Un adevăr sintetic

 ‘Hristos a înviat!’ este un adevăr sintetic, un adevăr care nu mai trebuie demonstrat. Sfinţii filosofi şi teologi  Cappadocieni din secolul IV incorporează acest adevăr sintetic în dogma Sfintei Treimi.

Titus Filipas

Gnoza ortodoxă

Se ştie, în biserica catolică viaţa spirituală a laicului credincios este centrată pe ascultarea slujbei liturgice. În biserica ortodoxă, – răsăriteană adică –, viaţa spirituală a laicului credincios este centrată pe rugăciunea individuală şi pe contemplare,  sau  theoria în limba greacă veche. Înţelegerea termenului theoria necesită o perspectivă gnosiologică. În general putem  caracteriza  gnoza (gnosis) drept fenomenul psihic al intuirii adevărului spiritual.  Un spaţiu dialogic interior construit exclusiv prin gnoză este greu de comunicat, din acest motiv  gnoza  trebuie considerată  cunoaştere ezoterică. Isihasmul lui Grigore Palamas precizează însă că în ortodoxie  gnoza corectă este “intuiţia luminii”.  Deja Sfântul Ierarh Vasile cel Mare şi călugărul scit Ioan Cassian vorbiseră despre stilul de viaţă care favorizează gnoza cea bună pentru creştinul în meditaţie, creştinul în rugăciune adică. Tocmai perspectiva gnosiologică incorporând acest tip de gnoză diferenţiază creştinul ortodox de creştinul catolic.

Titus Filipas

O parte din ideologia românească

Citesc aici, http://grupareaaproape.wordpress.com/2007/01/07/pestera-istoria-si-balcanii/ , şi aici, http://grupareadeparte.wordpress.com/2008/05/13/capul-lui-patapievici-din-gura-lui-staniloae/, două intervenţii împotriva părintelui Dumitru Stăniloae.

Eu nu neg eforturile autorilor celor două intervenţii (profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti, şi tînărul eseist “dandy”, doctor în teologie ortodoxă, domnul Mihail Meamţu). Numai că trebuie să adaug:  “Ars longa, vita brevis”.  Poziţia ideologică anti-românească a profesorului Daniel Barbu nu mai trebuie demonstrată. Cum a reacţionat la criza civică din Ferentari – Zăbrăuţi partea cea mai competentă, şi cea mai avizată în principiile de justiţie distributivă aplicabile pentru rezolvarea chestiunii, anume Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti ? Catedra de Sociologie de la acea facultate a efectuat o cercetare sociologică în cartier. Cu funcţie subliminală, în felul cum se formulează chestionarul, ar fi trebuit strecurată şi întrebarea privind modelul fiducial aplicabil la cazul Ferentari – Zăbrăuţi. Acea întrebare cheie lipsea. Pe bună dreptate,  ziaristul va surprinde şi va sublinia din studiul sociologic elementul şocant, de scandal : „O parte dintre locuitorii din cartierul bucureştean Ferentari nu ar ezita să iasă din nou în stradă pentru a-şi cere drepturile. Mai mult, aproape 30 % dintre aceştia ar fi dispuşi să participe chiar şi la manifestări violente.”                 De ce lipsea tocmai întrebarea incluzînd modelul fiducial, din chestionarul Catedrei de Sociologie la tema Ferentari – Zăbrăuţi? Pentru că aşa a fost concepută Facultatea de Ştiinţe                 Politice a Universităţii din Bucureşti de către ctitorul ei, profesorul universitar Daniel Barbu. În principiu, Facultatea „lui” de Ştiinţe Politice nu trebuie să propună modele fiduciale, soluţii înţelepte şi fezabile pentru România. De ce? Într – un articol găzduit de paginile revistei “Observator cultural” (Nr. 174), domnul Adrian-Paul Iliescu arăta dificultăţile lui Daniel Barbu de a construi discursul românesc al protocolului bogat în semnificaţii. Datorită intervenţiei doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu, de la aceeaşi facultate, domnul Adrian-Paul Iliescu îşi urma analiza acidă : „La critica făcută unui text de Daniel Barbu, se impunea un răspuns detaliat; autorul a evitat să profite însă de dreptul la replică – decizie (cred) înţeleaptă: argumentele mele se bazau pe date riguros exacte, ducînd la concluzii greu de eludat. Mai puţin adecvată mi se pare iniţiativa Alexandrei Ionescu, membră a colectivului academic condus de Daniel Barbu, de a interveni în apărarea conducătorului instituţiei sale. Aceasta ne pune în faţa unei dileme: dacă ar fi existat temeiuri solide în favoarea lui Daniel Barbu, atunci el insuşi ar fi fost (desigur) cel mai bine pregătit să le formuleze – oare de ce n-a făcut-o? Iar dacă acestea lipsesc, ce rost are să se mascheze acest lucru prin intervenţii colaterale? De exemplu, Alexandra Ionescu susţine că textul lui Daniel Barbu ar fi rezultatul unui (neînţeles!) demers tip Foucault.”                  Demersul de tip Foucault, sau „Langage à l’infini”, dacă într – adevăr despre aşa ceva este vorba în textul lui Daniel Barbu, ascunde pentru intelectualul român şi teama epistemologică justificată a limbajului aflat dincolo de verificare şi de control. Aceasta este o problemă reală, asociată pentru intelectualul sincer şi cu presimţirea inevitabilului : dispariţia Limbii Române ca magistrală pe care pot să circule idei noi şi concepte complexe. Dar nu cred că tocmai „demersul de tip Foucault” ar trebui să fie blamat pentru „conceptul” dubios pe care a fost ctitorită Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. El nu este un concept constructiv pentru România, cea prezentă şi cea viitoare. Am privit, pe televiziunea ProTV, o emisiune talk show a domnului Cristian Tabără cu universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu de la această facultate care ar trebui să propună studenţilor tutoriale         menite să- i transforme în elitele politice ce apără, cu inteligenţă şi abnegaţie, interesele României. Cu mult regret trebuie să spun că domnul Cristian Tabără a rămas fără de                   replici, şi astfel nu a oferit nişte linii de ghidare pentru telespectatori. Apărarea intereselor româneşti, aici incluzând şi valorile culturale, era clasificată de universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu ca aparţinînd paradigmei „post-marxist-leniniste“, deci ar fi o continuare a doctrinei comuniste. Aceasta din motivul că interesele româneşti fuseseră apărate la stilul „pompieristic” (dar nu cel din Dealul Spirii), şi de comuniştii naţionalişti români. O flagrantă lipsă de onestitate intelectuală din partea universitarilor amintiţi. Corelat, atacul împotriva intereselor şi valorilor româneşti este inventariat de aceiaşi universitari în „paradigma neo-weberiană“. Fără să fi venit informat şi pregătit pentru complexitatea, duritatea, chiar                 lipsa de scrupule a luptei intelectuale din emisiunea televizată, domnul Cristian Tabără se dovedea a fi fost literalmente copleşit de aroganţa verbală manifestă, –dar totuşi lipsită de argumente coerente–, a doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu. Emisiunea realizată de domnul Cristian Tabără a putut lăsa, cred, unor telespectatori impresia că universitarii noştri „neo-weberiani“ quintesenţiali, anume Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu, ar fi avut cumva dreptate. Dar sociologul şi economistul politic german Maximilian Weber (1864–1920), în lucrarea sa despre etica şi succesul capitalismului protestant, trecea sub tăcere, – la fel ca şi neo-weberienii de acum –, faptul că acel capitalism foarte mult lăudat din nordul Europei a fost doar un imitator al capitalismului catolic timpuriu din sudul continentului. Capitalism                   implementat mai întîi de oraşele portuare italiene. Romania era demult piaţă comercială pentru capitaliştii italieni ai începuturilor modernităţii din Europa. Nicolae Iorga (1871 – 1940) are intuiţia unui adevăr când scrie : “Înjghebarea ţerii Moldovei ca principat românesc deosebit a                  venit printr-o descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerţ între Caffa genoveză (primul loc din Europa bântuit de ‚Ciuma cea Mare’, la 1347, n.n.) şi oraşele germane ale Galiţiei”. „Clipa descălecarii” a fost determinată de supărarea papei Nicolae al IV-lea. Provocată la alungarea cruciaţilor din Ţara Sfântă de către mamelucii sultanului Malek-Aschraf (28 mai 1291). Sub Talmud, Biblie ori Coran se ascund totdeauna abace, computere şi registre contabile. De la prima cruciadă şi până la evenimentul din 1291, Genova crease o întreprindere gigantică de comerţ şi transport pe mare. O „compagna communis” obligată, pentru menţinerea vieţii comunităţii, să funcţioneze în continuare şi în plin regim. Această organizaţie de comerţ şi transport era securizată printr-un sistem de asigurări de extraordinară credibilitate. Dacă la 1291 „oferta” acestei organizaţii rămânea fără „cerere”, întrucât statele cruciate din Ţara Sfântă dispar,                   „organizaţia” nu dispare. Ea trebuia doar transformată şi focalizată altfel. În concluzie, trebuie să înţelegem decizia acelui papă Nicolae IV ca decuplare a registrelor contabile creştine de registrele contabile arăbeşti. O desprindere de interese văzută acum şi ca stopare a « occidentalizării » Levantului. Urmările se resimt şi se văd. „În diverse grade, actualitatea prelungeşte alte experienţe mult mai îndepărtate în timp”, scria justificat Fernand Braudel în ‘Grammaire des civilisations’. Profesorul Daniel Barbu nu a citit, sau dacă a citit nu a asimilat, teoria lui Fernand Braudel despre importanţa perioadelor lungi în istoria civilizaţiei noastre. În perioada scurtei guvernări CDR, Daniel Barbu făcea parte din grupul de universitari avându-i ca figuri centrale pe Emil Constantinescu şi Zoe Petre. Emil   Constantinescu „devoala” faptul că ei considerau universitatea de stat românească drept loc propice unde se pot face „cariere”. Să reamintesc aici şi faptul, –astăzi uitat–, că                   studenţii revoltaţi din Franţa anului 1968 atacau în mod expres şi virulent tocmai sistemul universităţilor „mandarinale” de stat, unde banii erau cheltuiţi în primul rând pentru a se finanţa „strălucite cariere universitare”. Eşecul flagrant al guvernării CDR, (după eliminarea lui Victor                   Ciorbea de către pionul plasat de Petre Roman), trebuie pus în primul rând pe seama universitarilor carierişti din CDR care mimau şi acţiunea civică. Dar valorile care îi „mânau în luptă” nu erau cele româneşti, ci fuseseră stabilite din exterior, împotriva intereselor României.

În paginile cărţii „O teorie a dreptăţii”,  acum  lectură obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale,  John Rawls încerca  să  rezolve problema justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale  de Contract Social. În construcţia discursivă din textul „A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632-1704), Jean Jacques Rousseau (1712-1778), şi Immanuel Kant (1724–1804). “Contractul social” înseamnă la  John Rawls  o cooperare conştientă  între grupuri, prin negocieri pe un set de  valori  etice. Cursul profesorului John Rawls despre ‚teoria dreptăţii’  şi  distribuţia  bogăţiei a  influenţat  nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea economică. Aş fi preferat sublinierea aspectelor rawlsiene în campania de educaţie civică în şcoli. Nu se întâmplă. 

Fără să înţeleagă teoria lui Fernand Braudel despre gramatica generativă a civilizaţiilor, profesorul universitar Daniel Barbu îşi permite evaluarea depreciativă la adresa unui exponent important al civilizaţiei româneşti: „Exemplul clasic care imi vine in minte, pentru ca e vorba de un personaj care ocupa un loc important in cultura romaneasca a secolului al XX-lea, este cel al lui Dumitru Staniloae. Acesta procedeaza intocmai ca si Nicodim Aghioritul. E un teolog format in Romania, la facultatile de teologie, care face la fata locului o teza de doctorat de cateva pagini (o biografie a Patriarhului Dosoftei al Ierusalimului, fara nici un element de noutate in raport cu eruditia istorica precedenta). Plecat la studii, incepe sa citeasca autori germani si francezi, grupati in jurul centrului iezuit de la Lyon. Acestia pornisera deja, de 20-30 de ani, in cautarea parintilor greci pe care ii editau si comentau, potrivit celor mai riguroase norme filologice, dupa manuscrise aflate in bibliotecile occidentale. Dumitru Staniloae, nu la Bucuresti, nu in Carpati, nu in manastirile romanesti, are revelatia traditiei patristice bizantine. Aceasta ii este oferita, gata prelucrata, de savantii occidentali. Structura cartii sale de capatai, Teologia dogmatica ortodo­xa, este preluata intocmai (o simpla consultare a cuprinsului ne dovedeste acest lucru) dupa Die Kirchliche Dogmatik a lui Karl Barth, cel mai important teolog reformat al secolului XX si, probabil, unul dintre cei mai mari teologi din toate timpurile. Preia cartea lui Barth, pe care o impaneaza cu literatura patristica greaca, ea insasi sistematizata de Henri de Lubac sau Hans Urs von Balthasar, teologi catolici care redescopereau pentru stiinta secolului XX traditia orientala. Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume. E doar un exemplu, dupa parerea mea extrem de clar, de modernizare defensiva in care pana si propria traditie este citita prin ochii carturarilor occidentali.”

Excerptul acesta însăilat tendenţios de profesorul universitar Daniel Barbu este luat din articolul său PEŞTERA, ISTORIA ŞI BALCANII, al cărui conţinut a fost prezentat mai întâi în anul 2006, ca o “intervenţie la Conferinţele Cuvântul”, am citat.

O minciună prin omisiune a profesorului Daniel Barbu este aceea că el nu spune nimic despre faptul că părintele Dumitru Stăniloae studiase teologia ortodoxă în perioada interbelică la Universitatea din Cernăuţi ! De ce “uită” acest detaliu  profesorul Daniel Barbu? Pentru că Universitatea din Cernăuţi avea un prestigiu uriaş, compabil cu al oricărei universităţi de maxim prestigiu din lumea occidentală ! De exemplu, la Universitatea din Cernăuţi se forma ca tînăr profesor de economie politică Joseph Schumpeter, care ulterior va fi primit cu onoruri şi va înregistra apoteza  carierei  la Universitatea Harvard, unde competenţa lui dobândită la Universitatea din Cernăuţi nu va fi măcar vreun moment contestată!  Poziţia profesorului Daniel Barbu, de negare ab initio a  valorilor româneşti, este mai mult decât evidentă.

Mai departe, profesorul Daniel Barbu reuşeşte performanţa, –rarissimă chiar şi în noua lume academică românească–, să creeze un binom dintre o minciună prin omisiune şi o  minciună prin comisiune. Care este minciuna prin omisiune din acest binom? Faptul că Daniel Barbu nu aminteşte nimic despre adevărurile sintetice care se predau studenţilor de la  facultatea de teologie ortodoxă din cadrul Universităţii din Cernăuţi.  Or, aceste adevăruri sintetice erau prezente în primul rând în învăţăturile dogmatice ale Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare, şi  ale Sfîntului Ierarh Grigore Bogoslovul. După cum erau prezente şi în doctrina antropologică a Sfîntului Grigore de Nyssa, cel de al treilea dintre marii filosofi teologi cappadocieni, şi Părinţi ai Bisericii.

Minciunile acestea prin omisiune produse în serie trădează ele vreo intenţionalitate ideologică, ori ne vorbesc pur şi simplu despre cultura foarte aproximativă a profesorului  Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti ? Dar, în fine, să arătăm care este minciuna prin comisiune din acest binom :“Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume.”

Păi, dacă pleacă de la nişte adevăruri sintetice, întâia oară spuse de Părinţii Bisericii Orientale, ce vroiai, tovarăşe profesor Daniel Barbu ?

Pornind  de la aceleaşi vechi adevăruri sintetice, părintele Dumitru Stăniloae construieşte frumosul aforism: „Credinţa este adevărata ştiinţă.”, vezi

http://victor-roncea.blogspot.com/2008/10/taina-omului-si-ortodoxiei-marturia.html .

Această dogmă teologică fundamentalistă din Romania Orientală a secolelor IV, V, VI  era atât de prezentă în cultura populară de la noi, încât o întâlnesc aici, http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/10/04/bunica-mea-sava-tita-mica-poveste-de-familie/ , în structura altui aforism : “Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.” (Roxana Iordache).

În această dogmă fundamentalistă a ortodoxismului românesc, Sfînta Treime este un adevăr sintetic, pe când în ortodoxismul  mistic  rusesc, Sfînta Treime rămâne un mister.

Este de domeniul evidenţei că trebuie recurs la un model occidental pentru transformarea culturii române. Acest model occidental adecvat nu poate fi iniţiat de Universitate, pentru moment  controlată  de internaţionalişti ce îşi arogă  agresiv rolul  managerial pentru cultura română. Acest model de ameliorare în  cultura română  poate fi iniţiat numai de Biserica Ortodoxă Română.  Însă care model occidental ni se potriveşte ? Dacă studiem istoria culturală a Occidentului în general, si istoria Bisericii Occidentale în particular, observăm că rolul liderului cultural novator în Occident îi revine Sfântului Anselme din Aosta (1033-1109), numit de asemenea Anselme de Cantorbéry. În anul 1060, Anselme din Aosta intra la mănăstirea benedictină din Bec, în Normandia. Acolo studiază cu atenţie şi diligenţă  doctrina teologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Orientale dimpreună cu Logica ! Mănăstirea benedictină era deja organizată după modelul oferit în scrierile călugărului scit Ioan Cassian din Romania Orientală. Sfântul Anselme,   născut din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cel mai clar rezumat al teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor, continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V, VI. Dar hai să vorbim acum numai despre importanţa argumentului ontologic al lui Anselme pentru  toată cultura Europei occidentale, pentru felul în care evoluează prin ceea ce numim ‚progres’ spre ‚modernitate’. De obicei argumentul ontologic al lui Anselme este formulat printr-o înşiruire de trei propoziţii : «Avem o idee despre Fiinţa  perfectă; perfecţiunea comportă existenţa ; deci Fiinţa  perfectă  există. » Totuşi,  dacă în argumentul ontologic al lui Anselme  este implicat ca un datum predefinit principiul logic al identităţii, atunci ultimele două propoziţii devin redundante. Principiul identităţii era cunoscut încă de pe vremea lui Aristotel. Cu acesta, argumentul ontologic al lui Anselme se reduce la o singură propoziţie : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă. ». Or, această idee vagă despre Fiinţa  perfectă  este numai caz particular de reprezentare ontologică. Şi, în general, argumentul lui Anselme este asigurat şi validat  prin orice reprezentare ontologică. Reductibil la o formulare mai inteligibilă, avem demonstrat faptul că Dumnezeu există prin  însuşi faptul că omul este capabil să construiască reprezentări ontologice. Dar, bineînţeles, mai este implicat aici, predefinit,  principiul scolastic enunţat de Sfîntul Anselme: „Fides quoerens intellectum.” – ‚Credinţa caută inteligenţa, eu nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred în Absolut şi astfel înţeleg’. Argumentul ontologic constituie nucleul ‚softului’ anselmian ce va permite europenilor occidentali să construiască reprezentări ontologice despre realitate. Aceste reprezentări ontologice constituie instrumentalitatea  raţională cu ajutorul căreia europenii occidentali vor descoperi şi cuceri lumea.

Titus Filipas

România ca Romania Neoacquistica

Articolul domnului Adrian Bucurescu  despre istoria noastră cea  mai veche, http://www.romanialibera.ro/a135143/nicolae-densusianu-un-explorator-al-preistoriei.html , a stârnit interes şi a provocat nenumărate comentarii de bun simţ pe forum. Reţin un excerpt din  http://www.romanialibera.ro/a135143c261789/nicolae-densusianu-un-explorator-al-preistoriei.html , anume “O intrebare posibila: de ce ar vorbi latina vulgara, populatii pe arii extinse din nordul Marii Negre?, zona departe si de declaratiile de intentie si interes cunoscute ale imperatorilor Romani.”

Este influenţa apocaliptică a propagandei ruseşti despre ‘a treia Roma’. În realitate, Constantin cel Mare a fondat  la  Anul Domnului 330 oraşul Constantinopol fără semnificaţia de ‘a doua Roma’. Termenul Nova Roma (iar nu ‘a doua Roma’) este înscris ca sintagmă-sigiliu de către Conciliul bisericesc din   Anul Domnului 381 de la Constantinopol. Conciliul era un think tank creştin condus de Sfântul Ierarh Grigore Teologul, iar pregătirea lui fusese ghidată de ideile Sfântului  Ierarh Vasile  cel Mare care murise la Anul Domnului 379. Conciliul de la 381 AD venea la trei ani după moartea ‘ultimilor romani’ autentici din peninsula balcanică  şi Scitia, extensia ei teritorială spre răsărit, în bătălia de la Adrianopol. Sintagma-sigiliu Nova Roma însemna implicit recunoaşterea existenţei unui Novum Latium în acest spaţiu răsăritean, mai cunoscut ca Romania Orientală, şi care este recunoscut  în arhivele din cancelariile occidentale ca întinzându-se până la rîul Bug. În Memorii, Winston Churchill scrie în mod expres că acţiunea militară a României în cel de al doilea război mondial nu era justificată decât până la rîul Bug. Fără a permite existenţa acestui Novum Latium, toată vorbăria rusească despre ‘Moskova- a treia Roma’ este inepţie. Istoricii lor mai oneşti ştiu aceasta. Rusia apare în istorie abia în secolul VIII. România noastră are drepturi imense ca Romania Neoacquistica, drepturi pe care istoricii noştri nu le reliefează.

Titus Filipas

De ce uitaţi că sînteţi şi român?

 ‘Hristos a înviat!’ este un adevăr sintetic, un adevăr care nu mai trebuie demonstrat. Sfinţii filosofi şi teologi  Cappadocieni incorporează acest adevăr sintetic în dogma Sfintei Treimi. Nu puteţi domnia voastră, Dragoş Bucurenci, să postaţi comentariul deplasat despre Sfînta Treime : “Bine c-a-nviat!”, pe blogul dumneavoastră  atât de citit, (vezi 

http://bucurenci.ro/2008/04/29/bine-c-a-nviat/ ).

Numai Steven Spielberg şi -a  permis să insereze, în Close Encounters of the Third Kind, propriul comentariu deformat la Sfînta Treime. Dar filmul era atât de frumos, încât putem spune că era “Artă pentru artă” ! Că nu vă place Constantin Rădulescu – Motru (aţi trimis o postare pe această temă la Coşul de gunoi),  am înţeles atitudinea, ţine de o ideologie diferită de ideologia  unui luptător  anticomunist.  Dar să vă bateţi joc de dogma Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare arată că nu ştiţi ce mişcare se petrece acum în istoriografia din Occident. Eu nu vă blamez că sînteţi Marxist, însă de ce uitaţi că sînteţi şi român?

Titus Filipas

Un adevăr sintetic

‘Hristos a înviat!’ este un adevăr sintetic, un adevăr care nu mai trebuie demonstrat. Un prieten îmi  reamintea că ‘Primii creştini sărbătoreau Învierea lui Isus în FIECARE duminică.’ Sfinţii Ierarhi Cappadocieni incorporează acest adevăr sintetic în dogma Sfintei Treimi. Funcţia cea mai importantă de împlinit pentru patriarhul BOR este aceea de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei ocupată pe vremuri de Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare. Chiar prin ‘fişa postului’ său, patriarhul BOR are obligaţia morală să pronunţe ‘Hristos a înviat!’ către toată lumea ortodoxă, nu doar în Limba Română, ci şi în toate limbile Oikumenei.

Titus Filipas

Evanghelicii dispreţuiesc propoziţiile sintetice

Găsesc pe adresa din blogosferă:

http://danutm.wordpress.com/2008/03/26/evanghelicii-intre-liberalism-si-fundamentalism-ii/

articolul purtând titlul: “Evanghelicii intre liberalism si fundamentalism”.

Cred, mereu prea naiv, că toţi aceia care mai scriu pe blogosfera românească trebuie să respecte adiţional,  chiar obligatoriu,  nu doar opţional, Limba Română ! Pentru că titlul acesta de  articol pe care îl scrie  danutm introduce  evidentă confuzie lingvistică, m-am simţit obligat să postez pe blogul domniei sale o corecţie necesară :

“Antonimul fundamentalismului este nihilismul. Vezi si: https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/16/urma-drumului-nostru/ Cu stima,/Titus Filipas”

Răspunsul lui danutm a fost unul neobişnuit. Mă învinuieşte imediat că sînt un fundamentalist terorist (sic!). Mai adaugă : “Va rog totusi sa fiti decent si sa nu va mai faceti publicitate aici.”

Pe lângă  “întrebarea retorică”, există şi “invitaţia retorică” spre  citirea unor texte  româneşti  pe un alt blog, domnule danutm. Oricum, “invitaţia retorică” nu este  probă de terorism, it’s a long way to Guantanamo!

Insist totuşi, ca bun ortodox român, să  mai postez un comentariu lămuritor: “Este vorba despre Limba Română corectă. Antonimul de la fundamentalism nu este liberalismul, ci nihilismul. A fost propoziţie sintetică, nu opinie.”

Ce a  a priceput domnul danutm se vede din răspuns:

 “Aparentele inseala, domnule Filipas. Probabil tocmai pe aceasta ati mizat. Ar fi insa naiv sa ne lasam pacaliti de ele.”

Implacabil  acest domn danutm. Conchid şi eu, abia acum,  că evanghelicii manifestă dispreţ faţă de propoziţiile sintetice.

În măsura în care evanghelicii  îi resping pe Sfinţii Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, ei nu au asimilat nici dogma corectă a Sfintei Treimi. Tragedia americană, ne zicea pe vremuri subliminal romancierul Theodore  Dreiser (1871–1945),  se ascunde  în  proliferarea ciclică a sectelor care nu cred în dogma Sfintei Treimi din secolul IV. În finele peliculei Close Encounters of the Third Kind, Steven Spielberg  (nu este un evanghelic, ştiu!) comitea un flagrant act de incultură, forţându- i pe oamenii îmbarcaţi pe un starship construit de Aliens  a primi ultima absolvire  de la preoţi de rit vechi. Dar sacerdotul creştin, –impresionant redat de filmul lui  Spielberg–,  trebuia să creadă  în dogma Sfintei Treimi, Holy Trinity de uzăm anglicismul. Aceasta doctrină a cugetării teologice din biserica orientală  a veacului marcat de lucrarea filosofilor cappadocieni   Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Sfântul Ierarh Grigore Nazianzus (Bogoslovul) şi Sfântul Grigore de Nyssa este o teorie a înDumnezeirii, adică a  Spiritului,  Omului şi Creaţiei, o teorie  ce  exclude posibilitatea existenţei unor  ETI, a unor extra – tereştri inteligenţi (Extra Terrestrial Intelligences). Vedem incorporat acelaşi Spirit ce exclude din lume personajele de ficţiune  Aliens, –nu doar ca probabilitate, dar mai ales ca plauzibilitate şi posibilitate!–, într-un principiu  formulat în secolul XX de fizicianul experimentator şi teoretician Enrico Fermi (1901-1954), un om de ştiinţă de confesiune catolică, educat în respectul pentru messa tridentină  – liturghia bazată pe Vulgata călugărului scit Ieronim din Romania Orientală. 

Titus Filipas

ETI la orele de religie

Tragedia americană, ne zicea subliminal romancierul Theodore  Dreiser (1871–1945),  se ascunde  în  proliferarea ciclică a sectelor care nu cred în dogma Sfintei Treimi din secolul IV. În finele peliculei Close Encounters of the Third Kind, Steven Spielberg comite un flagrant act de incultură, forţându- i pe oamenii îmbarcaţi pe un starship construit de Aliens  a primi ultima absolvire  de la preoţi de rit vechi. Dar sacerdotul creştin, –impresionant redat de filmul lui  Spielberg–,  trebuia să creadă  în dogma Sfintei Treimi, Holy Trinity de uzăm anglicismul. Aceasta doctrină a cugetării teologice din biserica orientală  a veacului marcat de lucrarea filosofilor cappadocieni   Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Sfântul Ierarh Grigore Nazianzus (Bogoslovul) şi Sfântul Grigore de Nyssa este o teorie a înDumnezeirii, adică a  Spiritului,  Omului şi Creaţiei, o teorie  ce  exclude posibilitatea existenţei unor  ETI, a unor extra – tereştri inteligenţi (Extra Terrestrial Intelligences). Vedem incorporat acelaşi Spirit ce exclude din lume personajele de ficţiune  Aliens, –nu doar ca probabilitate, dar mai ales ca plauzibilitate şi posibilitate!–, într-un principiu  formulat în secolul XX de fizicianul experimentator şi teoretician Enrico Fermi (1901-1954), un om de ştiinţă de confesiune catolică, educat în respectul pentru messa tridentină  – liturghia bazată pe Vulgata călugărului scit Ieronim din Romania Orientală. 

Titus Filipas

O armie de ‘idiota ‘

În loc să fie locomotiva spirituală  pentru avansarea acestei naţiuni, BOR este redusă la condiţii şi roluri meschine. Dar în BOR se rulează o mulţime greu comensurabilă de bani publici şi de bani provenind din donaţii. Sînt creştin educat în spirit dogmatic ortodox, dar nu pot să  nu dau credit şi punctului de vedere – ‘Ipocrizia mioritică şi asistenţa socială: Câte porţii de mâncare se puteau oferi săracilor cu 10 milioane de Euro?!’ acordate de Guvern pentru “Catedrala Mântuirii Neamului”, ghilimele sunt obligatorii.

Condiţiile create de un prim ministru catolic şi un cardinal îmbrăcat în straie de patriarh pentru a fi puse astfel de întrebări, incontestabil cu logica lor, arată   capcana falsei biserici ecumenice în care a fost prinsă acum BOR.

Au înţeles premierul catolic şi patriarhul Daniel ceva din rolul BOR,  ca parte a bisericii orientale,  în modelarea civilizaţiei universale  în  prezent  şi în viitor ? La sfatul lor de taină s-a vorbit despre felul cum va fi împlinită  funcţia cea mai grea,  şi cea mai importantă,  a patriarhului BOR, aceea de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei? Este păcat că ierarhia BOR acceptă să meargă pe iniţiativa liberalilor Rednecks.

Ca parte a ecumenismului, o armie de ‘idiota ‘ -termen folosit în Evul Mediu pentru desemnarea neştiutorilor  de teologie– vor fi chemaţi să ‘predea religia’ în şcoli. Sînt curios să aflu câţi dintre cei care capătă dreptul de a preda religia cunosc argumentul ontologic al lui Anselme despre existenţa lui Dumnezeu, şi mai ales câţi  ştiu că argumentaţia ontologică  a  Sfântului Anselme reprezintă  cea mai concentrată  sinteză  a doctrinei Sfintei Treimi, elaborată de filosofii teologi cappadocieni  din secolul IV ?   Câţi ştiu că inceptul doctrinei se datorează Sfântului Ierarh Vasile cel Mare care a fost episcop în Cezareea Cappadociei? În şcoli se va preda de acum înainte ceva despre ‘relaţia omului cu Dumnezeu’, ceea ce este o prostie imensă, căci Dumnezeu este Absolutul. 

Titus Filipas

Alp Arslan

În anul 1063, murea sultanul  selgiucid Toghrül Beg, după o campanie de cuceriri teritoriale rapide şi surprinzătoare. Însă nu făceau  parte din imperiul selgiucid de atunci  nici Isauria (Siria) de miazănoapte ori de miazăzi, nu făceau parte Anatolia („Rum”, adică „Romania exterioară”), şi nici ţările cele mai bogate din munţii Caucaz. Toghrül Beg a fost urmat la stăpânirea celui mai puternic (întru spiritualitate) imperiu turanic, de nepotul său,  Muhammed ben Da’ud  Alp Arslan (1029–1072), o personalitate mai impresionantă decât Alexandru Macedon. Să spunem că în cea de a treia cruciadă, Saladin a încercat să  imite atitudinea lui  Alp Arslan, –adoptându-i codul de valori–, iar   Richard ‚the Lionheart’ pur şi simplu i-a furat numele, mai puţin codul său de valori totalmente islamice. Să mai spunem că  la 1063 AD, după  vechile principii turcice de justiţie tribală, Alp Arslan nu era îndreptăţit la succesiunea imperiului selgiucid. Venirea lui Alp Arslan la putere în lumea seljukă a însemnat o adevărată  revoluţie juridică: nu s-a mai respectat tradiţia care cerea  preluarea  puterii  de către cel mai competent dintre „bătrâni”, ci au fost urmate principii persano-islamice, implementate de vizirul  Nizam ul-Mulk, numele său fiind  traductibil ad litteram prin sintagma Ordinea  în Regat.  

Vom vorbi în mod special despre eroul Alp Arslan  pentru inserţia mitului său în cultura română, fără a pretinde că dorim  să culturalizăm găgăuzii, care acum nu mai ştiu nimic despre el, deşi eroul acesta legendar face parte din identitatea lor naţională uitată. Găgăuzii din Respublika Moldova, având creierele „spălate” de ideologii de cea mai proastă  calitate ai Moscoviei, au uitat de necesitatea inserţiei  „unităţii  de stil”  în cultura  ce trebuie să  le definească  identitatea. Alt personaj al imperiului selgiucid,  poetul şi matematicianul Omar Khayyam (1048-1131),  este mult mai bine cunoscut de occidentali, de  ruşi, chiar şi de intelectualii români!  Se ştie sigur că  Alp Arslan alege deplin conştient să îmbrăţişeze  religia islamică; abia atunci  dobândeşte  prenumele Muhammad. Acest cavaler medieval turanic  a fost mai viteaz, mai generos, mai eroic, decât orice cavaler medieval european, real ori numai legendar. La preluarea domniei, Alp Arslan,  consiliat de vizirul său înţelept  Nizam al-Mulk, a  îmblânzit   facţiunile  opuse aflate în luptă  fratricidă,  consolidând  astfel imperiul selgiucid. După  ce a fost asigurată  pacea pe  cuprinsul împărăţiei selgiucide, l-a ales pe fiul său Malik Shah I drept virtual  succesor în linie ereditară  la domnie. În primul an al domniei, Alp Arslan a restaurat ordinea în provincii, a câştigat sufletul poporului, şi a redobândit de la fatimizi oraşele cele mai sfinte ale musulmanilor : Mecca şi Medina. Proasta guvernare a califatului  fatimid începând  cu  anul 1050 provocase  inflaţie, foamete şi boli; după care urmează comploturi, revolte şi război civil. Oraşul sirian Alep şi ţinutul din jurul său erau guvernate de o dinastie de beduini care la 1060 rupeau legătura de vasalitate faţă de califatul fatimid. După 1063, Mahmud ibn Mirdas, şeful local  din Alep,  îşi declara vasalitatea faţă de tînărul sultan selgiucid.  

Acţiunea militară a lui Alp Arslan era în principal orientată contra ereticilor fatimizi care conduceau din Cairo. Ea nu era orientată din principiu contra Bizanţului. Însă  acţiunea lui Alp Arslan se ducea  într-un timp când împărăţia romană  traversa o perioadă de conducere politică precară, în tranziţia de extraordinară instabilitate  de la dinastia macedoneană la dinastia comnenă. Între cele două dinastii se află insertul istoric nefericit al dinastiei ‚Dukas’, parveniţi bizantini epitomici, fără scrupule şi fără respectul faţă de valorile romane dovedite chiar şi de către unii dintre uzurpatori. Ceea ce a lipsit Bizanţului atunci, a fost un om de stat comparabil cu vizirul Nizam al-Mulk care asigura ordinea în marele imperiu selgiucid.   

Noul imperiul selgiucid se învecina în părţile lui „ariene” sau occidentale cu vechea împărăţie romană.  Pe vremea împăratului macedonean Nekiforos Focas, bizantinii  recuceriseră de la arabi  o parte din  teritoriile pierdute,  au putut prelua  Siria (Isauria) de miazănoapte,  şi „Al Jazira”. În limba arabă, „Al Jazira” înseamnă „Lunca verde”, şi desemnează geografic teritoriile ripariene de miazănoapte ale Eufratului şi Tigrului. Să observăm că şi în tradiţia ariană  vedică  există o zeiţă a luncilor înverzite care se cheamă „Danu”, de unde o posibilă semnificaţie ariană  pentru numele Danubius. Bizanţul a profitat de luptele inter-arabe fratricide între Califatul Abbasid din Bagdad, şi Califatul Fatimid din Cairo pentru a recâştiga Isauria de miazănoapte şi „Al Jazira” ori străvechea Asirie. Alp Arslan poate că doreşte să  respecte  principiul „drepturilor primului popor”, dar nu ştia că  primul popor acolo nu au fost arabii. Alp Arslan considera sincer că intrarea bizantinilor în „Al Jazira” era o mare nedreptate făcută Islamului. Alp Arslan îşi va dedica viaţa apărării cuceririlor arabe ale Islamului. În consecinţă, hotărăşte să îndrepte acea greşeală  a bizantinilor. La fel ca varegii Rus şi Normanzii, viteazul Alp Arslan iubeşte mobilitatea pe uscat,  şi pentru aceasta foloseşte reţeaua de drumuri romane, perfect întreţinute  de bizantini. După  ce trece Eufratul, aleargă  cu caii pe drumuri perfecte şi ajunge repede în Cezarea Cappadociei, actualmente în Turcia. Cetăţenii Turciei moderne se  mândresc că  naţiunea a fost „ctitorită” de  Alp Arslan printr-acea   acţiune. Dar a fost în esenţă un act predatorial, căci turcii selgiucizi fură   podoabele nepreţuite ale bisericii Sfântului Vasile  cel Mare  din Cezareea Capadociei. Sfântul Vasilie  cel Mare s-a născut probabil la anul 329, şi a murit la anul 379. Despre el s-a scris fraza de caracterizare concisă dar extrem de exactă: „Basilius Caesariensis episcopus Cappadociae clarus habetur, qui multa continentiae et ingenii bona uno superbiae malo perdidit.”,  adică ‘Vasilie din Cezareea, episcopul Cappadociei este reputat; marile sale calităţi de reţinere şi de inteligenţă au fost alterate numai de orgoliul său nemăsurat.’. Vasile  cel Mare este un geniu din „triada cea vestită” a   teologilor cappadocieni  din secolul IV care au încercat să reconcilieze filosofia antică şi religia creştină, lucrarea lor fiind preluată de Sfântul Anselme şi franciscanul Roger Bacon, de asemenea influenţând  isihasmul lui Grigore Palamas incorporat în ortodoxie.  

Atras mai departe de drumurile romane excelente, cât şi de sporirea  moştenirii selgiucide pe care o va lăsa fiului său, Alp Arslan mărşăluieşte spre  Armenia şi Gruzia (Georgia),  pe care le cucereşte la  1064.  Asia Mică ori provincia Anatolia,  unde se afla baza „puterii thematice” a Imperiului Bizantin,  va fi pierdută  numai  în anul 1071 prin surprinzătoarea victorie a turcilor selgiucizi  în bătălia purtată lângă lacul Van. Mai apoi, vor fi  chemaţi cruciaţii europeni occidentali, în principiu pentru a lupta împotriva turcilor selgiucizi. Dar intenţia lor secretă,  mărturisită brutal uneori,  a fost jefuirea bogăţiilor  din Constantinopol. În 1204, vor reuşi. Surprinzător, peste două sute de ani trecuţi de la  Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat  la anul 1261 oraşul Constantinopol  fiind  însoţit  de o gardă de cavaleri selgiucizi!  Este şi aceasta o lecţie a istoriei  universale,  despre care  profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu  publicat în 1993:  „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’),  pare să  nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată   de   Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania, şi vedea prea puţini  turci acolo. În  limba arabă,  „Rum” înseamnă Romania.  Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne,  era o  evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi:  din Turan, prin Rum,  la  Constantinopol!  Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de  mongoli, Gaigaus  cere Împăratului de aur  dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un hrisov, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor Romaniei asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale  pe care o construia,   la drepturile Romaniei.  Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia,  îi învoieşte numai temporar  în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci selgiucizi rămân cunoscuţi după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”. Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun  început, adică plecând de  la   străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „locuitori în Romania”!  Atunci când găgăuzii din Respublika Moldova sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă  că  ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două  personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul.  „Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în Respublika Moldova nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu  vor ierta vreodată armata  a 14-a rusească pentru genocidul comis împotriva lor. Titus Filipas