Durrës

http://nastase.wordpress.com/2014/10/03/la-tirana-2/ Prima capitală a statului modern Albania nu a fost Tirana, ci Durrës, Durazzo îi spun italienii, Dyrrhachium – îi ziceau romanii – port la Marea Adriatică. Poetul republican Catullus caracteriza oraşul prin sintagma “Durrachium Hadriae tabernam” adică „taverna Adriaticii”. Romanii l-au folosit drept cap de pod pentru a construi Via Egnatia. Capătul răsăritean al drumului Egnatia va fi Constantinopol. Două mii de ani după, Rusia are visul imperial de a fi ea stăpână la Constantinopol ! Nu reuşeşte în secolul XIX. În secolul XX, Rusia încearcă varianta de a deveni stăpână la Durrës. Acesta a fost motivul real pentru care a fost declanşat primul război balcanic. Emisarii muscali conving liderii statelor care au participat la primul război balcanic (adică Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Grecia) împotriva Imperiului Otoman că trebuie să se grăbească mult. Motivul secret invocat? România modernă va integra Rumelia ! Într-adevăr, Iradeaua de la 1905 permitea această interpretare. Privesc o harta pentru RUMELIA (traducere turcească pentru ROMANIA) înainte de anul 1912. Chiar dacă traseul pentru VIA EGNATIA nu este superpus, este limpede că tărâmul numit de otomani RUMELIA, otomani care –cel puţin în evaluarea făcută de Mihai Eminescu– ţineau la adevăr, dreptate şi la respectarea tradiţiilor bune pentru ROMANIA Orientală, avea drept axă şi linie de comunicaţie de la Adriatica la Propontida tocmai VIA EGNATIA. Ultima reparaţie majoră a căii numită VIA EGNATIA fusese întreprinsă de către împăratul Marcus Aurelius Antoninus, cel care promulgase Constituţia Antoniniană de la 212 AD. Este limpede că RUMELIA reprezenta, înainte de 1912, marcajul pentru un teritoriu locuit de autohtoni “socii”-alizaţi non-greci din Peninsula Balcanică, şi romanizaţi prin efectele Constituţiei pentru romanitas de la 212 AD. Ştim, Imperiul Otoman considera că a preluat legitimitatea, cu toate drepturile şi îndatoririle, Imperiului Roman. La 23 mai 1905 a fost publicat şi a intrat în vigoare un decret imperial otoman, o IRADÉ, emisă de către sultanul Abdül Hamîd. Prin această Iradea se recunoştea oficial, pe baza unor vechi documente istorice păstrate în cancelaria otomană, naţionalitatea română (“ullah millet” pe turceşte) din cuprinsul Imperiului Otoman, şi i se recunoştea autonomia culturală şi dreptul de autoguvernare locală. Reamintesc că Bohemond de Hauteville, prinţ de Taranto, călătorea pe Via Egnatia trimis de tatăl său, normandul Robert Guiscard de Hauteville, într-o misiune specială pentru a încheia alianţe cu populaţia autohtonă din zonă, anume cu vlahii şi armânii de foarte multă vreme “socii”-alizaţi şi care primiseră cetăţenia romană prin Constituţia de la 212 AD, cum am mai spus. Ştim precis că Bohemond de Hauteville a făcut un popas mai îndelungat la Ohrid unde exista centrul arhiepiscopiei Justiniana Prima (la ora actuală există o puternică propagandă moscovită pravoslavnică împotriva arhiepiscopiei Justiniana Prima a cărei existenţă istorică neagă automat pretenţiile Rusiei! ). Un prieten îmi spune : +Am avut şansa de a vizita Ohridul anul acesta. De fapt, a fost o mică expediţie pe Via Egnatia. Oraşul vechi este pur aromânesc, cu arhitectură unică. În Vlaşca-Mahla (cartierul sau mahalaua românească) există biserica Sf Giorgia (Gheorghe) unde se păstreaza încă icoane cu legendele scrise în aromână! Cu caractere latine, de exemplu “sfântul” este scris “samtul”. Este adevărat că în acest moment tot ce se restaurează “primeşte” litere chirilice… Iar peste lac, la Moscopole (care e Voskopoia acum) Samtu’ Atanas a devenit Shen. Vae Victis ! La vremea Iradelei, în partea europeană a Imperiului Otoman erau circa 2 milioane de aromâni. Unde au dispărut între timp? +” Alte evaluări vorbesc despre 3 milioane de vlahi şi armâni în Rumelia anului 1905. Tradiţional, intelectualii lor, eliminaţi brutal de personaje reale precum Ali Păşelu (pe linia ideologică voltairiană, Ali Păşelu este lăudat foarte de către scriitorul Alexandru Dumas- tatăl în romanul „Contele de Monte Cristo”), au participat activ la crearea statului numit România modernă. Dintre cei patru aliaţi anti-otomani care au dus primul război balcanic, statul care s-a pliat cel mai mult la cererile Rusiei a fost Serbia. Forţa sa militară de elită era menţinută preventiv la Niş. De ce preventiv ? Pentru că astfel puteau monitoriza vigilent Valea Timocului. Etnic şi geografic, Valea Timocului este înrudită cu Oltenia. Acea unitate militară de elită încartiruită la Niş a fost folosită de sîrbi pentru a ocupa extrem de rapid oraşul Durrës în primul război balcanic. Ruşii au comis atunci o bâlbă cumplită. Probabil n-au bănuit că sîrbii puteau să fie tactic într-atâta de eficienţi! Şi n-au trimis la timp o forţă navală, încluzând un desant de infanterişti marini pentru debarcare, ca să-i aştepte pe sîrbi în faţa portului Durrës pentru a-şi crea astfel un port la Adriatica (şi chiar puteau, la acel moment al istoriei!). A urmat o mobilizare diplomatică apuseană care a creat Albania modernă având capitala Durrës, eliminând astfel prezenţa Rusiei la Adriatica.
Titus Filipas

Bosforul tracic şi Chersonesul tracic

@Petrache spune : http://nastase.wordpress.com/2014/08/15/15-august/ „Vom reda Strâmtorile grecilor”. Care dintre ele mai întâi ? Bosforul tracic, ori Chersonesul tracic ? Mai ziceţi : “apoi îi vom lua pe greci la noi”. Grecii sunt de multă vreme asociaţi cu Occidentul în Comunitatea Europeană, apoi, după 1989 când s-a prăpădit România prin “revoluţia din decembrie”, intraţi în Uniunea Europeană. În toată acea perioadă, grecii au primit o mulţime de bani de la Comunitatea Europeană/ Uniunea Europeană pentru a fi eradicaţi vlahii (armânii) de pe Via Egnatia, singurii europeni vechi care mai păstrau conştiinţa drepturilor de nobleţe dobândite prin Constituţia Antoniniană din 212 AD (drepturi pe care le avem şi noi). Bilderbergii sunt parveniţi !
Titus Filipas

Ce înseamnă acel „chichirez” ?

Cred că nu „spunea un cronicar”, ci Anton Pann. Şi proverbul cel mai frecvent este citat sub forma : „Dacă nema putirinţă, geaba chichirez gâlceavă!”. Problema pe care vreau să insist este : Ce înseamnă acel „chichirez” ? Explicaţia ce se propune, de către conspiraţia care controlează Wiki şi DEX, este aceea că ar fi pronunţia bănăţeană a cuvântului „titirez”. Explicaţia aceasta intenţionat falsă doreşte să ascundă faptul că Anton Pann venea de pe Via Egnatia. Drum vechi, parcurs şi de cruciaţii francezi. Important să subliniez, „chichirez gâlceavă” înseamnă de fapt, pentru a da logică frazei, „caută gâlceavă”. Vorbeam despre cruciaţii francezi şi Via Egnatia. În treacăt fie spus, un articol de pe blogul meu pe tema aceasta https://blogideologic.wordpress.com/2011/10/21/mafalda-in-cultura-populara-a-romanilor/ este enorm de frecvent accesat ! Pentru acel „chichirez” la Anton Pann, cu semnificaţia de „caută”, propun mai curând explicaţia „chercher” sau „cherchez” :-).
Titus Filipas

Bani în neştire

Grecia a primit bani în neştire pentru a face treburi murdare versus ROMANIA, treburi care facilitează acum interesele parveniţilor moderni din Grupul Bilderberg, CFR, şi Trilaterala, parveniţi ce pretind că ei formează GUVERNUL MONDIAL. Această ocultă care stăpâneşte prin furt aproape toate bogăţiile lumii, şi vrea tot mai mult!, se teme foarte mult de o demonstraţie a ilegimităţii sale. Demonstraţia putea să fie făcută numai de populaţia de vlahi/aromâni de pe Via Egnatia. Guvernul grec a primit de la UE sume imense pentru a reface complet demografia veche de pe Via Egnatia, sub pretextul „modernizării”. Ultima oară, Via Egnatia fusese modernizată de împăratul atlanto-mediterranean Caracalla, cel care a promulgat şi Constituţia Antoniniană pentru romanitas (termenul îi aparţine lui Tertullian) de la 212 AD. Se încheiau atunci, apoteotic, două secole de creare a jurisdicţiei pentru ROMANIA, primul stat de drept din istorie.
Titus Filipas

„Concentraţia poeziei”

Juriul Nobel a explicat foarte clar preferinţa pentru Herta Müller aflată la concurenţă cu un gigant al literelor  ebraice, un “posedat” de verva spirituală precum  Amos Oz. Este amuzant că Nicolae Manolescu  lansează doar “Este, fara doar si poate, un tilu de mandrie pentru Romania, nu putem uita ca este romanca. Evident ca exista o legatura cu Romania in opera ei”*, fără să prindă motivul de pură critică literară al juriului : „concentraţia poeziei”.  Exact pentru acelaşi motiv  au fost nominalizaţi, –la vremea lor–, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. „Concentraţia poeziei” arată prezenţa tropilor, influenţa umanismului bizantin care nu a murit.  Termenul “bizantin” este impropriu şi denigrator, de fapt termenul a fost inventat de triada iluminiştilor Montesquieu-Voltaire-Gibbon, pentru a obtura din istorie termenul ROMANIA, cum se chema de fapt acel “bizantinism” cu nume pocit. Von Keyserling, în perioada interbelică, surprindea mai bine aceste aspecte de viaţă literară nouă pentru Romania. Dacă socotim că scrisul românesc liber începea de pe vremea domnitorului Vasile Lupu care venea de pe Via Egnatia, ei da, este vorba despre influenţa umanismului bizantin de pe Via Egnatia. Sîntem, poate, în ontologia lui Castoriadis, născut în cel mai important oraş de pe Via Egnatia. Să gândim în mentalitatea matricială, nu în mentalitatea siloz, cum ar fi dacă vom insista că Herta Müller  aparţine strict culturii germane.

*http://www.romanialibera.ro/a166966/scriitoarea-de-origine-romana-herta-muller-a-primit-premiul-nobel-pentru-literatura.html

Titus Filipas

Tinerii Ofiţeri Români au fost “observaţi” la 1907?

Mă refer în mod specific la conceptul strict operaţional: “ţinuţi sub observaţie”. Şi mă refer exact la felul cum este definit acest concept în cadrul filozofiei pozitiviste a lui Auguste Comte. Nu vă vine să credeţi, dar existau foarte mulţi “observatori pozitivişti”, cu spirit viu, care observau  “la rece” comportarea armatei române la anul 1907.  De fapt observau comportarea întregii Românii la anul 1907. An cumplit. Nu doar pentru faptul că tinerii ofiţeri români (printre care locotenentul Ion Antonescu) au comandat plutoane  de execuţie pentru 11 000 de ţărani răsculaţi. Unii dintre acei ţărani probabil că nici nu au fost măcar răsculaţi, ci aleşi la întâmplare. După vechile reguli de decimare pentru legionarii romani din antichitate. Tot la întâmplare, pe vremea guvernării  carliste interbelice, au fost aleşi tineri nevinovaţi care au fost executaţi ca “legionari”. Acestea au fost regulile internaţionaliste ale jocului. Pe care românii le-au respectat. De ce ? Pentru ca România  să nu dispară ca stat.

Winston Churchill scrie aluziv în Memorii că armata  română a trecut “cu brio” testul la care a fost supusă la anul 1907. Cine au fost “observatorii” de la 1907 care monitorizau România ? Secretivul Winston Churchill nu mai scrie. Noi am reuşit să identificăm un “grup de observatori”. Poate că s-au mai aflat şi alţi obervatori individuali, în ordine dispersă. Grupul pe care l-am identificat noi poate fi caracterizat cu totală certitudine drept grup de “observatori pozitivişti”.  Îi priveau pe români la anul de tragedie naţională 1907, la fel ca pe nişte insecte. Ceea ce ştiau ofiţerii români, ştiau şi ei: Conflictul de muncă din anul 1905 de la Odessa degenerase într-un pogrom. Se va întâmpla acelaşi lucru şi în România anului  1907 ? Rapoartele junilor turci din Rumelia, pe Via Egnatia, mergeau, în duplicat, la Amiralitatea londoneză, sediul ministerului de război britanic.  Fireşte , nu pe drum oficial, ci prin spionaj englezesc combinat cu obişnuita corupţie balcanică. “Grupul  de observatori pozitivişti ” era constituit din tineri ofiţeri turci aflaţi în misiune pe Via Egnatia, în Macedonia Vardarului. Relativ foarte aproape de noi. Să amintesc că Via Egnatia este axa Rumeliei, teritoriu recunoscut de otomani ca fiind locuit de o populaţie neolatină, formată prin „socii”-alizarea traco-daco-moesilor şi ilirilor, adăugăm noi.

Dar mai întâi să reamintim situaţia războiului pentru “normarea independentistă” de la 1877-1878.  Contrar minciunilor oficiale, acela nu a fost război de independenţă,  adică un război pentru  eliberarea naţională. Eliberarea din ce ? România  era în Romania. Acel fapt era un adevăr tacit, prezent în toate capitulaţiile. Şi fusese recunoscut în modul cel mai ceremonios şi oficial de cancelaria Imperiului Otoman la anul 1877.  

Revin iarăşi la Memoriile scrise de Winston Churchill. Spre deosebire de poezia lui George Coşbuc, –un autor pe care îl stimez foarte mult!, i-am citit opera în copilărie—, Winston Churchill aprecia că generalul Osman Pasha avea geniu militar!  Deci aprecierea armatei române de către Winston Churchill nu s-a făcut în funcţie de performanţa ei la Plevna în istoria versificată ce se recită frumos. Repet, Winston Churchill rămâne extrem de secretiv în ceea ce priveşte motivul aprecierii pozitive a disciplinei trupei române şi a determinării ofiţerilor români înainte de primul război mondial. Memoriile lui Winston Churchill sugerează foarte puternic numai faptul că motivul real pentru această apreciere nu se afla în performanţa  trupei româneşti în războiul de “normare independentistă”!  Totul ţinteşte către un raport de evaluare de  performanţă a comportamentului armatei române la 1907.  Chiar dacă nu avem documentul, putem bănui că Ionel I.C. Brătianu ştia despre existenţa şi conţinutul lui. Spre deosebire de Tache Ionescu, speriat oarecum de intransigenţa arătată de Ionel I.C. Brătianu în negocierile de după război. Intransigenţa lui  Ionel I.C. Brătianu se baza pe acel raport de evaluare făcut României la 1907.

Deci comportamentul armatei române  a fost observat de tinerii ofiţeri turci din  Macedonia Vardarului.  Şcoala de cadeţi fusese reformată după principii europene de către Osman Pasha, în mai multe rânduri ministru de război al Imperiului. Spre deosebire de tinerii ofiţeri români formaţi în ideologia naţionalistă fondată de Ioan Eliade Rădulescu, ale cărui idei europene proveneau din senzualismul lui Bonnot de Condillac şi ideologia primară a lui Destutt de Tracy, ideologia cadeţilor turci era modelată de filosofia pozitivistă a lui Comte. În care observaţia non-emoţională a faptelor juca un rol central. La fel şi cauzalitatea, de tipul determinismului laplacian, în care acţiunea umană, de orice natură, este inevitabilă  precum mişcările astrale  ori căderea asteroizilor.  Cert este că determinarea observată la ofiţerii români pentru reprimarea implacabilă a răscoalei de  la 1907 a servit ca model şi pentru atitudinea tinerilor ofiţeri turci din  Rumelia. Ei  se organizează în gruparea politică Junii Turci, care la anul 1908 începe un ciclu de acţiuni extrem de hotărâte. Unele au fost realmente pozitive. Altele au consecinţe tragice chiar şi la timpul prezent.

Titus Filipas

Fragment din scriitura lui Ion Vinea

Am preluat de la adresa URL http://andreisicezar.wordpress.com/2008/05/06/ion-vinea-manifest-activist-pentru-tinerime-fragment/ , un fragment din “Manifest activist pentru tinerime” de Ion Vinea :

“Jos Arta /caci s-a prostituat!/Poezia nu e decat un teasc de stors glanda lacrimala a fetelor de orice varsta!/Teatrul, o reteta pentru melancolia negustorilor de conserve;/Literatura, un clistir rasuflat;/Dramaturgia, un borcan de fetusi fardati;/Pictura, un scutec al naturii, intins in saloanele de plasare;/Muzica, un mijloc de locomotiune in cer;/Sculptura, stiinta pipairilor dorsale;/Arhitectura, o antrepriza de mausoleuri inzorzonate;/Politica, indeletnicirea cioclilor si asasinilor;/Luna, o fereastra de bordel la care bat intretinutii banalului si poposesc /flamanzi din furgoanele artei./ VREM/minunea cuvantului nou si plin de sine; expresia plastica stricta si rapida a /aparatului Morse./ DECI/moarte romanului – epopee si romanului psihologic/anecdota si nuvela sentimentala, realismul, exotismul, romanescul sa ramana /obiectul reporterilor iscusiti/ (Un bun reportaj cotidian inlocuieste azi orice lung roman de aventuri sau de analiza);/Vrem teatrul de pura emotivitate, teatrul ca existenta noua,/dezbarata de cliseele sterse ale vietii burgheze, de obsesia intelesurilor si a orientarilor./Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatura si anecdota, /expresie a formelor si a culorilor pure in raport cu ele insele. (Un aparat de /fotografiat perfectionat inlocuieste pictura de pana acum si sensibilitatea /artistilor naturalisti)./Vrem starpirea naturalismului ca scop, pentru a tinde la arta integrala, pecete /a marilor epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.) si /simplificarea procedeelor pana la economia formelor primitive (toate artele /populare, olaria si tesuturile romanesti etc.)”

Da, este un mesaj al umanismului bizantin de pe Via Egnatia. Este bine că îl readuceţi în actualitate. Mesaje similare sunt reluate în Bulgaria şi Macedonia, Nordul Greciei şi Albania.

Titus Filipas

ICR a cultivat “exotismul”

Aflăm de la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a142873/proza-romaneasca-merge-bine-la-export.html , că ICR (Institutul Cultural Român) a cultivat  “exotismul” românilor  cu banii strânşi de stat prin impozitarea rumânului.  “Exotismul” ICR al românilor  este de fapt aculturaţie crasă, românilor  li se spală creierele de către “intelectuali elitişti”, personaje incapabile să înţeleagă idei universale, citesc  numai provincialisme pe ideiindialog.ro, de exemplu “ansidic” în loc de  “ensidic”. “Exotismul” este  vernaculara promovată ca limbă română de Mircea Cărtărescu, vezi Levantul cu practicarea oximoronului pervertit. Dar timpul postmodern fără valori s-a  terminat! Am intrat în cea de a doua modernitate. Limba Română trebuie să îşi recâştige statutul de limbaj sacru din epoca primelor slujbe în bisericile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu! A fost abandonată atunci slavonica sacră, schelet spiritual pentru brutala elită militară slavă, doar pentru a se folosi Limba Română sacră. În care-i peste putinţă a spune prostii, ori minciuni împotriva neamului tău. După slavoneşte şi greceasca fanariotă în care eram forţaţi să îl lăudăm pe asupritor, trecem acum prin “exotism” ?  Eu resping neaoşismul. Dar exotismul promovat de ICR elimină discursul de apărare a teritorialităţii – joc strategic esenţial pentru supravieţuire. Exact pentru prezenţa elementelor acestui joc a primit Harold Pinter nobelizarea. Limba Română trebuie să incorporeze grabnic logica ensidică şi logica epistemică. În recent publicata “Istoria critică”, Nicolae Manolescu nici măcar nu aminteşte Umanismul de pe Via Egnatia (ultima perioadă de exprimare în forţă a umanismului bizantin) din care izvorăsc  literatura română şi cultul tropilor pentru tot umanismul European!

Titus Filipas

Macedonia Vardarului

Ziaristul Dan Alexe scrie aici, http://www.romanialibera.ro/a140597/macedonia-slavi-si-albanezi-o-rivalitate-eterna.html , numai despre slavi şi albanezi aflători acum în republica Macedonia. Dar să ne amintim de călugărul Nicodim, ctitorul de la Tismana, originar din Prilep (Pîrleap sau Părleap), oraş în republica Macedonia de acum. Să nu uităm că Nicodim se născuse şi copilărise în acel teritoriu al arhiepiscopiei de Ohrid dăruită cu un hrisov special în marele plan strategic al lui Mihail al VIII-lea Paleologul de reconstrucţie pentru Romania. Şi toate faptele mari ale călugărului Nicodim de la Tismana urmează, strict în transcendenţa isihastă, din spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul. Tot itinerariul geografic foarte concret al călugărului Nicodim, mai întâi din Pîrleap la Muntele Athos, iar de aici în Oltenia, a fost ghidat de spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul pentru “strategia Romania”, precum şi de isihasm. La anul 1369, Vlaicu Vodă şi călugărul Nicodim (un văr al său mai îndepărtat) lămureau ostensiv faţă de regele Louis d’Anjou al Hungariei chestiunea „stăpânului natural”, întemeind mănăstirea Vodiţa, tocmai la extremitatea apuseană a banatului de Severin care ţinea de voievodatul muntean. Era, acolo, acelaşi tip de discurs al dreptului natural românesc ca şi la ctitorirea mănăstirii Tismana, unde în zidire sunt aşezate cărămizi vechi din castrele romane dinainte de împăratul Aurelian. Pentru a sublinia continuitatea şi identitatea în Romania. Pe un scurt răgaz istoric, Vlaicu-Vodã integrează şi viaţa românilor de la sud de Dunăre în viaţa statului românesc. Poetul Nichita Stănescu era invitat, ceremonios dar fratern, să-şi recite versurile la Struga de Ohrid, aşezare mirifică de pe Via Egnatia. Regiunea străbătută de Via Egnatia este supranumită uneori, fie pentru că Via Egnatia prelungeşte Via Appia, fie dintr-un exces de metaforă geografică : « Moldova Italiei ». Alteori denumirea « Moldova Italiei » este restrânsă numai la Macedonia. Ca entitate politică şi teritorială întreagă, Macedonia a existat numai câteva decenii în Evul Mediu, înainte de a fi ocupată de Bulgaria. Apoi, în campania militară din 1367, Vlaicu-Vodă creează o punte între sudul Olteniei şi Macedonia, unde altminteri el avea o mulţime de rude dinspre partea tatălui, Nicolae Alexandru Basarab. Dar după 1393/1394, Macedonia va sta sub jug otoman, împreună cu Bulgaria. Principatele moldav şi valah, pe de altă parte, se bucurau de tratamente extrem de diferite şi de favorizate din partea puterii osmanlâe. Aceasta este încă o premisă de plauzibilitate a ipotezei că la 1393 otomanii recunoşteau pentru principatele române toate drepturile decurgând din capitulaţii. La ora actuală, Macedonia este împărţită în trei: Macedonia Pirinului (aparţinând Bulgariei), Macedonia egeeană (aparţinând Greciei), şi Macedonia Vardarului (adică republica Macedonia, recunoscută de Grecia actuală doar sub sigla FYRM, de la Former Yugoslav Republic of Macedonia). Fiecare dintre părţi, (FYRM, Bulgaria, Grecia), încearcă să îşi aproprieze moştenirea statului macedonean antic.

Principalul stadion de fotbal din capitala republicii  Macedonia se numeşte Vardar. Poezia lui Dimitrie Bolintineanu subliniază inserţia  elementelor  macedo-române de pe Via Egnatia  într-o cultură comună tuturor românilor. Via Egnatia e tăiată lângă Salonic de râul Vardar ce vine din Macedonia, trecând şi prin capitala   Skopje a fostei republici iugoslave Macedonia. Fernand Braudel era  fascinat de drumurile de transhumanţă ale  păstorilor români, între Galiţia germană (Haliciul, ţinut pe bazinul hidrografic superior al râului Nistru), trecând prin România şi Macedonia,  ajungând până la Marea Egee spre  care curge Vardarul. Împăratul Vasile al II-lea (976-1025), fiul marelui împărat macedonean  Nekiforos Focas (963-969), fusese supranumit „Bulgarohtonul” după ce a  redeschis   în Anul Domnului 1018 libera cale  pe uscat între Via Egnatia şi zona ripariană a Dunării. Câţi dintre acei macedoneni despre care scrie istoria bizantină  erau de fapt români?

Ştim că pe vremea Imperiului Otoman existau foarte mulţi români în Macedonia.  Iată   versuri doveditoare scrise  de un martor: Dimitrie Bolintineanu. Strofele, pe care le-am numerotat, sunt  extrase din poezia „San Marino”,  pe care ne-o recita extaziat, nouă, elevilor, profesorul Predică Petre de la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova : (1)’ San-Marino astăzi are / Sărbătoare de păstori, / O serbare / De plecare / La Vardar ce cură-n mare, / Alergând pe pat de flori. /(2) Se întinde masa dalbă / Pe un plai lângă  cătun, / Cu smântână / De la stână / Şi cu fagi de miere albă / Şi cu vin de la Zeitun. /(6) Popii binecuvantează / Şi  atunci toţi s-au mişcat / De plecare / Către mare, / Turmele înaintează, / Toţi cu totul le-au urmat. /(7) Caii poartă în spinare / Corturi, pături, aşternut, / Toată casa, / Toată  masa / Şi veşmânt de-mbrăcare, / Tot ce au, Tot ce-au avut. /(8) Mumele, în glugi pe spate, / Poartă prunci cu păr bălai / Sau mioare / Lîncezioare. / Clopotele, legănate, / Sună depărtat pe plai. /(9) Turma beagă, câinii latră, / Caii nichează  uşor ; / Mai departe, / La o parte, / Sub o măgură  de piatră, / Cântă-n fluier un păstor.’ Avem mărturia lui Mihail Sadoveanu  din „Anii de ucenicie” că macedonenii  vor influenţa prin norocul lor financiar cultura română, sprijinind editarea unor reviste literare superbe, chiar dacă erau  tipărite  în  tiraje homeopatice, aceasta  judecând lucrurile după normele „culturii de masă”. Olteanul Şerban Cioculescu era la un moment dat intrigat că niciun presupus „consătean” de la Sadova nu îl căutase vreodată pe Mihail Sadoveanu. Pentru că acei presupuşi „consăteni” olteni de fapt  nu existau, conchide Şerban Cioculescu:  bunicul dinspre tată al lui Mihail Sadoveanu venea de pe teritoriul traversat de Via Egnatia.  Să  amintim că tatăl macedonean al Bolintineanului venea la noi de pe un versant al muntelui Morav, iar bunicul lui Mihail Sadoveanu, trecut în actele româneşti cu porecla Corciali, venise de pe celălalt versant. Acei mireni macedo-români îl imitau pe călugărul macedonean  Nicodim  de la Tismana.

Titus Filipas

Istoria se rescrie acum

Pretutindeni în lume, istoria se rescrie acum. Cu intenţiile  grupurilor etnice sau religioase de a profita din aproprierea  nelegitimă  de  identitate  şi continuitate. Să furnizăm numai un exemplu cu  miză minoră,  foarte  departe de noi şi interesele noastre. Totuşi, o pildă.

În anul 2005, Marina  naţională franceză a reperat la Vanikoro, în arhipelagul  Salomon din  Pacificul de  sud,  fregata  mitică a lui La Pérouse, chemată «la Boussole», care  naufragiase  acolo la 1788, de asemenea fregata  «l’Astrolabe». Se ştia vag că ar fi  existat nişte  supravieţuitori ai naufragiului. Dar misterul despre ce  anume s-a întâmplat  exact rămânea intact. În expediţia de căutare tardivă din anul 2005, se afla şi lingvistul  Alexandre François, specializat în limbajele Pacificului de Sud. În primul rând în lingua franca pidgin, unde întrebarea principală: « Ştiţi ceva despre La Pérouse ? », suna : « Yu savé lapérus? ». Pe  ostrovul  Vanikoro locuiesc două  populaţii cu înfăţişări fizice distincte, sunt populaţii ce trăiesc fără să se amestece. Este  majoritară etnia  melaneziană, dar trăiesc  acolo  şi  coloni  polinezieni cu neamuri  pe insula Tikopia, aflată la  sud-est de Vanikoro.  În urma  migraţiilor din  Samoa (arhipelag chemat Insulele Navigatorilor,  în primele vremuri când occidentalii ajungeau  acolo),  tikopienii  au început procesul de implantare la Vanikoro. Şi doresc foarte mult să îl  continue. Pe această insulă se vorbesc actualmente patru limbaje diferite. Alexandre François a hotărât să studieze  prioritar cele trei limbi  melaneziene locale, prea puţin descrise de oamenii de ştiinţă, în ciuda caracterului original  şi al interesului pe care îl prezintă pentru istorie,  abordând abia  pe ultima fază  dialectul  tikopian local, altminteri tikopiana fiind un limbaj polinezian bine studiat.

În Melanezia există o mare fragmentare  lingvistică. Limbile ancestrale de pe Vanikoro sunt :  teanu,  lovono,  tanema, posedând  gramatică identică, dar prea puţin vocabular comun. În general este necesar să treacă foarte multe veacuri ca să se genereze limbi atât de  distincte una  de alta, şi totodată îndeajuns de  similare pentru a se putea reconstitui o geneză  ancestrală dintr-un trunchi comun. Dovada primordialităţii populaţiei melaneziene pe insula Vanikoro se află tocmai aici. Totuşi, ultimele zile ale misiunii de studiu  pe urmele lui La Pérouse au rezervat cercetătorilor o surpriză. În ancheta  istoriei tikopienilor  din Vanikoro, Alexandre François  pune întrebări unui bătrân şi respectat demnitar de origine tikopiană, asupra amintirilor despre  naufragiul fregatelor lui  La Pérouse. În vreme ce  versiunile melaneziene vorbesc despre supravieţuitori care au improvizat o ambarcaţiune şi au plecat pe mare,  ­ încercând să ajungă  în  Franţa­,  bătrânul demnitar de pe Vanikoro declară că strămoşii lui i-au invitat pe acei supravieţuitori  să vină  în sat, şi i-au omorât. Îngropându-i într-un loc despre care nimeni nu mai ştie.  Aici apare o discrepanţă. Strămoşii lui erau canibali. Aşa că  falangii ar fi fost mâncaţi fripţi, şi oasele lor sparte pentru a le dezghioca măduva. 

 

Alexandre François mărturiseşte că a rămas   în primul moment perplex:  « De ce să  te lauzi cu o crimă aşa de abominabilă  a  strămoşilor tăi? »  Cu atât mai mult cu cât nicio informaţie de acest gen nu a fost înregistrată  de către  expediţiile mai timpurii plecate în   căutarea urmelor  escadrei lui La Pérouse, între  1791   şi 1828.  Misterul s-a risipit când machiavelicul demnitar tikopian a terminat  foarte rotund povestea aceea groaznică, pretinzând  o populare polineziană pe Vanikoro anterioară sosirii melanezienilor! Împotriva oricărei evidenţe istorice, demnitarul  tikopian  declara că străbunii  lui au fost « primii locuitori ». Astfel, eliminarea prezenţei  melanezienilor la naufragiul fregatelor lui La Pérouse, şi plasarea tikopienilor ca martori în istoria lui La Pérouse,   erau premise pentru  clamarea  identităţii de « primi locuitori ». Scopul ?  Legitimarea drepturilor asupra pământului Vanikoro. Iată, aşadar, cum chestiunile legate de „împământenire” sunt vitale şi sensibile oriunde în lume, nu doar în România lui « Numerus clausus ».

Tot la fel,  dar mai aproape de noi decât Vanikoro, masca antică descoperită în septembrie 2003 într-un mormânt de lângă Ohrid, vechea aşezare Achrida de pe Via Egnatia,  este  considerată  de istoricii din fosta republică iugoslavă a Macedoniei, drept « dovada că a  existat o legătură directă   între triburile ce au ocupat  teritoriul actualului stat Macedonia, şi marii strămoşi bine legitimaţi  ai Macedoniei : Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare. » Mormintele din  apropierea sepulturii cu masca datau dintr-un  mileniu  extins din secolul V înainte de Christos, până în secolul V după Christos, mormântul cu masca de aur  fiind cel mai vechi. Alte patru măşti de aur fuseseră descoperite lângă Ohrid la începutul secolului  XX. Motivele ce  ornează  masca de aur sunt similare ‘soarelui de la Verghina’,  descoperit de arheologul grec Manolis Andronikos în mormântul regelui Filip al Macedoniei. Pentru specialistul francez  Bernard Lory, cercetător la Inalco (‘Institut national des langues et civilisations orientales’ din Paris), accentul deosebit pe care îl pun istoricii macedoneni  asupra asemănării cu  ‘soarele de la Verghina’ este legat de necesitatea unei  embleme  naţionale  pentru  republica Macedonia.

Când republica Macedonia şi-a câştigat independenţa la dezmembrarea fostei Iugoslavii, guvernul din FYRM a făcut apel la o echipă de  esteticieni invitaţi să creeze  un drapel naţional pentru FYRM. Ei au propus  un motiv stilizat al ‘soarelui de la Verghina’. Provocând  vehementa reacţie de protest a Greciei. Tot atât de  adevărat este că niciun cetăţean al Macedoniei nu cunoştea acest motiv solar antic înaintea descoperirii mormântului de la Verghina. Dar aproprierea ‘soarelui de la Verghina’ produce  identitate, legitimitate, continuitate, şi drepturi istorice !

Ca entitate politică şi teritorială întreagă,  Macedonia a existat numai câteva decenii în Evul Mediu, înainte de a fi  ocupată de Bulgaria. Apoi, în campania militară din 1367, Vlaicu-Vodă creează o punte între sudul Olteniei şi Macedonia, unde altminteri el avea  o mulţime de rude dinspre partea tatălui, Nicolae Alexandru  Basarab. Dar după 1393/1394, Macedonia  va sta  sub jug otoman, împreună cu Bulgaria. Principatele moldav şi valah se bucurau de tratamente diferite  şi favorizante din partea puterii osmanlâe. Este încă o premisă de  plauzibilitate a ipotezei că la 1393 otomanii recunoşteau  pentru principatele române  toate drepturile decurgând din capitulaţiile pentru Romania.

La ora actuală, Macedonia este împărţită în trei: Macedonia Pirinului (aparţinând Bulgariei), Macedonia egeeană (aparţinând Greciei), şi Macedonia Vardarului (adică republica Macedonia, recunoscută de Grecia actuală doar sub  sigla FYRM, de la Former  Yugoslav Republic of Macedonia). Fiecare dintre părţi,  (FYRM, Bulgaria, Grecia),  încearcă să îşi aproprieze moştenirea statului macedonean antic.  Dar înainte de 1989, profesorul Ioan Dima  de la Facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti, pe vremea când efectua  o vizită semi-oficială  în Macedonia Pirinului, el ocupând poziţia unui înalt demnitar în statul român, a fost în permanenţă filmat, –aflând  ulterior aceasta–, de serviciile secrete din Bulgaria, care credeau că a fost trimis de Nicolae Ceauşescu pentru a lua legătura cu aromânii. În sala unui muzeu, Ioan Dima a fost contactat de un macedo-român, care i-a spus într-un  mod expres că macedo-românii vor o punte către România. Prudent, Ioan Dima a răspuns numai în termenii cei mai diplomatici cu putinţă, dar în acelaşi timp foarte româneşti,  – trebuie să recunoaştem că şi dictatorul Nicolae Ceauşescu stăpânea la perfecţiune arta aceasta, pe care internaţionaliştii o condamnă acum –, temându-se de o înscenare. Dar, chiar dacă era numai o „provocare”, această înseamnă că ideea respectivă plutea în aer, probabil cel puţin de pe vremea războaielor balcanice, când primul-ministru român Titu Maiorescu liniştea peninsula dintre Marea Neagră şi Adriatica. 

Titus Filipas