Dilbertizarea

Prin cerinţa de “guvernanţă corporatistă”, Uniunea Europeană impune totodată dilbertizarea noastră. De exemplu, diferenţa uriaşă de scală (adică ordin de mărime) între salariul directorului de la Poşta Română şi salariul ultimului poştaş este un aspect al dilbertizării. Însă nu doar comisarii UE impun dilbertizarea românilor. Şi fostul ambasador USA în România, domnul Mark Gitenstein, urma aceeaşi linie de acţiune. Mark Gitenstein a impus amânarea sine die a publicării datelor privind ultimul recensământ din România. Publicarea datelor ultimului recensământ ar fi relevat şi evidenţiat în clar că acel referendum din 29 iulie 2012, pentru demiterea lui Traian Băsescu, avea cvorum. Dilbertizarea înseamnă că “ei ne vor proşti”.
Titus Filipas

Maghiarizarea noastră fără de sfârşit

Schimbare de tactică în chestiunea dobândirii autonomiei Ţinutului secuiesc. Iată o parte din povestea complicată şi de-a dreptul absurdă pe care o prezintă pe portalul Yahoo! Ştiri România, domnul Izsak Balazs, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc : +Intenţia noastră este înscrierea scaunelor secuieşti în Nomenclatorul Unităţilor Statistice Teritoriale (NUTS)”. NUTS este nomenclator comun instituit de Uniunea Europeană. De exemplu, judeţele României apar ca unităţi teritoriale NUTS-3, regiunile de care se vorbeşte acum ar fi NUTS-2. „Noi vrem ca aceste scaune să fie recunoscute ca teritorii NUTS-4. În prezent, România nu are niciun teritoriu NUTS-4 în acest nomenclator”+ defineşte Balazs intenţiile secuilor pe care îi reprezintă Consiliul. Şi dacă se va face, iredentiştii maghiari vor invoca argumentul : “România nu are teritorii NUTS-4 în afară de scaunele din Ţinutul Secuiesc. Din acest motiv, Ţinutul Secuiesc îşi merită autonomia!” Domnul Izsak Balazs uită un lucru esenţial : România are o mulţime de teritorii-terroir (de exemplu Ţara Loviştei), care se definesc din vechime prin felul în care îşi folosesc resursele. Dar acesta nu constituie motiv pentru autonomia teritoriilor-terroir. Şi în Franţa actuală există mulţimi de Terroirs, dar niciunul nu şi-a căpătat autonomia ! Adevărul uşor predictibil este acela că liderii extremişti ai comunităţilor de maghiari de la noi vor cere ulterior o bandă de unire cu . Şi nu acela va fi sfârşitul poveştii complicate şi absurde. Pentru că ei au cerut “comitate” şi în Moldova (proiect discutat deja de către liderii UDMR cu fostul prim-ministru MRU care a achiesat voios)! Deci putem vorbi acum despre “Maghiarizarea noastră fără de sfârşit, un proiect de biopolitică şi geopolitică.”
Titus Filipas

Cultura naţională şi cultura organizaţională

Naţionalismul apără cultura naţională. Uniunea Europeană ţine de cultura   organizaţională. Aşa cum arăta Geert Hofstede, există interacţiune între cultura   naţională şi cultura organizaţională.

Titus Filipas

Evenimentele de la Chişinău riscă să spulbere mitul European al Libertăţii

Pentru prima dată avem de a face cu o revoluţie reală, lipsită de lideri politici. Dovadă că opoziţia, prin reprezentanţii săi oficiali, este una de carton, incapabilă să reprezinte revolta maselor.  Dacă nu există în Parlament lideri capabili să conducă, mulţimea îi va scoate din sînul ei. Declaraţiile oficiale venite din partea Rusiei şi a oficialilor europeni au fost făcute fără o investigaţie a evenimentelor. De aceea ele sînt pripite şi irelevante, oscilînd între tentativele de intimidare venite din partea Rusiei şi abandonarea iresponasilă a unui popor în mîinile unui regim totalitar pe care au vestit-o cei cîţiva oficiali europeni. Este o scădere pentru Uniunea Europeană să admită din partea unor reprezentanţi oficiali ai săi declaraţii care nu se întemeiază pe o cercetare la faţa locului, ci urmează linia totalitarismului comunist de la Chişinău. Tentativa preşedintelui comunist de a învinui elevii şi studenţii de intenţii distructive pentru faptul incendierii Parlamentului şi a Preşedenţiei este ridicolă. Dacă statul comunist nu ar fi oprimat libertatea de expresie prin cenzurarea mass-mediei şi prin instaurarea unui regim de frică şi şantaj în instituţiile de învăţămînt, tinerii nu ar fi simţit nevoia să iasă în stradă. Guvernarea comunistă şi-a demonstrat incapacitatea de a purta un dialog democratic cu proprii cetăţeni. Pietrele care au zburat spontan din mulţime în Parlament şi Preşedenţie sînt pietrele care au fost azvîrlite în popor în decursul celor opt ani de neo-comunism. Protestatarii care au dat foc Parlamentului şi Preşedenţiei întrun acces de furie firească, stăteau după aceea în rînd la gheretele de îngheţată, arătînd că nu sînt nici orbiţi de ură, nici însetaţi de distrugere, ci doar sătui să mai trăiască în oprimare şi spaimă. Moldovenii nu vor admite ca prin fraudarea alegerilor şi dezinformarea practicată de regimul comunist să fie văzuţi de ţările civilizate ca nişte „sclavi fericiţi”, incapabili de o atitudine civică civilizată şi democratică. Situaţia de azi din Republica Moldova este rodul „eforturilor” totalitarismului comunist de care sînt pătrunse toate instituţiile de stat. Oamenii se tem să meargă pe stradă pentru că sînt prinşi şi bătuţi de poliţişti şi securişti în civil. Sute (dacă nu mii) de elevi şi studenţi au fost răpiţi din stradă şi instituţiile de învăţămînt. Televiziunea Naţională lansează mesaje de ameninţare şi de instaurare a fricii, chemînd să nu-şi lase copiii sub gloanţe, prin care îşi descoperă intenţiile de reprimare a revoltei poporului prin vărsare de sînge. Forul Anticomunist din Moldova (FAM) lansează o nouă chemare la democratizarea politicii de la Chişinău în baza princiilor de drept internaţionale. În acest sens, formulăm primele cereri pe care Parlamentarii trebuie să le soluţioneze în regim de urgenţă:

1. Interzicerea prin lege a cultului personalităţii lui Lenin, ideologul unui regim care a exterminat peste 70 de milioane de oameni. Lenin să fie declarat PERSONALITATE VINOVATĂ DE CRIME ÎMPOTRIVA PĂCII ŞI OMENIRII şi, în baza prevederilor internaţionale, să-i fie interzisă instalarea monumentelor şi expunerea chipului în locurile publice. Monumentul tiranului rus, cunoscut în istorie sub numele Vladimir Ilici Lenin, trebuie să fie dat jos oficial din incinta Mold Expo.

2. Însemnele grafice ale regimului dictatorial comunist (steaua roşie cu cinci colţuri şi secera şi ciocanul), vinovat în istorie de crime împotriva păcii şi omenirii să fie declarate însemne xenofobe şi instigatoare la ură, care rănesc sentimentul religios al majorităţii populaţiei ţării, urmaşii peoţilor şi ai creştinilor exterminaţi de comunişti. Nu vrem să mai vedem în locurile publice ciocanul cu care au fost zdrobiţi şi secera cu care au fost tăiaţi părinţii şi buneii noştri!

3. Persoanele care se vor face vinovate de confecţionarea şi răspîndirea busturilor şi a portretelor lui Lenin, precum şi a steagurilor şi obiectelor care vor purta însemnele grafice ale comunismului sovietic, în scopuri politice, să fie urmărite penal în conformitate cu prevederile internaţionale care condamnă confecţionarea şi răspîndirea însemnelor cu caracter rasist, fascist şi xenofob.

4. În aceste noi condiţii, Partidul Comuniştilor din Moldova va trebui să condamne public şi oficial cultul pesonalităţii lui Lenin, declarîndu-l personalitate vinovată de crime împotriva păcii şi omenirii. De asemenea, să condamne şi să se dezică de însemnele grafice ale regimului totalitar comunist instaurat în Rusia în 1917, iar mai apoi în întreg spaţiul fostei URSS şi care s-a făcut vinovat de crime împotriva umanităţii, fiind autorul celui mai mare genocid pe care l-a cunoscut istoria. Abia dezicîndu-se public şi oficial de identificarea şi solidaritatea cu Partidul Comunist Sovietic şi tot trecutul său criminal, comuniştii din Moldova vor intra în legalitate şi vor putea participa la alegeri ca partid a cărui activitate nu contrazice normele unanim recunoscute în toate statele de drept din lume.

5. FAM cere implicare de urgenţă a organismelor internaţionale şi trimiterea unor experţi şi supraveghetori internaţionali la Chişinău.

Declaraţia FAM în legătură cu evenimentele de ultimă oră de la Chişinău

Dacă toate aceste condiţii vor fi îndeplinite, vom putea afirma că nu trăim într-un stat totalitar şi doar după aceea vom putea crede în transparenţa alegerilor în Republica Moldova.

Dacă partidul comuniştilor din Moldova se va desolidariza public şi oficial de Partidul Comunist criminal care a dominat în Uniunea Sovietică, condamnînd cultul personalităţii lui Lenin şi renunţînd la însemnele grafice ale comunismului sovietic, atunci noi vom accepta victoria noilor comunişti în Moldova, dacă ea va mai putea fi posibilă.

Forul Anticomunist din Moldova este pentru libertate şi transparenţă, fiind împotriva discriminărilor pe motive de naţionalitate, sex, religie sau culoare politică. Dar nu vom recunoaşte şi nu vom urma cu nici o condiţie o guvernare care reprezintă un partid aflat, deocamdată, în ilegalitate, cerîndu-se judecarea şi condamnarea lui urgentă în Republica Moldovei, după modelul statelor europene care au făcut-o deja.

10 aprilie 2009, Chişinău

Notă: FAM (Forul Anticomunist din Moldova) este o organizaţie fără culoare politică, constituită adhoc la Chişinău din jurnalişti, artişti, scriitori, oameni de afacere, profesori şi studenţi, cetăţeni ai Republicii Moldova, urmaşi ai victimelor comunismului sovietic.

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Conştiinţa naţională

Nu trebuie să înţelegem tema naţionalismului “luminat” doar ca pe o realitate istorică. Pentru că nu este doar atât, dacă îmi îngăduiţi să spun. Pentru noi, românii, conştiinţa naţională este o parte din cultura percepţiei riscului, să ne reamintim mereu acest adevăr primar. Am scris constant pe blogul meu despre necesitatea reintroducerii culturii percepţiei riscului în tot sistemul naţional de educaţie, de la grădiniţă şi până în universităţi, inclusiv la Academia SRI! Apoi, trebuie să mai spunem  că teoria culturală a percepţiei riscului este esenţială pentru dezvoltarea durabilă, obiectivul central din politica Uniunii Europene.

Titus Filipas

Agenda 21 de proximitate

Blogul domnului Adrian Năstase a deschis o discuţie interesantă despre învăţământul românesc, vezi http://nastase.wordpress.com/2008/07/19/realitati%e2%80%a6/ .

Din nou spun că şi în educaţia şi instruirea şcolară românească, plătită din banul public, trebuie să fie implementate principiile din managementul dezvoltării durabile, care constituie obiectivul principal din politica Uniunii Europene. De exemplu, pentru dinamizarea învăţământului românesc, bun lucru ar fi, zic eu, ca în şcoală să fie îmbinate două tipuri de structuri organizaţionale. Pe lângă structura organizaţională instituţională existentă acum, să fie implementată şi o structură organizaţională asociativă. Comentam pe blogul unui parlamentar PSD – ist, pe care altminteri îl cred a fi om de bună credinţă, că în fiecare şcoală de cartier ori sătească trebuie să fie redactată o Agenda 21 de proximitate, de către profesorii şi elevii şcolii. Mai spuneam că profesorii din învăţământul preuniversitar românesc trebuie să fie trimişi la cursuri de perfecţionare plătite!, aşa cum cere sindicatul Spiru Haret, pentru a învăţa redactările Agendei 21 de proximitate. Mi s–  a replicat superior de către acel parlamentar că fiecare cadru didactic din preuniversitar trebuie să facă aceasta pe banii proprii, că aşa era pe vremuri. Măi să fie! Parlamentari de un cinism extrem se găsesc în mod egal pe cele două laturi ale eşichierului politic, se pare. Opinia mea este aceea că trebuie să fie create în toate şcolile din România ONG- uri de mediu sub titulatura ‘Agenda 21 de proximitate’, cu o structură organizaţională de tip asociativ. Aceste ONG- uri trebuie să fie dirijate de către profesorii şcolii, perfecţionaţi periodic şi plătiţi pentru aceasta. ‘Agenda 21 de proximitate’ alcătuită de fiecare asemenea ONG de mediu şcolară trebuie să fie publicată de un blog al şcolii. În felul acesta, elevii învaţă din şcoală cultura şi atitudinea Web 2.0, precum şi o atitudine corectă faţă de mediu.

Titus Filipas

Reformele structurale

Programul de guvernare este un program de politică internă. Chiar dacă facem parte din UE, trebuie să reţinem că Uniunea Europeană controlează numai politica de cerere, nu şi politica de ofertă. Nu vreau să comentez ofertele domnului Mircea Geoană, dar focalizarea în politica de ofertă ar fi trebuit să fie pe reformele structurale.

Titus Filipas

Din respublika Moldova

Vă semnalăm un caz grav de încălcare a drepturilor omului în respublika Moldova :

http://tudorcojocari.wordpress.com/2008/06/10/revoltator-tineri-acuzati-de-romanism-risca-ani-de-inchisoare/

Acest teritoriu a fost smuls din trupul României de Adolf Hitler şi a fost dat lui Iosif Stalin. Acum liderul său comunist Voronin vrea să introducă teritoriul respublika Moldova ca pe un cal troian al intereselor ruseşti (prin conducerea sa) în Uniunea Europeană. Voinţa aceluiaşi lider comunist persecută cetăţenii ţării care doresc apropierea mai accentuată de România, parte constitutivă a Uniunii Europene. Acei oameni simpli persecutaţi de Voronin au caracter şi ambiţie!

Titus Filipas

„Gargară ecologică”

Articolul este afişat la următoarele adrese :

http://piataromananr9.blogspot.com/2008/04/gargar-ecologic.html

http://laportileorientului.wordpress.com/2008/05/02/gargara-ecologica/

Titlul e splendid,  şi exprimă adevărul adevărat despre educaţia ecologică/ambientală în România. Mai arată şi eşecul nostru, al românilor, în  crearea unei platforme viabile Web 2.0  de tip reţea virtuală cu feedback pentru educaţia ecologică/ambientală.

Comunismul  a distorsionat complet sistemul nostru educaţional, şi situaţia se perpetuează!

Educaţia ecologică/ambientală este realmente o precondiţie pentru dezvoltarea durabilă, însă nu se face nimic în această direcţie nici în Legea educaţiei, nici în pactul pentru educaţie semnat de partide, deşi obiectivul politic central declarat al Uniunii Europene este dezvoltarea durabilă.

Titus Filipas

Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas