Determinare pentru Tismăneanu

Acum înţeleg determinarea lui Traian Băsescu pentru a impune Raportul Tismăneanu. Ideologul post-cominternist Vladimir Tismăneanu explică tranziţia în politica economică din 1971 a lui Nicolae Ceauşescu prin influenţa ideologică a lui Kim Ir Sen. Eu o explic prin faptul că Richard Nixon îl considera pe Nicolae Ceauşescu drept factor cu „utilitate marginală” pentru America. Deciziile curente ale capitaliştilor –Richard Nixon era lider al lumii capitaliste!– în obţinerea de profit, se ştie, sunt ghidate numai de identificările unor utilităţi marginale. Însă Raportul Tismăneanu precum şi articolul din Wikipedia în limba română care tratează importanţa anului 1971 pentru România pun esenţialemente în cauză influenţa vizitei efectuată de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu în  R.P.D. Coreeană (9 – 15 iunie). Dar tot în 1971, bunul prieten american Richard Nixon hotăra să nu mai acopere cu aur tipărirea dolarilor noi. Regimul Nicolae Ceauşescu primea bani în neştire de la World Bank. Acei bani au permis creşterea PIB-ului cu peste 10 % în următorii cinci ani. Însă împrumutul de hârtie verde cotată exorbitant  a trebuit să fie achitat de România cu valori din economia sa reală, valori care îşi aveau originea mai ales în sectorul primar, unde valoarea economică este autentică. Iar comentatorii de la Radio Europa Liberă spuneau,  şi acum textul din Raportul Tismăneanu  care se învaţă în şcoli le spune copiilor, că de vină  a fost influenţa lui Kim Ir Sen ! Istoria se repetă. Împrumutul de 20 de miliarde dolari (tot simplă hârtie de culoare verde) forţat în prezent de FMI va trebui să fie achitat cu valori din economia reală a României. Dacă economia va mai exista. Dacă nu, România va fi declarată stat falimentar. Ce-i pasă lui Vladimir Tismăneanu ! El este preocupat doar  să îl împingă pe Cornel Nistorescu spre punctul  Godwin, şi pare foarte  supărat că acesta rezistă la derapaj. 

Titus Filipas

Adam Smith şi Condillac, o comparaţie doctrinară

Primii doctrinari ai liberalismului economic au fost Adam Smith (1723 – 1790), prin cartea fundamentală ‘The Wealth of Nations’ (Bogăţia naţiunilor) din 1776, şi Bonnot de Condillac (1715-1780), prin cartea fundamentală   ‘Le Commerce et le gouvernement considérés relativement l’un à l’autre’, care datează tot din 1776. Amândouă cărţile mi se par la fel de bune. Dar în secolul XIX se dezvoltă economia politică neoclasică, bazată pe noţiunea de ‘utilitate marginală’. Bineînţeles, conceptul de ‘utilitate marginală’ pleacă de la conceptul de utilitate. Care lipseşte în cartea doctrinară a lui Adam Smith, dar apare în cartea doctrinară scrisă de Condillac. Din aceasta cauză, în ‘Teoria economiei politice’ (Theory of Political Economy), cu prima editare la 1871, economistul britanic William Stanley Jevons scria: “Îmi apare tot mai limpede faptul că economiştii englezi au trăit până acum într- un fel de paradis al nebunilor. Adevărul economic se află de partea şcolii de economie politică pe care au creat- o francezii.” În Şcoala de la Sfântu Sava înfiinţată de Gheorghe Lazăr în Bucureşti au fost aduse, de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, multe dintre textele educaţionale scrise de Condillac pentru Infantele de Parma dar folosite ulterior şi de “pruncii români”. Aşa încât învăţătura Economiei Politice  s-a făcut la noi  după textele lui Condillac şi Destutt de Tracy, un ideolog brumarist  care pleca de la textele lui Condillac, fără să îl neglijeze, desigur, pe scoţianul Adam Smith. De altminteri, pe atunci, nici măcar în lumea anglo-saxonă nu exista unanimitate în respingerea influenţei  lui Condillac şi Destutt de Tracy, de exemplu la colegiul virginian William and Mary, învăţarea Economiei Politice  începea după manualul lui Destutt de Tracy, textul englezesc fiind oferit în traducerea lui Thomas Jefferson. Doctrina economică riguroasă pentru TVA (impozitare aplicată abia după cel  de al doilea război mondial) pleacă tot de la ideile lui Condillac: definiţia valorii economice prin utilitate, precum şi rolul comerţului în adăugarea de valoare.

Titus Filipas

Impozitul forfetar

Cu impozitul forfetar, ministrul Gheorghe Pogea reduce drastic numărul de IMM -uri din România. Or, economia de piaţă liberă funcţionează cu atât mai bine, cu cât numărul de IMM -uri este mai mare. Aceasta este o teoremă fundamentală din economia politică. Mai mult,   trebuie creat de urgenţă un cadru legislativ adecvat pentru ca IMM -urile să funcţioneze cât mai bine. Se ştie că IMM -urile sunt foarte dependente de cadrul legislativ. Baza relansării economice în România, şi condiţia prosperităţii în România este reprezentată tocmai de IMM -uri. Nu ştiu ce se înţelege prin “curăţirea pieţei”.  Cine este “doctrinarul economic”  al coaliţiei PDL/PSD ?   Idealul ce se urmăreşte a fi atins în economia de piaţă este echilibrul pieţei în condiţiile optimalităţii Pareto. Cum acţionează “curăţirea pieţei” în acest context ? Îl rog pe ministrul Gheorghe Pogea, ori pe acel  “doctrinar economic”  al coaliţiei PSD/PNL să fie  mai explicit. În “The Human Use of Human Beings”, cartea din 1950, Norbert Wiener scria cu premoniţia extraordinară a Internetului : “Societatea poate fi înţeleasă numai prin studiul mesajelor …” . Sunt o serie de mesaje pline de conţinut pe diverse foruri electronice ale ziarelor, dar şi pe bloguri, despre atitudinea ministrului Gheorghe Pogea faţă de IMM-uri. Le citeşte vreunul dintre oficialii responsabili din guvern, alcătuieşte o sinteză care să fie citită apoi de primul ministru ? Pentru oficialii PSD din guvern să amintesc  şi teoremele bunăstării sociale. Enunţurile lor pot fi implicate în sprijinul asertărilor scrise de forumişti şi de bloggerii care sunt întreprinzători în economie. Autorul acestei măsuri de „curăţire a pieţei” prin aplicarea impozitului forfetar uită condiţia de utilitate   marginală pentru toţi. Cam improbabil de realizat … Piaţa se poate curăţa numai dacă există un număr foarte mare de IMM-uri. Care nu pot funcţiona decât într-un cadru bine reglementat de stat în favoarea IMM-urilor. Se ştiu toate acestea la guvern ?

Titus Filipas

Doctrina pentru TVA

Discuţia a plecat de la articolul „Crestin-democratia: sfarsit sau renastere?”, publicat la http://www.romanialibera.ro/a141573/crestin-democratia-sfarsit-sau-renastere.html .

Mi s-a părut ceva incomplet. Am comentat :

Elementele doctrinei democrat-creştine apar prima oară în textele abatelui Bonnot de Condillac (1715-1780). În Şcoala de la Sfântu Sava înfiinţată de Gheorghe Lazăr în Bucureşti au fost aduse, de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, multe dintre textele educaţionale scrise de Condillac pentru Infantele de Parma dar folosite ulterior şi de “pruncii români”. Aşa încât educaţia în spiritul ideologiei democrat-creştine s-a făcut chiar de la întemeierea şcolii româneşti moderne în secolul XIX.

Cineva a răspuns : +Nu exista o doctrina crestin-democrata. Acest curent politic preia elemente doctrinare de dreapta si de stanga sub o umbrela crestina. Prezent in Europa in special in tarile cu un trecut fascist si in America Latina, in zone unde religia romano-catolica e predominanta. Crestin democratia ar putea fi descrisa ca o combinatie intre liberalism economic si conservatorism social.+

Am dat două replici:

1/ Primii doctrinari ai liberalismului economic au fost Adam Smith (1723 – 1790), prin cartea ‘The Wealth of Nations’ (Bogăţia naţiunilor) din 1776, şi Bonnot de Condillac, prin cartea ‘Le Commerce et le gouvernement considérés relativement l’un à l’autre’, care datează tot din 1776. Amândouă cărţile mi se par la fel de bune. Dar în secolul XIX se dezvoltă economia politică neoclasică, bazată pe noţiunea de ‘utilitate marginală’. Bineînţeles, conceptul de ‘utilitate marginală’ pleacă de la conceptul de utilitate. Care lipseşte în cartea doctrinară a lui Adam Smith, dar apare în cartea doctrinară scrisă de Condillac. Din aceasta cauză, în ‘Teoria economiei politice’ (Theory of Political Economy), cu prima editare în 1871, economistul britanic William Stanley Jevons scria: „Îmi apare tot mai limpede faptul că economiştii englezi au trăit până acum într- un fel de paradis al nebunilor. Adevărul economic se află de partea şcolii de economie politică pe care au creat- o francezii.”

2/ Sub eticheta CDU de la comentarii scrie: ‘Nu exista o doctrina crestin-democrata. Acest curent politic preia elemente doctrinare de dreapta si de stanga sub o umbrela crestina. Prezent in Europa in special in tarile cu un trecut fascist si in America Latina, in zone unde religia romano-catolica e predominanta.’ Găsesc că tema propusă pentru discuţie de colegul meu pe forum RL este deosebit de interesantă. Ţările cu un trecut fascist din Europa, după cel de al doilea război mondial aveau ţesutul social complet sfâşiat. Refacerea lui s-a făcut în Italia prin activarea, –mai mult ori mai puţin spontană–, a curentului politic Democrazia Cristiana, iar în Germania (exceptând zona de Est) prin combinaţia de partide CDU şi CSU care împărtăşeau de facto aceeaşi doctrină, deşi ele îşi împărţeau teritoriile în Germania Occidentală. CSU domina Bavaria, unde politica sa economică a adus o prosperitate de vârf. Doctrina creştin-socială din CSU are ca sursă a discursului prim ideile iluministului Condillac, după cum este influenţată şi de ideile expuse în Rerum Novarum. De asemenea, ‘in America Latina, in zone unde religia romano-catolica e predominanta’ (dar unde nu este predominanta religia romano-catolica in America latina?, intreb eu retoric), militantismul creştin-social al unor preoţi romano-catolici se sprijiină certamente (şi) pe enciclica Rerum Novarum. Revenind la Europa, uniformitatea din Europa Occidentală produsă de apartenenţa unor ţări la Piaţa Comună aducea prosperitate nu doar în Bavaria. În prosperitatea Franţei construită de perioada ‘les trente glorieuses’ , un rol deloc neglijabil în tentativa de construire a statului providenţial pentru toată populaţia l-a jucat impozitarea TVA, inventată printr-o politică extrem de proactivă a economiştilor francezi. Însă doctrina economică riguroasă pentru TVA pleacă tot de la ideile lui Condillac: definiţia valorii economice prin utilitate, precum şi rolul comerţului în adăugarea de valoare.

Titus Filipas