Posts Tagged ‘Vasile cel Mare’

“Relaţia omului cu Dumnezeu”

ianuarie 10, 2008

Sînt creştin educat în spirit dogmatic ortodox, dar nu pot să  nu dau credit şi punctului de vedere – ‘Ipocrizia mioritică şi asistenţa socială: Cîte porţii de mîncare se puteau oferi săracilor cu 10 milioane de Euro?!’. Or, condiţiile create de un prim ministru catolic şi un cardinal îmbrăcat în straie de patriarh pentru a fi puse astfel de întrebări, incontestabil cu logica lor, arată   capcana ecumenică  în care a fost prinsă  BOR. În loc să fie locomotiva spirituală  pentru avansarea acestei naţiuni, BOR este redusă la condiţia  meschină de a îngriji  ‘cerşetori de pe treptele bisericii’. Au înţeles premierul catolic şi patriarhul – cardinal Daniel ceva din rolul BOR,  ca parte a bisericii orientale,  în modelarea civilizaţiei universale   în   prezent  şi în viitor ? La sfatul lor de taină s-a vorbit despre felul cum va fi împlinită  funcţia cea mai grea,  şi cea mai importantă,  a patriarhului BOR, aceea de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei? Este păcat că ierarhia BOR acceptă să meargă pe iniţiativa liberalilor Rednecks. Şi ca parte a ecumenismului, o armie de ‘idiota ‘ -termen folosit în Evul Mediu pentru desemnarea neştiutorilor  de teologie– vor fi chemaţi să ‘predea religia’ în şcoli. Sînt curios să aflu câţi dintre cei care capătă dreptul de a preda religia cunosc argumentul ontologic al lui Anselme despre existenţa lui Dumnezeu, şi mai ales câţi  ştiu că argumentaţia ontologică  a  Sfântului Anselme reprezintă  cea mai concentrată  sinteză  a doctrinei Sfintei Treimi, elaborată de filosofii teologi cappadocieni  din secolul IV ?   Câţi ştiu că inceptul doctrinei se datorează Sfântului Ierarh Vasile cel Mare care a fost episcop în Cezareea Cappadociei? În şcoli se va preda de acum înainte ceva despre ‘relaţia omului cu Dumnezeu’, ceea ce este o prostie imensă, căci Dumnezeu este Absolutul.  Nu este încă prea târziu ca ierarhii BOR să intervină dogmatic pentru a corecta ecumenismul  păgubitor. Titus Filipas

Actualitatea lui Ioan Cassian

decembrie 28, 2007

Există în psihologia omului, –definit ca „animal social”–, o componentă etologică: omul este un „animal”,  precum şi o componentă culturală. Prin cultură  înţelegem, într- o  primă zicere sau abordare a explicaţiei,  un sistem de valori, simboluri, credinţe. Scrierile lui Ioan Cassian spun ceva important despre componenta etologică a firii umane universale. Cassian susţine că deşi omul este prin natura lui păcătos, totuşi  ceva etic bun subzistă  în firea lui. Deşi pogorârea graţiei divine produce o imediată salvare a sufletului, convertirea omului poate de asemenea începe prin exerciţiul voinţei lui. Aceasta pentru că, subliniază Cassian, Bunul Dumnezeu va acorda mereu graţia  celui care este în căutarea ei. Chiar şi celui care nu cere, uneori. Aici Ioan Cassian îl contrazice pe Sfântul Augustin  (354-430),  creştinul berber care sublinia greutatea absolută a Păcatului Originar căzut  peste  sufletul omului. Conciliul de la Orange (din 529 AD) îi va da dreptate Sfântului Augustin.  Abia în secolul XIX  este restaurată dreptatea (despre  natura  psihologică a omului universal)  afirmaţiilor lui Ioan Cassian. Se mai poate adăuga  de noi că  aproape tot romanul francez al veacului XIX este influenţat de această psihologie a omului real, subliniată prima oară de scriitorul creştin Ioan Cassian. Iar în secolul XX, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele religioase  vechi  dar frumoase, scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de   Ioan Cassian.

Scriitorul  călugăr „scit” (daco-român) de limbă latină  Ioan Cassian,  ori pe latineşte      Joannes Eremita Cassianus, s -a născut  cândva în jurul Anului Domnului 360, –dar poate chiar exact la 360 AD–,  într- o localitate aflată pe drumul roman chemat Via Traiana Nova. Acum, nu este mai puţin adevărat că bunul nostru împărat Traian a fost  un  harnic constructor  de noi căi romane. Ele chemându- se, alternativ, fie Via Nova Traiana, fie Via Traiana Nova. Imperatorul spaniol este remarcabil pentru lipsa lui de imaginaţie,  din cauza aceasta nu s- a păstrat cartea lui tratând despre războiul dacic  (plictisitorul  text intitulat „De bello Dacico”). Dar pentru acel  latin  Cassianus de ‚natione Scytha’,  adică născut în  Scythia Minor,  provincia pe care noi o desemnăm acum cu numele slavonic Dobrogea, – reamintim că slavona este o limbă artificială, inventată de cărturarii bizantini Photius, Kirilus şi Metodius odată cu Oikumena slavonică, un concept geopolitic controlat spiritual de la Constantinopol–,  această Via Traiana Nova trebuie să fi dus obligatoriu la Tropaeum Traiani. Deci putem aserta că, foarte plauzibil, era acolo un drum care conducea înspre localitatea chemată acum Adamclissi.

Ioan Cassian învăţă o limbă latină simplă, fără rafinamente, în mediul  său cultural şi creştin de acasă, centrat pe  o biserică, poate deja ascunsă, protejată de agresiunea barbară, poate deja biserică tăiată în creta subterană a ţinutului natal. Faţă de ceea ce  învăţă de acasă, Ioan Cassian mai prinse  latineşte  imersând  în  textele creştine Vetus Latina ce premerg Vulgata Sfîntului Ieronim. Se recunoaşte că Ioan Cassian putea să îşi exprime direct şi  foarte veridic gândurile pe latineşte.  Ceea ce mulţi dintre autorii latini şi de mare rafinament, contemporani cu el,  nu reuşiră  într-un  grad similar. De aceea textele lor nu supravieţuiră. Ştim acum, din teoriile lingvistice ale lui Tarski Alfred (1902 -1983), un evreu polonez convertit la romano- catolicism, că există o scală şi o gradaţie a limbajelor şi a metalimbajelor, care se pot (ori te pot) apropia sau îndepărta de adevăr. Iar în general, –este poate un adevăr neplăcut acesta pentru scolastici–, limbajul creştinesc aspru te apropie  de adevăr cel mai mult. Ioan Cassian vorbea limbajul  agrest învăţat în acel Latium Novum care proteja dinspre nord-vest  cetatea Nova Roma a împăratului Constantin cel Mare (280-337).

Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină,  Ioan Cassian peregrină  cu alt tovarăş,   pe nume Germanus, poate  şi el tot din Scythia Minor, în „Romania Hierosolymitana”, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine.

Peregrinii aceia se opriră o vreme la o abaţie aflată  lângă  Vicleim – Betleem, nume ce înseamnă  Casa Pâinii  în limba  ebraică. Insoţit de acelaşi Germanus,  Ioan călători apoi în Egipt. Unde  ucenicii  trăiră învăţând credinţa şi viaţa intensă întru spirit de la anahoriţii din Tebaida, asceţii deşertului care împrejmuie mănoasa Vale a Nilului. Mai  târziu, şi aflat  pe tărâmul galo – roman unde şi  muri la 433 AD, –alţii zic că ar fi trăit mult mai mult–, Ioan Cassian scrise, codifică şi transmise înţelepciunea învăţată de la sfinţii părinţi creştini din deşertul Egiptului. Aceste opere latineşti de literatură patristică, tratând în esenţă ‚antrenamentul omului lăuntric şi  perfecţiunea inimii’,  se cheamă: Una  „De institutis coenobiorum”, cealaltă  „Collationes”, şi au fost scrise la rugămintea Sfântului Castor (nu se ştie când s- a născut, dar se ştie precis că a murit la 420 AD), titularul vechii episcopii din Apt, localitate aflată acum în dioceza de Nîmes.

Dintr – un timp când ştim că se afla  în Palestina şi în Egipt, îl găsim pe Ioan Cassian în anul  403 la Constantinopol. Viaţa creştină din oraş era dominată atunci de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi, filosofii-teologi cappadocieni Vasile cel Mare şi Grigore Nazianzus, urcaseră deja la cerurile simbolice ale credinţei. 

Patriarhul Ioan Gură de Aur îl face pe Cassian diacon, şi îl trimite cu o însărcinare diplomatică la episcopul din Roma. Este posibil ca în acel timp să accepte şi invitaţia de a fonda o mănăstire în stil egiptean sau „deşertic” la Massalia, în Galia sudică. Oricum, se ştie că imediat după anul 410, Ioan Cassian ctitoreşte abaţia Saint Victor de lângă Marsilia. Reglementările de vieţuire spirituală instituite de Ioan Cassian pentru Saint Victor vor fi adoptate mai târziu şi la faimoasa mănăstire benedictină de la Port Royal. Unde alături de învăţătura teologică  se instituie, se perpetuează şi se accentuează cultura  gramaticii filosofice. Era de fapt acel Trivium sau ‚Arta construirii discursului’, absolut necesar pentru orice timp, chiar şi în cel de acum. Dar pentru noi, românii, care nu am trecut în Evul  Mediu prin experienţa  unui  Trivium scolastic latinesc, spiritul şcolii de calitate  este resuscitat abia în secolul XIX  de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu la Sfântu Sava. Unde se implementează Ideologia Şcolilor Centrale ce îi formează în România pe oamenii politici ai ‚partidei naţionale’.

Titus Filipas

Dreptul meu de creştin ortodox

decembrie 27, 2007

Miercuri, 07 Noiembrie 2007 07:06, HRP scrie: “H.-R. Patapievici: d-lui Titus Filipas, indrazniti /Marti, 06 Noiembrie 2007 17:52 Domnule Titus Filipas, numele meu este H.-R. Patapievici. Va citesc consternat si mihnit diluviul de comentarii. Imi parazitati textele, fara a aduce un spor de cunoastere, dar punindu-va intr-un mod indecent in lumina.” HRP scrie despre Galileo Galilei. Dar HRP nu poate, nu ştie, să controleze limba română sub o formă didactică. Ar fi bine ca HRP să înceapă o lectură edificatoare despre Galileo Galilei cu un text într-o românească limpede, un text publicat de mine în anul 1984, şi accesibil acum pe web la adresa http://89.122.40.35/sarm/carti/Mitul/ . HRP mai scrie ceva despre Părinţii bisericii. Eu îl completez, spunându-i că de fapt este vorba despre Părinţii Cappadocieni ai bisericii. Iar în biserica ortodoxă ecumenică, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este obligat prin “fişa postului” să îndeplinească şi funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei unde a fost episcop pe vremuri Sfîntul Ierarh şi Părinte al bisericii Vasile cel Mare. Dar HRP habar nu are de toate acestea. Ca ortodox român, am dreptul tradiţional de a mă pronunţa asupra tuturor acestor probleme teologice, fie de teologie negativă, fie de teologie pozitivă. HRP îmi neagă acum acest drept? HRP are obrăznicia să numească dispreţuitor opiniile mele dogmatice în contextul discuţiilor despre teologia negativa şi teologia pozitivă : ‘diluviul de comentarii’?Titus Filipas