA-Configura%C8%9Bii-noetice-la-Platon-%C8%99i-la-M-Eminescu-versiune-cu-diacritice-corectate ; (c) O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile și Ideile platonice, Ed. Fundației „I. Perlea”, Slobozia, 1995, http://www.scribd.com/doc/134402379/ISABELA-VASILIU-SCRABA-O-pseudodescoperire-a-unui-pseudoplagiat-Nae-Ionescu-Evelyn-Underhill ; (d) Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în „Miorița”/ The opening of the skies in a Platonic myth and in „Mioritza” ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, volum bilingv care se află și în biblioteci europene nu numai în marile biblioteci românești.
12. „După mai mult de un deceniu de când filozoful de la Păltiniș catalogase (în Epilogul pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse ce promovează cărţile de la Humanitas, prin îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Aici închipuita “şcoală”, invocată în decembrie 1987 de I.P. Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniş apărut în numeroase ediții la fosta editura a PCR, şi altă sursă este Epistolarul, scos într-o a doua ediție tot de Humanitas, fosta Editura Politică. Una mai “de încredere” (vezi, Doamne) decât alta si ambele, pasă-mi-te, foarte “independente de subiect”, ca să nu-i vină cuiva ideea să pocească articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”, fiindcă, desigur, orice astfel de ştampilare ar dispărea instantaneu, îndepărtată de grupul mafiot care controlează Wikipedia.ro” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în revista Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis9.htm )+ Din revista Tribuna nr 257, p.8-9 Sursa http://isabelavs.blogspot.com
Pentru conformitate,
Titus Filipas

“Moldova, o zona în care, ca urmare a frământărilor istoriei, au fost români”

martie 4, 2010

Titlul este un excerpt din panseurile lui Horia Roman Patapievici, directorul ICR (Institutul Cultural Român). “În privinţa Republicii Moldova, situaţia s-a schimbat, ca urmare a ultimelor alegeri şi sperăm să se întâmple ceva în 2010. Azi dimineaţă am vorbit cu vice-ministrul Culturii din Republica Moldova, care m-a asigurat de sprijinul Ministerului Culturii în Guvernul Republicii Moldova pentru urgentarea deschiderii unui institut cultural român la Chişinău. Noi deja avem o prezenţa în Republica Moldova, prin cele şapte publicaţii pe care le susţinem şi prin acţiunile pe care Direcţia Română din afară ţării, care e condusă de Ion Mircea din cadru ICR, le desfăşoară în toate zonele în care, ca urmare a frământărilor istoriei, au fost români şi avem un interes pentru conservarea identităţilor culturale româneşti.”

Eu sînt urmaş de răzeşi soroceni. În satul nostru nu erau decât români !

Dar articolul complet despre anti- românismul pe faţă al Patapievicilor, Dionisie şi Horia Roman, tată şi fiu, –articol scris de domnul Victor Roncea–, poate fi  citit la adresa URL http://www.roncea.ro/2010/02/26/neintelesul-patapievici-republica-moldova-o-zona-in-care-ca-urmare-a-framantarilor-istoriei-au-fost-romani-patapievici-sr-despre-atmosfera-de-teroare-dezlantuita-de-autoritatile-de-ocupatie/ .

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Aflăm de pe blogosferă

ianuarie 26, 2010

🙂 Aflăm de pe blogosferă (http://victor-roncea.blogspot.com/2010/01/innebunit-tismaneanu-vrea-sa-taie.html ): +A INNEBUNIT TISMANEANU! Vrea sa taie pensiile familiilor membrilor GDS, activisti ai PCR si informatori ai Securitatii. EXEMPLE si DOVEZI. Gabriela Adamesteanu de la „22”, sursa a DIE, respectiv a UM 0544. […] Sa nu-mi vina sa cred. […] „Nu este niciodata prea tarziu pentru infaptuirea justitiei. A dreptatii morale ca si a celei reparatorii, menita sa rectifice cele mai socante si revoltatoare stari de fapt ce tin de mostenirile unui regim, declarat oficial, de presedintele Romaniei, drept ilegitim si criminal.  Justitia post-dictatoriala include sanctiunile criminale, sanctiunile non-criminale si pe cele morale” (Sforaitor pana la boxeri! 🙂  […] ) Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibie, iar cei care le-au comis trebuie sa plateasca pentru ele… (bla, bla, bla, ca la Partid, da’ pe invers…). […] Ca sa fac povestea scurta, stiti vorba: a innebunit Tismaneanu! Pai ce-o sa zica colegii lui de la GDS cand o sa auda de traznaia asta: sa li se taie si lor si parintilor lor pensiile? Vreti sa va demonstrez ca asta s-ar intampla? Hai sa vedem: La ceva timp dupa ce am lansat Operatiunea Voci Curate, care a dus, printre altele, la deconspirarea doctorului inchipuit Sorin Antohi, membru al GDS si al Comisiei Tismaneanu, Mariana Celac si Calin Anastasiu, la randul lor membri de vaza ai Grupului pentru Dialog Social si colaboratori de baza ai Revistei 22, au fost chemati la audieri la Colegiul CNSAS, ne-au declarat surse din cadrul institutiei. Conform acestora, Colegiul ar fi intrat în posesia unor probe vizând relaţia acestora cu Securitatea: „Amândoi au angajament. În ceea ce o priveşte pe Mariana Celac, avem şi o notă a ofiţerului care se ocupa de ea, în care se spune că era foarte apreciată”, a declarat ziarului Gandul o sursă din CNSAS. Rezultatele au ramas in coada de peste. […] Gabriela Adamesteanu, sefuta pe la revista 22 a GDS, a fost sursa (adica ceva mai mult decat informatoare) la DIE, respectiv UM 0544. Informatiile de mai sus au fost tinute la rece de catre tovarasul celor trei, membrul Colegiului CNSAS Mircea Dinescu  […]  care a introdus toti membrii GDS pe lista „Voci Curate”. […] GDS, grup infiintat de Silviu Brucan […], este intesat de colaboratori ai regimului comunist si urmasi ai nomenklaturistilor bolsevici proveniti din Komintern, Kominform si structurile NKVD. Mariana Celac, de exemplu, este sora lui Sergiu Celac – celebrul traducator al lui Ceausescu din caleasca Reginei Angliei si primul ministru de Externe plantat la „revolutie” de Guvernul FSN-KGB – si fiica lui Nicolae Celac (Cealik), instalat de trupele sovietice la prefectura Craiovei si ulterior membru al Comitetului de Stat al Planificarii. Totodata, Celac Mariana este si fosta sotie a lui Mihai Botez […]. Dar despre Mihai Botez […] ar putea sa povesteasca muuuult mai muuuuulte, distinsa „sursa” Gabriela Adamesteanu. E drept, si Mariana Celac are ce povesti, dupa cum ne aminteste Stefan Andrei… Un alt informator al Securitatii si agent, dar al Securitatii Republicii Populare Ungare, este chiar Alin Teodorescu – primul presedinte al GDS si al Fundatiei Soros. […] De altfel, el a infiintat IMAS (acum al lui Vintu) impreuna cu cercetatul sociolog Călin Anastasiu. Acesta a intrat în viaţa publică imediat după 1990, ca membru marcant al GDS şi al Alianţei Civice (al cărei deputat este între 1992 şi 1996). Bun coleg de-al lor este Dorel Sandor, de-a dreptul fost ofiter de Securitate, bagator de seama pe la mai toate Guvernele. Altii, ca Vasile Secares si Dorel Abraham, sunt cadre de baza ale fostei pepiniere PCR „Stefan Gheorghiu”, care astazi isi continua munca alaturi de „formatorii” GDS Dan Pavel, Cristian Pirvulescu, Mihaela Miroiu, etc, la noua pepiniera a Partidului din umbra, SNSPA.  Iata cum prezinta GDS regretatul opozant anticomunist, jurnalist si scriitor Victor Frunza, in ultima sa editie a lucrarii „Istoria comunismului in Romania” (editia a IV-a ilustrata): GDS, un PCR in ilegalitate /”In interesul puterii sale, PCR putea si poate sa imbrace orice haina, sa-si ia drept travesti orice chip, chiar si acela al advesarilor sai. Intre operatiile publice efectuate de Silviu Brucan in zilele Revolutiei din decembrie 1989 a fost infiintarea unei organizatii de intelectuali, simpatizanti ai miscarilor disidente din estul Europei, cu caracter antitotalitar (chiar si anticomunist), careia i s-a aflat si o denumire cat se poate de potrivita: Grupul de Dialog Social (GDS). Grupul, ai carui membri, persoane extrem de onorabile, capata prin mediile din presa si de televiziune un binemeritat prestigiu, se pare ca este conditionat de existenta unui cerc inchis de membri, dar mai ales de menirea de a influenta opinia publica intotdeauna intr-o directie pozitiva. Dupa ce, o scurta perioada, Silviu Brucan s-a convins personal de binefacerile pe care organizatia infiintata de el le aduce la progresul societatii romanesti, si de faptul ca ea isi face treaba asa cum a fost gandita, s-a retras discret. Dar a lasat in locul sau, pentru a monitoriza justetea liniei, un alt fost ilegalist PCR, un distins intelectual, pe nume Pavel Campeanu, de a carui si mai discreta prezenta si activitate in GDS, revista „22” (cu care Brucan a dotat organizatia) nu a fost prea darnica in informatii. Dezbaterile initiate de grup, ca si continutul de un bun nivel publicistic al revistei, sunt orientate spre a influenta publicul neconformist intelectual, mai ales segmentul anticomunist al societatii actuale, in directia dorita. […] Din aceasta revista reproducem interviul entuziast pe care revista „22” l-a luat in momentul in care Traian Basescu l-a numit pe fiul activistului de la Komintern, Tismanitki, ulterior devenit Tismaneanu, sa patroneze Comisia prezidentiala pentru nominalizarea crimelor regimului comunist. […] Revista este eficienta si prin ceea ce cenzureaza. De pilda, exista o seama de disidenti anticomunisti interzisi in paginile ei.+

Titus Filipas

Apusul mitului Eminescu?

ianuarie 15, 2010

+Oricare dintre noi a putut constata ca, dupa 1989, acea parte a disidentei pe care Paul Goma a numit-o autocronica, pe urmele unui coleg din Franta, a adus ca „noutate” moda demitizarilor, în numele unei pretinse ideologii paneuropene. Interesant ca nu s a „demitizat” chiar orice, în prim plan stând miturile nationale, de la Decebal si Miorita pâna la Mihai Viteazul si Mihai Eminescu. Îndeobste, literatura a fost rascolita de acest ghimpe straniu care s-a numit cultul Eminescu si care, spre a fi mai usor spulberat, s a indus ideea ca ar fi fost creatia national-comunismului ceausist. Unii mai prevazatori au înteles, însa, ca mitul Eminescu este o creatie veche, de peste 120 de ani, ivit o data cu îmbolnavirea poetului la 28 iunie 1883 si intrat în continua expansiune de la aparitia editiei princeps a Poeziilor, pe care o datoram lui Titu Maiorescu, Demitizantii sunt, la rându-le, de doua spete: radicalii si moderatii. Primii cred ca omenirea se poate descurca fara mituri (si chiar fara religie), numai nutrindu-se din puterile ratiunii si eliminând, deci, orice propensiune spre sacru. Pare a fi aici un imbold din filosofia postmodernista, care-si revendica punctul de purcedere din faimoasa declaratie a lui Nietzsche ca Dumnezeu a murit. Demitizantii moderati, în schimb, constienti ca sacrul se ascunde în profan, dupa avertismentul Iui Mircea Eliade, au ajuns la întelepciunea ca vechile mituri trebuie spulberate ca pernicioase, dar înlocuite cu altele în stare sa încapsuleze noile valori ale lumii postmoderne: toleranta, multiculturalitate, globalism, europenism, political correctness etc. De exemplu, unul dintre demitizantii de prestigiu, Virgil Nemoianu, pledeaza pentru înlocuirea mitului Noica, în filosofie, care mit ar fi o regretabila lectie de „nationalism”, cu un alt „mit” posibil – Mihai Sora, considerat adevaratul filosof român al ultimelor decenii, întrucât „a pus în lumina potentialitatile pluraliste, democratice si cosmopolite pre existente în modul de filosofare românesc care l a precedat”. Dar, oricâta bunavointa am avea cu ideologia umanitarista a lui Mihai Sora, el continua sa ramâna un filosof mediocru, pe când Noica are de partea sa atributele unui gânditor de geniu, aducând cu sine si valorile pomenite, De fapt, titlul articolului lui Nemoianu viza, în principal, despartirea de alt mit, cu mult mai important, care este si mitul cultural national românesc – mitul Eminescu. Acesta s ar cuveni fie eliminat total, din perspectiva radicalista, fie înlocuit cu posibilul mit al unui scriitor postmodernist – Mircea Cartarescu. Poate asa se si explica de ce însusi autorul Levantului a fost atras în campania demolarii cultului Eminescu. În orice caz, nici unul dintre marii scriitori posteminescieni nu s-a gândit ca-l poate înlocui pe Eminescu, în sensul de a jindui sa-i demoleze soclul si sa se aseze în locul lui. încât Eminescu ramâne întregul, cu toate potentialitatile lui arheale, pe când ceilalti, oricât de mari ar fi, se simt bine ca ramuri viguroase ale aceluiasi trunchi, dând numai împreuna ceea ce s ar putea numi geniul national românesc. Asa ca e gresita convingerea unora ca prin „poetul national” s ar uzurpa meritele celorlalti scriitori si gânditori români. Poate ca principalul merit al fiintei eminesciene sta tocmai în „nerealizarea” uriaselor potente pe care le-a întrupat eminescianismul, încât a dat de lucru tuturor generatiilor care i-au urmat, acea „lectura” perpetua a Cartii lui Eminescu, pe care a intuit-o unul dintre posteminescieni – Grigore Vieru, în cunoscuta sa poezie Legamânt. Cei care vor sa puna capat mitului Eminescu pornesc de la ipoteza, imposibil de verificat, ca geniul sau este opera unei mistificari de proportii si care se cuvine a fi denuntata în toata goliciunea ei. Din ea s-au nutrit si se nutresc toti demolatorii, pâna azi. E chiar semnul de distinctie dintre detractori si critici care contesta cu argumente anumite slabiciuni ale eminescianismului, deteriorabil, în timp ca orice creatie umana. În ultima instanta, detractorii considera ca mitul Eminescu este creatia artificiala tiranica, de felul cultului pentru Ceausescu, nascut chiar sub ceausism, idee care i a putut veni în minte pâna si unui critic de prestigiul lui Gh. Grigurcu. E o mizerie ideologica sa pui semnul de egalitate între mitul Eminescu si cultul pentru niste tirani ca Stalin sau Ceausescu. Astfel de „mituri” s au creat la comanda politica, dovada ca au sucombat de îndata ce dictatorii au murit, pe când mituri culturale sau politice precum al lui Goethe, al lui Eminescu, al Ioanei d’Arc sunt durabile. În asemenea conditii, nu mai este deloc o „rusine” sa vedem în Eminescu poetul national, chiar prin faptul ca, în putinul interval creator care i-a fost harazit, el n-avea cum sa-si duca la capat diversitatea proiectelor culturale, nemaivorbind de cele politice care nici azi n-au fost realizate, încât România continua sa vegeteze la periferia civilizatiilor europene, cu unul dintre cele mai modeste standarde de viata. Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului românesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pâna va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului românesc. Asadar, mitul lui Eminescu este unul viu, autentic, de o extraordinara vitalitate. Dar e tocmai ceea ce vor sa conteste noii demitizanti, cu speranta ca vor obtine girul publicului românesc, inducând convingerea ca de mai bine de un veac cultura noastra s a nutrit dintr o minciuna careia conationalii nostri trebuie sa-i puna capat, daca vor sa conteze ca indivizi în noua Europa. De aici afirmatia obstinata si agresiva a demitizantilor ca alaturi de Eminescu n-avem sanse a patrunde în Europa. Si n-am avea sanse dintr-o mie de motive, unele dintre ele fixate în etichete care mai de care mai înfioratoare: conservator, reactionar, xenofob, antisemit, nationalist, protolegionar, pesimist, paseist, violent, nebun, antidemocrat, sifilitic etc… etc… Mai poate un asemenea model negativ sa fie poetul national (G. Calinescu), expresia integrala a sufletului românesc (N. Iorga), omul deplin al culturii românesti (Const. Noica)? Evident ca nu mai poate si de aceea ultimele atacuri împotriva mitului Eminescu vizeaza îndeobste aceste trei „clisee” care i determina pe români sa l cinsteasca pe Eminescu nu numai pe 15 ianuarie sau pe 15 iunie ale fiecarui an, zile percepute, neoficial, ca sarbatori nationale. Aici sta enigma: ca români, de bunavoie si nesiliti de nimeni întâmpina cele doua zile, de mai bine de un veac, ca sarbatori, atribuindu le, altfel spus, sacralitatea rezultata în urma unei jertfe ispasitoare. Asta, desigur, în afara cadrului religios al institutiei bisericesti, fiindca Eminescu, totusi, n a ajuns sa fie sanctificat precum Stefan cel Mare si Sfânt sau ca martirul Constantin Brâncoveanu. Daca la sanctificarea lui Stefan cel Mare s-au ridicat glasuri vehemente de protest, imaginati va ce tunete de proteste s ar stârni daca s ar pune problema cu Eminescu. Biserica bine a facut ca a tacut în privinta lui Eminescu, mai ales într o vreme când ea însasi este tinta „demitizarii” , încât nici macar o catedrala a mântuirii neamului nu are ragazul sa si împlineasca! Cu alte cuvinte, poetul national continua, totusi, sa ramâna cu prestigiul unui mit laic, dar nasterea mitului sau nu poate avea alt model decât nasterea oricarui mit, religios sau nu, evenimentul central fiind o viata de jertfa, închinata unei cauze de mare importanta pentru existenta unui popor. Or, Eminescu este demult vazut ca erou eponim al culturii românesti, întemeietor de limba literara moderna, de literatura româna moderna, de doctrina nationala moderna. Ilie Badescu chiar asa l a numit, eroul eponim al culturii românesti, într o carte din 1988, care a trezit si din aceasta cauza, mânia demitizantilor. Asadar, Eminescu are statura unui mit national. Numai ca, în cazul românilor, s-a produs un fel de stranie defectiune, neîntâlnita la alte popoare. Nimeni nu s-a gândit, în cultura germana, de exemplu, ca ar ti benefic ca statuia de mit national a lui Goethe sa fie darâmata (nici macar o data cu doborârea Zidului Berlinului!), pentru ca în locul ei sa fie pusa a lui Thomas Mann, oricât de mare scriitor ar fi. Ba, mai mult, nici Thomas Mann n-ar fi admis asa ceva, deoarece el însusi s-a considerat o ramura din marele copac al goetheanismului, de vreme ce a preluat mitul lui Faust într-un celebru roman. Iata, însa, ca la români e ca la nimenea, deoarece exista „elite” care s au saturat de Eminescu, dupa cum un improvizat „personaj” a ajuns sa se sature de România. Exemplul invocat de mine nu-i deloc hazardat, fiindca între spiritul demolatorilor lui Eminescu si al celui pomenit exista un fir de legatura. România însasi li se pare unora o „fictiune”, un mit artificial, care trebuie sfarâmat în bucatele geografice de pâna la Mica si Marea Unire. Dar pentru asta se cuvine, mai întâi, a i distruge miturile culturale si politice, fiindca demolatorii de meserie stiu ca o natiune e statornica prin temeliile ei spirituale. Sa nu ne mire, asadar, ca Biserica Ortodoxa Româna e atacata în ultima vreme, sa nu ne mire ca Mihai Viteazul, întemeietorul politic al unitatii nationale, e caricaturizat prin manualele alternative de istorie, sa nu ne mire ca simbolul unitatii culturale românesti, Mihai Eminescu, este supus celui mai dur atac din ultimul secol.

Theodor Codreanu+

Text preluat de la adresa URL http://victor-roncea.blogspot.com/2010/01/apusul-mitului-eminescu-afla-azi-la.html .

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Institutul de Studii Populare

noiembrie 5, 2009

ISP, acronimul de la numele organizaţiei non-profit Institutul de Studii Populare (maliţiosul ziarist Victor Roncea comenta : +o sinecura pentru TISMANEANU+), se anunţă la adresa http://www.isp.org.ro/  ca un program de glume : +Institutul de Studii Populare (ISP) este fundaţia Partidului Democrat Liberal avand un rol de think-tank, prin intermediul căreia vor fi dezvoltate elementele doctrinare şi de identitate politică a PDL. Misiunea fundamentala a ISP este sa contribuie la prosperitatea Romaniei si la consolidarea valorilor democratice in Romania si in regiune. ISP isi propune sa contribuie la dezvoltarea şi promovarea doctrinei populare în Romania, sa proiecteze si sa recomande politicile publice necesare unei guvernari eficiente de centru-dreapta. Aflat in serviciul natiunii romane si a cetatenilor sai [ :-),  n.n.], ISP va promova valorile nationale si occidentale de centru-dreapta, va promova libertatea economica, politica si religioasa dar si responsabilitatea civica. In acest scop, ISP va elabora studii de analiza politica sau analiza politicilor publice si alte publicatii similare, va organiza si sustine grupuri de lucru, seminarii, forumuri de dezbatere si scoli de training.+ Mai aflăm de pe site că există şi …Bloguri Populare: 1/Cristian Preda, 2/ Vladimir Tismăneanu, 3/ Dacian Tolea, 4/Traian Ungureanu. Iar de la pagina http://www.isp.org.ro/despre-noi , aflăm că există un Consiliu academic, cu Vladimir Tismaneanu-presedinte. Nu l-am fixat eu pe Vladimir Tismăneanu în insectar. Deşi profesorul Vladimir Tismăneanu conduce “Consiliul academic”, Institutul de Studii Populare se dezice strident de toate valorile societale având conotaţie de stânga. “Profesorul” Vladimir Tismăneanu nu ştie oare de ce s-a produs la noi fenomenul politic chemat “trădarea generoşilor”? În cea de a doua jumătate a secolului XIX, Partidul Naţional Liberal incorpora în doctrina sa şi valori umaniste ale comunismului non-marxist sub influenţa istoricismului promovat de Jules Michelet şi Edgar Quinet. În Raportul Tismăneanu sunt incorporate aşa de multe erori faţă de linia istoricismului, încât eşti forţat a conchide fie că “profesorul” Vladimir Tismăneanu este un ignar, fie că-i vorba de erori intenţionate pentru forţa lor de impact propagandistic.

Titus Filipas

Lobby paşoptist pentru Capitulaţiunea de la 1740

aprilie 10, 2009

Aflu din postarea http://victor-roncea.blogspot.com/2009/04/pentru-unirea-cu-basarabia-este-nevoie.html , despre seminarul organizat de ZIUA pe tema : „Ipoteza Transnistria contra Basarabia”. Printre invitaţi s-a aflat şi ziaristul rus Vitali Tretiakov. El +s-a numarat printre cei care in decembrie 1990 au infiintat prima companie privata de presa din Moscova, Nezavisimaia Gazeta, care a devenit ulterior principalul lider de opinie din Rusia. In prezent Tretiakov este considerat unul dintre cei mai importanti politologi din Rusia, realizator de dezbateri televizate pentru canalul federal Kultura, editorialist al ziarului Rossiiskaia Gazeta si moderator al unei emisiuni saptamanale la postul de radio Eho Moskvii.+

Îmi  pare foarte rău că trebuie să critic ZIUA pentru cazul în speţă. Imho, seminarul de la ZIUA a fost pripit organizat, fără o bază informaţională solidă. În opinia mea, principala chestiune nu a fost amintită la acel seminar. Ziaristul Vitali Tretiakov face  parte, incontestabil, din ceea ce se  cheamă, cu admiraţie şi teamă intelectuală aproape sacră, de ce să nu recunoaştem?, Intellighentsia rusă. M-ar fi interesat foarte mult să ştiu cum priveşte Vitali Tretiakov, cum priveşte intellighentsia rusă în general, chestiunea capitulaţiunii de la 1740. Reamintesc că la anul de graţie 1740, Rusia recunoştea integral valabilitatea acelui tratat internaţional semnat la Constantinopol!   

Constat incapacitatea construirii unui discurs actual legat de vechile noastre drepturi.

Reamintesc că paşoptiştii noştri refugiaţi în Franţa foloseau infiltrarea lor într-un lobby masonic pentru a determina decidentul suprem din Franţa acelui timp să reia, să readucă în actualitatea post-paşoptistă Capitulaţiunea de la 1740 care garanta frontiera răsăriteană pentru Romania Neoacquistica. Această reluare a temei Capitulaţiunii de la 1740 a condus la restituirea Sudului Basarabiei şi a stimulat Unirea Principatelor. Înţeleg că domnul Vladmir Putin, cu o cultură urbană de mare calitate dobândită în copilăria la Sankt Petersburg, acceptă ca teritoriul chemat acum respublika Moldova să revină la Romania. Ce facem cu Sudul Basarabiei şi Nordul Bucovinei ? Este evident că Ucraina actuală se prezintă  doar ca însăilare artificială de teritorii decisă de vechi dictatori. Cât va mai continua “politica toporului la brâu” dusă de Ucraina ? Toate exacţiunile au o limită.

Este evident că trebuie readusă în discuţie, profitând de contextul diplomatic din UE privind admiterea Turciei, Capitulaţiunea de la 1740. Oficios sau oficial. De altminteri în cel de al  doilea război mondial, în corespondenţa diplomatică purtată de România cu Anglia şi Statele Unite ale Americii, aceste două state recunoşteau sursa de drepturi istorice şi legitimitatea pe care o mai avea încă, în cel de al  doilea război mondial!, Capitulaţiunea de la 1740. Dacă nu credeţi, citiţi cu atenţie Memoriile lui Winston Churchill, uşor accesibile pentru oricine, însă mai există şi alte documente, la fel de credibile.

Titus Filipas

Discursul de cauzalitate

februarie 20, 2009

Discursul de cauzalitate este unul extrem de dificil. Am spus aceasta mereu. Găsesc o nouă probă la adresa URL http://victor-roncea.blogspot.com/2009/02/analiza-ovidiu-hurduzeu-au-voie.html .

Întâlnesc fraza :  “Nu distrugi idolii, dacă nu te desprinzi din gândirea cauzală.” Drumul spre iad este pavat cu intenţii bune, cel puţin aşa se zice într-o piesă de teatru. În primul rând  să spunem că, deşi scrisă pe româneşte, fraza aceea nu ţine de ortodoxia românească, ea ţine aproape de pravoslavismul rusesc. În al doilea rând (procedând cronologic), reamintim că în Evanghelia lui Ioan scrie : “La început a fost cuvântul.” Am spus aceasta în vernaculara românească, în străduinţă spre Vetus Latina sacră în care călugărul ilir Ieronim a scris Vulgata din Romania timpurie. Reamintesc că Romania timpurie se naşte prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212.  În timpurile din Romania timpurie  a fost alcătuită şi cartografia transmisă până la noi sub numele de releu Tabula Peutingeriana. Romania Orientală timpurie, cu toată legitimitatea drepturilor regaliene care decurg din Constituţia lui Caracalla de la  212 AD, era populată de iliri şi traco-daco-moesi ‘socii’ – alizaţi.  Procesul de ‘socii’ – alizare din Peninsula Balcanică este întrerupt de huni  pe la mijlocul veacului V.  De aceea slavii de sud care invadează Peninsula Balcanică în secolul VII, şi îi umplu rîurile de sânge cu genocidul autohtonilor, nu vor  mai fi ‘socii’ – alizaţi.  

Una dintre performaţele pe care trebuie să le atingă o vernaculară pentru a putea trece în categoria limbajelor sacre  este construirea discursului de cauzalitate. Ortodoxia este, mai ales, o victorie a spiritualităţii.   Iar discursul de cauzalitate corect înseamnă, categoric, izbânda  Spiritului.   

Titus Filipas

Ortodoxia înseamnă victoria Spiritului

februarie 17, 2009

Citesc pe blogul domnului Adrian Năstase, la adresa http://nastase.wordpress.com/2009/02/15/despre-cum-ar-trebui-sa-se-guverneze/ , asertarea peremptorie a unui comentator : “România a ajuns un stat fundamentalist ortodox.”

Aceasta pentru că există (din fericire!) o cultură a percepţiei riscului. Popa Şapcă trăia într-un bordei. Reamintesc că oraşul Corabia a fost fondat abia la anul 1871. Dar în acele bordeie de la Celei trăiau urmaşii paznicilor podului construit de Constantin cel Mare în secolul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Ortodoxia înseamnă lupta cu arianismul ignar şi proclamarea   victoriei Spiritului. Cred că şi iconoclasmul a avut un rol pozitiv în imperiul din Romania Orientală, pentru că el accentuează letrismul şi umanismul, –colindul, „Lerui Ler” se naşte din acel umanism timpuriu–, tot atunci erau consemnate la Nova Roma primele fraze în Limba Română. Rugăciunea la icoane înseamnă de fapt rugăciunea pentru victoria spiritului (vezi ce spune Petre Ţuţea), chiar dacă puţini dintre popii ortodocşi de acum, în general ignari,   explică acestea (la vechea facultate de teologie ortodoxă de la Cernăuţi, în perioada interbelică, se explica; un universitar bucureştean şi fost consilier CDR, mă refer la profesorul Daniel Barbu, are tupeul să rîdă batjocoritor de învăţătura căpătată de părintele Dumitru Stăniloae la facultatea de teologie ortodoxă de la Cernăuţi!). În Gramatica de la Sibiu din 1828, care este în acelaşi timp o gramatică generală şi o gramatică filosofică, Ioan Eliade Rădulescu insera în mod special o rugăciune pentru victoria spiritului. Fundamentalismul ortodox în România mai înseamnă că ne amintim de conciliul din Anul Domnului 381, când a fost creată sintagma-sigiliu Nova Roma. Rusia nu are drept la această sintagmă, tot la fel cum apocriful “A Treia Roma” pentru Moscova nu poate fi echivalat cu Nova Roma. Fundamentalismul ortodox din România exprimă o mişcare de rezistenţă la atacurile directe sau perfide ale Rusiei. Dar există riscul foarte mare ca acesta să fie acoperit de atacurile pravoslavnice ale Rusiei. De exemplu, eu am identificat vreo trei sau patru bloguri în vernaculară românească, bloguri care sunt comandate de la Moscova. Este bizar că un jurnalist precum Victor Roncea, despre care nu poţi spune că este filorus, are trecute în blogroll, preţuitor, asemenea bloguri pro-ruseşti!

Titus Filipas

Apologeticum controlat de Rusia

februarie 16, 2009

Este vorba despre blogul ortodoxist în falsă vernaculară românească aflat la adresa URL http://apologeticum.wordpress.com .

Am scăpat de învăţământul ideologic marxist-leninist impus de Rusia (generalul Charles de Gaulle nu vorbea despre URSS, ci despre Rusia, considerând că exista o perfectă continuitate între interesele externe ale Uniunii Sovietice şi vechile interese  ale imperiului ţarist), ca să ajungem acum la spălarea creierelor impusă românilor de blogurile ortodoxiste create şi controlate de Rusia? De când  a venit Putin la putere, Rusia duce o politică extrem de agresivă şi de perfidă faţă de România. Este ceva normal. De exemplu, printre tinerii basarabeni cărora statul român le-a acordat cu generozitate (şi pe bună dreptate, adaug) burse pentru studii superioare în România au fost şi agenţi ruşi care ne-au studiat ca pe nişte insecte, iar aceasta chiar pe banii noştri! La indicaţiile centralei moscovite, au încercat să controleze spaţiul virtual de vernaculară românească. Cel mai celebru a fost bloggerul Mangaloy, devenit mai târziu bloggerul Urdumheit.

Prima fază din atacul Rusiei pe blogosfera românească este descrisă aici :   https://blogideologic.wordpress.com/2008/07/24/rusnaci-incearca-sa-infiltreze-blogosfera-romaneasca/ .

Acum au evoluat, şi la fel cum Vladimir Putin încearcă să aproprie pentru Rusia moştenirea istorică a lui Ştefan cel Mare, Rusia încearcă să îşi aproprie şi ortodoxia românească prin ortodoxismul de pe blogurile http://filida.wordpress.com , şi  http://dorinfather.wordpress.com/ , foarte fin realizate, au progresat mult faţă de modelul iniţial de blog rus- român Tiraspol, lasă impresia că sunt bloguri româneşti autentice. Dar cel mai elaborat este Apologeticum. Atât de bine ticluit, încât l-a păcălit pe domnul Victor Roncea. Care a trecut Apologeticum pe un loc principal în blogroll. Asistăm la paradoxul că ziaristul  Victor Roncea, –despre care este greu să spui că este filorus–, ajunge involuntar să fie propagandist  al Rusiei pravoslavnice. De exemplu, pe 15 februarie 2009, blogul domnului Victor Roncea ne propunea un text rusesc (ab initio eu declar că am mare respect faţă de limba rusă literară, iar aceasta pentru că regulile sale de gramatică generativă au fost influenţate de primul umanism bizantin) : „CITITI Proorociile Sf. Lavrentie al Cernigovului despre vremurile de pe urmă. Doamne lumineaza-ne si intareste-ne pe noi, pe toti oamenii cu Duhul Tau Sfant ca sa Te cunoastem si sa ramanem in Adevarul Tau!”.

Titus Filipas