Pe la 1852, Vasile Alecsandri culegea şi publica („aduna şi îndrepta”) poezia populară Doina, a cărei primă strofă este :„Doină, doină, cântic dulce!/Când te-aud nu m-aş mai duce!/Doină, doină, viers cu foc!/Când răsuni eu stau în loc.”
Focalizăm atenţia noastră doar asupra unui cuvânt : viers. Este forma românească a latinescului versus. În poezie, viersul îndeplineşte obligatoriu funcţia tropului. Este o formă de reprezentare, o schijă de ontologie care ţinteşte către un fragment de realitate. Dificil de realizat arma, dificil să ţinteşti! Mihai Eminescu vorbea despre “vers”, nu despre viers, chiar peiorativ: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, /Înşirând cuvinte goale /Ce din coadă au să sune.” Cuvintele goale, nesertizate într-o montură ontologică tensionată, nu harponează nimic din realitate, nici zvârlugă, nici caşalot.
Viersul autentic al poeziei ţine de inteligenţa spontană şi autentică, la fel ca universalia (Uni-versus) metafizicii.
Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 