Posts Tagged ‘Unirea cea mică’

Lacrimile trecutului

noiembrie 5, 2013

@Florin Luca : Problema este că muscalii sunt cei care trebuie să se „spele cu lacrimile trecutului” http://nastase.wordpress.com/2013/11/03/leonida-casso-si-basarabia/ Nu-i prea văd antrenaţi în hidrodinamica aceasta. În Memoriile sale despre cel de al doilea război mondial, Winston Churchill scrie că românii sunt într-o stare de mare confuzie şi într-o evidentă lipsă de dorinţă în a-şi învăţa istoria lor reală din secolul XVIII. Ne vorbeşti aici despre învăţăturile minunate ale imperatorului Petru Velikii pentru noi, ca şi cum ai vorbi despre „Învăţăturile lui Neagoe Basarab” (de altminteri furate de ruşi de la noi într-un text apocrif). Chiar şi acum, în Basarabia şi Transnistria, ruşii folosesc doctrina lui Nikolai Karamzin. Care spune că, pentru mersul civilizaţiei, românii trebuie omorâţi la fel cum au omorât americanii Pieile Roşii ! Ştii ceva despre istoria românească reală din secolul XVIII în afară de ceea ce mint muscalii ? De exemplu, ce ştii despre Capitulaţiunea de la 1740, în care Franţa absolutistă şi Imperiul Otoman stabileau ca fiind legitimă frontiera răsăriteană pe Bugul pontic pentru principatul Moldovei ? Şi ce ştii despre tratatul de la Kuciuc Kainargi (pentru care a făcut lobby „moralul” iluminist Voltaire plătit de ţarina Caterina cea Mare) din 1774 care a suspendat temporar aplicabilitatea Capitulaţiunii de la 1740 ? Ce ştii despre munca de persuasiune imensă desfăşurată de ideologul naţionalist român Ioan Eliade Rădulescu, prin mediul masonic, pe lângă lordul Palmerston, pentru restatuarea Capitulaţiunii de la 1740 ? Am avut drept rezultat numai Războiul Crimeii şi Unirea cea Mică, dar proiectul de restatuare gândit de Ioan Eliade Rădulescu era mult mai mare. Chiar şi Osman Paşa a lucrat pentru acel proiect în Războiul Crimeii !
Titus Filipas

Reclame

Aspecte regaliene în dictaturile Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu

ianuarie 10, 2009

Mai întâi să spunem că definiţia cuvântului „regalian” din DEX, (vezi  http://dexonline.ro/search.php?cuv=regalian ), este restrânsă excesiv, fiind menţinută doar în starea particularizată. Incompletitudinea şi tautologia lipsesc definiţia de acurateţe. Intervenim, completând.

Adjectivul “regalian”  este un termen format de la cuvântul latin  rex, regis, el fiind ataşat de atributul suveranităţii statului, indiferent de faptul dacă statul este organizat ca monarhie (“L’Etat c’est moi”), ori ca republică (puterea este a poporului). Întrucât statul deţine monopolul violenţei legitime (vezi Leviatanul  lui Thomas Hobbes, http://en.wikipedia.org/wiki/Leviathan_(book) ), atunci prerogativele lui legitime  sunt adesea identificate cu domeniile unde folosirea forţei în impunerea legii şi normelor este justificată. Funcţiile îndeplinite de stat în aceste domenii se numesc « funcţii regaliene* ». Minimalist ori liberal considerate, acestea sunt :

1/Asigurarea securităţii externe a statului, prin diplomaţie şi apărare. 

2/ Asigurarea securităţii interne a statului şi a ordinii publice.

3/ Definirea dreptului şi furnizarea justiţiei. 

Sigur că ar fi fost necesar să începem expunerea noastră cu  dictatura carlistă. Dar întrucât regele Carol al II-lea a neglijat asigurarea securităţii externe a statului, prin diplomaţie şi o politică de apărare (Carol al II-lea era suficient de inteligent ca să îl blameze pentru aceste deficienţe pe Nicolae Titulescu), de asemenea el a recurs la execuţii sumare în “păstrarea ordinii publice”, considerăm că acest rege a abdicat de la exercitarea drepturilor regaliene absolut legitime. Trebuie să spunem în mod expres că legitimitatea drepturilor sale provenea din adhocraţie, adică din hotărârea Divanurilor ad-hoc din secolul XIX care au precedat Unirea cea mică.

Acelaşi respect pentru personajul European  important care a fost Mihai Viteazul îi domina pe  dictatorii Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu.

Dacă discutăm despre dictatura lui Ion Antonescu, trebuie să începem cu acea repunere în discurs a sursei de legitimitate pentru  drepturile regaliene după crearea statului numit, poate superficial,  România Mare, deşi era numai un fragment al marelui proiect Romania Neoaquistica iniţiat la 1600  de Mihai Viteazul. Dar el nu era un proiect spontan românesc, ci un proiect european, un proiect extraordinar de bine elaborat în spiritul timpului. Într-adevăr, Contra-Reforma lansată în secolul XVI  era un proiect al ecumenismului destinat să reconstruiască  lumea prin Biserica Universală construită în Anul Domnului 381 la Nova Roma. Deşi Nova Roma căzuse, în  Spania Habsburgilor se recunoaştea atunci geniul pictorului  ortodox cretan  Domenikos Theotocopoulos (1541-1614), cunoscut   mai ales sub numele hispanizat El Greco, http://en.wikipedia.org/wiki/El_Greco  . Imaginile pe care le creează, ele sugerează regelui, aristocraţilor, şi în fond oricărui hidalgo capabil să viseze, faptul că Spania era, sau putea să fie considerată, Nova Romania. Să reamintim că pe vremea antichităţii precreştine, în Creta fusese construit Labirintul  care ascundea Minotaurul. După 1204, insula bizantină Creta era ocupată de veneţieni. Care nu interferă  cu  ideologia înălţătoare a Comnenilor,  după cum îngăduie şi  noua ideologie a Paleologilor  în teritoriul ce-l vor păstra până la 1669.  Astfel că înregistrăm în Creta un interval semi-milenar de continuitate ideologică bizantină!  Uniunea pe care Comnenii o vedeau între Cer şi Pământ era transpusă de pictorul cretan în tablouri  cu personaje  hieratice  tensionate  între cer şi pământ. Cretanul acesta educat în ideologia Comnenilor şi Paleologilor, pe nedrept clasificat ulterior a fi fost un “pictor expresionist timpuriu”,  era acuzat de contemporanii săi pentru posesia unui nemaipomenit hubris. Când soseşte la Roma,  declară senin    el pictează  mai bine decât Michelangelo! Ideologul pictografic ortodox  Domenikos Theotocopoulos vroia numai să sublinieze faptul că isihasmul lui Grigorie Palamitul este mai important decât renascentismul promovat de Varlaam din Calabria!

Influenţa  cretană  asupra noastră a fost cu totul alta decât influenţa Labirintului.

Iconografia cretană a Paleologilor se mai vede la noi în  pictura  din bisericile Craioveştilor din Oltenia. Dar  privind canalul de televiziune ‘Discovery’, am fost stupefiat să văd cum Mănăstirea Bistriţa din nordul Olteniei, şi ea o ctitorie  a boierilor Craioveşti, era  prezentată drept ctitorie a etniei rroma, într-un  spectacol dizgraţios al conectării celor sfinte  cu dorinţa de îmbogăţire  prin ‘trecerea pe sub masă’. Scena a fost retransmisă şi propagată, mereu şi mereu, în lumea întreagă.

Ideologia Comnenilor, adică ideologia legăturii dintre spaţiul ceresc şi spaţiul pământesc, este incorporată  de sculptorul de la Hobiţa în  Coloana fără Sfârşit. De altminteri Constantin Brâncuşi declara  în mod explicit semnificaţia complexului sculptural de la Tîrgu Jiu : “Stâlpul Nesfârşitului este negarea Labirintului.”

Ideologia Comnenilor şi a Paleologilor era unită de cărturarul cretan Eremia Cacavelas  cu ideologia  europeană Neoacquistica într-o sinteză care va influenţa incontestabil educaţia prinţului Dimitrie Cantemir. Tot în Occidentul european,  Ideologia Comnenilor despre Împărăţia Cerească  îl va inspira  pe Bossuet, Jacques Bénigne (1627 – 1704), să compună   predicile acelea pline de speranţă  despre îngerii şi oamenii ce formează „un même peuple et un même empire”.  Poate că nu este întâmplare fără  cauzalitate faptul că Emil Cioran,  care scria în România  Pe culmile disperării” (1934),  după ce ajunge  în Franţa scrie  treptat plin de optimism creştin, precum  Bossuet. Emil Cioran a fost păzitor al cunoaşterii prudenţiale la fel ca Jacques Bénigne Bossuet. În fine, chiar în timpurile  comuniste  de la noi, cred că G. Călinescu era  stăpânit de ideologia  Comnenă a unirii cerului cu pământul, vezi în „Bietul Ioanide”  portretizarea  arhitectului  balcanic perfect care proiectează domul ca ‚domă’ prin care se pot vedea stelele.

Mihai Viteazul fusese educat în ideologia Comnenilor şi Paleologilor, la fel ca El Greco. Pentru proiectul Romania Neoaquistica, Mihai Viteazul a primit sume imense de la Habsburgi. Motiv pentru care unii îl numesc condottier. Justificat, în măsura în care proiectul Romania Neoaquistica  era văzut ca un mare proiect european. Altminteri  trebuie să privim imaginea împăratului Rudolf  al II-lea precum tabloul de abundenţă şi bonomie pictat de Arcimboldo, http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Arcimboldovertemnus.jpeg .

Dictatorul Ion Antonescu demonstra că era stăpânit şi el de ideologia Comnenilor, în măsura în care admitea drept sursă de legitimitate pentru exercitarea funcţiilor regaliene ale statului român, tocmai Biserica Ortodoxă Română. Apoi, trebuie să vedem modul în care a decis exercitarea funcţiei regaliene pentru asigurarea securităţii externe a statului, strict în condiţiile dure ale celui mai mare război în care a fost implicată România vreodată. Ce a fost bun, ce a fost rău în hotărârile lui, oare ne putem da noi cu părerea? Orice encomium în  care dictatorul Ion Antonescu ar fi portretizat drept un mare personaj istoric este considerat a nu fi „politiceşte corect” şi ar fi iute pedepsit de potera internaţionalistă. Nu scriem noi acel encomium. Pentru că Ion Antonescu se află dincolo de istorie.

Despre dictatorul Nicolae Ceauşescu putem spune că deşi funcţiile regaliene ale statului comunist numit mai întâi RPR, apoi RSR, nu aveau legitimitate, Nicolae Ceauşescu a împins numărarea funcţiilor  regaliene cu mult dincolo de limitele Hobbes.  Nicolae Ceauşescu a extins exercitarea funcţiilor regaliene ale statului şi la aspectele construcţiei şi producţiei economice. Fără îndoială că România a progresat atunci extrem de rapid de pe urma extensiilor ceauşiste ale funcţiilor regaliene. Dar numai în aspectele care privesc capitalul tangibil”. “Capitalul intangibil” şi ideologia au fost blocate. Adăugăm că aspectele ideologice şi blocajele de “capital intangibil” în  România, antamate de Valter Roman, Gogu Rădulescu, Ghizela Vass  şi Silviu  Brucan la incitarea sovietică  şi cu sprijin sovietic, au fost continuate  după 1989 de GDS la incitarea americană şi a ţărilor ce instrumentalizează UE şi NATO  împotriva României.

Titus Filipas

*vezi şi

https://blogideologic.wordpress.com/2008/10/19/functiile-regaliene-ale-statului/
https://blogideologic.wordpress.com/2009/02/01/sursele-drepturilor-regaliene-pentru-noi/

Comentez un comentariu

august 26, 2008

Un articol de blog, foarte sensibil, este publicat aici :

http://pariupeocartenepublicata.wordpress.com/2008/08/25/fram-ursul/ .

Bineînţeles, « Fram, ursul polar », de Cezar Petrescu, este o carte mare. Dar sînt tentat să comentez un comentariu. Ecouri despre călătoria extraordinară a marinarului Lapérouse  au influenţat şi literatura română. Radu Tudoran, în romanul „Toate pânzele sus !”, construieşte literar o adevărată punte între secolul XIX românesc şi Epoca Luminilor. Anton Lupan, caracter literar românesc  posedând atât un savoir faire  cât   şi  optimismul unui absolvent de l’École polytechnique,  îl caută pe un enigmatic prieten francez, pierdut în mările Sudului. Corabia „Speranţa” („L’Espérance”) parcurge prima etapă din itinerarul căpitanului  Lapérouse. În experienţa mea de lectură, până la acel uluitor text al lui  Radu Tudoran, îi apreciam doar  pe marii prozatori ruşi. Radu Tudoran introduce în cultura de Limba Română ideologia primară a secolului XIX românesc. La fel ca şi opera lui G. Călinescu, opera literară a  lui Radu Tudoran trebuie să fie re-evaluată, fără să ne fie teamă că va fi vreodată supra-evaluată!  Prima căutare a expediţiei Lapérouse a pornit  în 1791, cu fregata „L’Espérance”, care trece numai la câteva mile de Vanikoro (vezi Jules Verne), fără să acosteze pentru a-i interoga pe localnici. Mai este posibil că o acostare la acea dată  ar mai fi salvat  o parte din comorile expediţiei Lapérouse, pentru că echipajul reuşise să aducă pe uscat materialul păstrat în cale. Ideea centrală a romanului „Toate pânzele sus !” este « Căutarea ». Cealaltă fregată, care însoţea „L’Espérance”, se chema „La Recherche” (« Căutarea »). Am impresia că, subliminal,  „Speranţa” lui Radu Tudoran  din Belle Epoque era o expediţie de căutare a spiritului Epocii Luminilor. Oricum, romanul „Toate pânzele sus !” propunea  optimismul civilizator al Epocii Luminilor pentru cultura populară românească din cea de a doua jumătate a secolului XX. Ideologic, această carte a contracarat toate documentele P.C.R. ! Iar mult blamata  ‘nostalgie după comunismeste de fapt nostalgia foarte reală după acel tip mirific de cultură populară. Ea nu are drept echivalent în societatea românească decât înălţătorul  spirit popular care premerge Unirii de la 1859. Coordonarea  în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi acum, face oarecum nedrept apelativul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie 1859. Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’ care semnifică speranţa pentru clădirea României moderne. Deşi va fi inspirat şi de expediţia veche  de căutare a fregatei lui Lapérouse, Radu Tudoran (1910-1992) va utiliza  în primul rând tema călătoriei mediteraneene  din „Conrad” (vezi Dimitrie Bolintineanu)  în arhitectura romanului „Toate pânzele sus”. Eroul Anton Lupan este poate un Nicolae Bălcescu fără tuberculoză, dar cu studiile inginereşti ale unui Petrache Poenaru.  Epoca Luminilor impune modelul: “Herculem Imitare!”. Iar în celebrul Liceu Militar de la Mănăstirea Dealu, unde a învăţat şi Radu Tudoran, principiul de educaţie era “Herculem Imitare!”. Cred că în bună parte şi « Cireşarii » lui Constantin Chiriţă pleacă tot de la principiul “Herculem Imitare!”.

Titus Filipas

Există „succesul politicii prezidenţiale”? *

iulie 16, 2008

Caut cea mai bună metaforă pentru România de acum, aşa cum rezultă ea din multitudinea de comentarii plictisitoare, lozinci răguşite într-o piaţă a violenţei verbale, programe politice aparent generoase dar ascunzând totdeauna interese de grup, expresii ale dorinţelor egoiste ce vor să ne convingă  de altruismul lor, încercări abile de ştergere a istoriei şi de uitare a crimei, absenţa analizei într-un spaţiu al exorcizării metodice, şi nu găsesc altceva decât o chinuitoare fractură în această naţiune. Este oare fenomenul politic  românesc de astăzi comparabil vidului dintre faimoasele emisfere de la Magdeburg, întru despărţirea cărora se încordează două echipaje ecvestre contrare?

 Prima variantă a textului  datează din 2001. Atunci scriam :

+ Pe de o parte vedem atelajul acelora care vor să ne convingă de faptul că între 30 decembrie 1947 şi până acum, eventual cu o concesie făcută pentru 22 decembrie 1989, pe teritoriul acestei ţări uitate de Dumnezeu s-ar fi instaurat un hiatus existenţial aproape total, că România, dacă ea a mai fost dincolo de textele clasicilor noştri în Limba Română, ar fi existat numai prin actul rezistenţei înarmate din munţi, cât se poate de reale şi cu legende homerice care nu au fost scrise din păcate niciodată, pentru că barzii lor au murit, prin suferinţele de nedescris ale deţinutilor politici şi înălţătoarea lor perseverare de a menţine într-un spaţiu al creierului şi al limbajului cotidian conceptele şi abstracţiunile româneşti adunate până atunci, ‘delicatese’ ale spiritului pe care oportuniştii români, de orice nivel, nu au putut să le ingurgiteze niciodată, pur şi simplu pentru că aleseseră, liberi şi nesiliţi de nimeni, să fie comunişti, apoi al “dizidenţei”, să-i zicem şi aşa, între ghilimelele de rigoare, unora dintre oportuniştii ce ajungeau să nu mai fie mulţumiţi de avantajele prin care au fost atraşi iniţial în atât de imbecilizanta structură cu şedinţe lunare, ori erau mai dese?, de spălare a creierelor, ori prin difuzia, aleatoare ca orice difuzie, fugarilor români într-o diaspora despre care presupusesem până atunci că era doar rezervaţia altor naţii, veşnic rătăcitoare în colbul lumii.

Celălalt atelaj, să-i spunem al “republicanilor”, vrea să ne convingă că RPR-ul şi-ar fi avut începutul nu între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, ci cu un veac mai devreme, între elanul revoluţionar autentic al paşoptiştilor şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Munteniei. Ei vor să ne determine să uităm că “monstruoasa coaliţie” a fost o acţiune de o luciditate extremă a politicienilor români de atunci, care ştiau că puterile lumii erau absolut conştiente de artificiul alegerii din 24 ianuarie 1859, incontestabil forţată de mulţimea de patrioţi unionişti desemnaţi de adunările din judeţele ţării şi care ajunseseră până la Bucureşti mergând pe jos, purtând o brumă de merinde în trăistuţă, dar, aşa cum am spune noi acum, într-un ‘timing’ perfect, într-o sincronizare ce arăta duşmanilor noştri dinlăuntru organizarea excepţională a celor care ştiau cum să iubească această naţie. Acea coordonare în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după  normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi, într-adevăr, după  ’standardele’ actuale care îl califică pe aristocraticul Radu Chesaru drept un ‘ciudat’, face oarecum nedrept diminutivul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie. Ea este ‘Unirea cea mare’! Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’, care nouă, sufleteşte vorbind, chiar ni se pare ştiinţifico- fantastic, scris, vă reamintesc, de Radu Tudoran, sub a cărui pană construcţia corăbiei ‘Speranţa” semnifică speranţa, imensă însă realistă în acele vremuri, întru şi pentru clădirea României moderne.  Hotărârea divanurilor ad-hoc, care fuseseră în fapt prima adunare constituantă ce votase într-un mod irevocabil şi indelebil în faţa tuturor contorsionărilor interne produse de evenimentele din exteriorul nostru, atât de puternice şi lucrând de cele mai multe ori chiar împotriva dreptului nostru natural de a mai consuma oxigenul de pe planetă vorbind româneşte, forma de organizare statală  a României moderne, prin aducerea unui prinţ străin, bineînţeles din Occidentul Europei, pe tronul Principatelor Române, acţionase prin ‘lovitura de stat’ ce îl înlăturase pe A.I. Cuza, determinând astfel încetarea statutului factice al unirii pasagere, chiar dacă sincere şi incomensurabile pentru noi, prin întronarea aceluiaşi domnitor pământean în cele două  principate dunărene. Iar dinastia de România, inaugurată de Carol I, şi-a arătat adecvarea pentru că prinţii săi şi-au înţeles menirea, desigur, doar atunci când evenimentele externe îşi mai păstrau raţionalitatea.Nu este mai puţin adevărat că  şi ‘republica de la 30 decembrie’, de ce 30 decembrie?, doar pentru a coincide cu ziua de naştere a URSS -ului, şi a pregăti, într-o eventualitate cominformist gândită, aderarea RPR -ului la acea ‘Uniune a republicilor’ estice a cărei atracţie perenă ne va absorbi poate ca un black hole după realizarea oleoducului american ce va traversa Afganistanul purtând petrolul de la Marea Caspică  înspre un ţărm mai sudic, a primit o binecuvântare şi o încuviinţare la fel de istorice, prin vizita lui Charles de Gaulle în România, în luminoasa dacă nu chiar fericita primăvară din 1968 ce părea deschisă tuturor speranţelor noastre.

Neîndoios, cuvântarea generalului de Gaulle în faţa deputaţilor români, a căror calitate intelectuală  nu era chiar cu nimic inferioară  celei a parlamentarilor de acum, a fost cel mai inteligent dintre discursurile pronunţate vreodată  în faţa Marii Adunări Naţionale, discurs ce legitima, vrem nu vrem să admitem aceasta, chiar acea formă de adunare supremă în statul român de atunci, şi doar în acest fel trebuie să înţelegem insistenţa lui Nicolae Ceauşescu pe fraza “Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!”, de care s-a rîs şi probabil că se va mai rîde copios încă multă vreme.

În fine, să încercăm să uităm crimele perfecte, deşi ele conţin toată substanţa care îi fascinează pe scriitori, şi nu mă refer aici doar la autorii de romane poliţiste. În “Memoirs d’Espoir”, Charles de Gaulle îşi declara în modul cel mai categoric opoziţia la oricare tentativă de continuare iresponsabilă a politicilor partidelor de dinainte de război, acelea care au dus de fapt la marele debaclu al Franţei, ce a antrenat, printr-un efect de domino, mai adăugăm noi, şi debaclul României, în care stagnăm, în ciuda ‘revoluţiei’. Nu -i mai puţin adevărat că şi politica ţărăniştilor, un partid de stânga, ce a câştigat pentru România de la ruşi o minusculă parte a tezaurului, dar a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Herţa şi apoi către bulgari Cadrilaterul, prin neglijarea totală  o forţei militare a ţării, să amintim numai faimoasa renunţare a lui Nicolae Titulescu la material militar din Franţa în favoarea Spaniei republicane, acţionând deci chiar împotriva tradiţiei monarhice spaniole!, tradiţie susţinută de generalul Franco, a fost la fel de vinovată. Vizita lui de Gaulle în ţara noastră afirma, pe de o parte, că soarta României continua să fie legată de politica Franţei, pe de altă parte că schimbările ce avuseseră  loc în România, chiar integrată lagărului comunist, erau, cel puţin în acel moment, pe o linie favorabilă  intereselor Franţei. Din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu, aceasta era o incontestabilă confirmare a succesului politicii sale prezidenţiale. Putem să bănuim că intenţia de confirmare a succesului politicii preşedintelui României fusese şi în planurile politicii răsăritene a lui Charles de Gaulle. Să privim faptele brute. Prima vizită de stat a lui de Gaulle la un dictator european autoritar avusese loc în Spania franchistă. Noi suntem absolut convinşi de uriaşa statură de om politic a generalului Charles de Gaulle. Însă destul de bizar, în ceea ce priveşte propriile opinii ale lui de Gaulle, acesta îl considera pe generalul Franco drept cel mai mare om politic european al timpului său. Cum a fost Franco real, cel atât de detestat de un geniu al diplomaţiei precum Nicolae Titulescu ? Să apelăm la un citat din opera unuia dintre faimoşii săi contemporani. În memoriile sale, pentru care a primit Nobelul literar, Winston Churchill scria, cu intenţia declarată de a-l înnegri cât mai mult pe dictatorul spaniol în faţa opiniei publice ‘progresiste’ : “Franco este un personaj cu ochelari de cal. El nu este în stare să vadă în faţa ochilor lui decât un singur lucru : Apărarea intereselor spaniolilor.” La începutul politicii sale, şi Nicolae Ceauşescu părea a fi sincer şi în întregime dedicat apărării intereselor supreme ale românilor.

Charles de Gaulle trebuie să fi fost tentat de vizita în România numai pentru a încuraja componenta dictatorială de tip franchist din politica lui Nicolae Ceauşescu. Acea vizită istorică  a liderului Franţei în România republicană, şi repet ideea mea că România ca statalitate diplomatic recunoscută, „la Roumanie”,  a fost într-o foarte mare măsură o invenţie franceză  din secolul XIX, trasează pentru noi şi jaloanele după care putem să judecăm succesul politicii prezidenţiale româneşti. Să-l judecăm după aceste norme şi pe actualul preşedinte al României.  Preşedintele  Ion Iliescu  a urmat o carieră politică post-decembristă, de cele mai multe ori, la începuturi, contrariantă. Domnul Octavian Paler, în a cărui totală luciditate am crezut multă vreme, a instilat prin editorialele sale virulente însă impecabil argumentate, publicate pe vremuri în ziarul ‘România liberă’, opinia că domnul Ion Iliescu ar fi fost cel care a organizat sinistra joaca de-a teroriştii, pentru a-şi consolida puterea. Abia în anul 1998 au apărut suficiente date în presa de la noi, care îl disculpă; în lumina lor, ar fi o naivitate derizorie perseverarea în a crede că acel Ion Iliescu s-a jucat de-a teroriştii. Ar însemna să-i atribui abilitatea unui geniu al răului, de felul unui Ossama Bin Ladin. Iar Ion Iliescu este departe de a fi aşa ceva. Pe de altă parte, este şi amuzant acest Ion Iliescu, în convingerea senină a domniei-sale  că este un revoluţionar de la ‘89. Domnul Ion Iliescu a înfăptuit primul său act cu adevărat revoluţionar pentru naţiunea română, şi poate că şi pentru el, ţinând seama că provenea dintr-un partid comunist, abia în anul 1996, atunci când a predat, într-un stil absolut exemplar, caracteristic unui stat democrat, puterea unui preşedinte care se revendica de dreapta. Apoi, să amintim tranziţia istorică în limbajul prezidenţial, anume folosirea adresării cu ‘Majestate’ faţă de regele Mihai I; fără îndoială, Ion Iliescu, acela de astăzi, a ajuns să fie un politician desăvârşit. În fine, chiar şi ‘Afacerea Costea’, atât de lamentabil instrumentată, i-a făcut până la urmă un serviciu domnului Ion Iliescu ; ea a arătat cât de uşor poate să fie ‘îmbrobodit’ acest om politic, totuşi politicianul post-Ceauşescu bucurându-se de cea mai mare carismă, fără nici un fel de supralicitare.Domnul Ion Iliescu mai declara în public că este sedus de ‘modelul spaniol’, însă acela post- franchist. Câştigul său în carismă ar fi fost cu mult mai mare dacă ar fi inclus ultimii ani ai epocii Franco în această ‘paradigmă spaniolă’. Mă refer la intensificarea acelei componente de tip franchist care a putut asigura stabilitatea şi succesul Spaniei monarhice de astăzi. Tentative se vedeau la un moment dat, ori cel puţin nouă ne place să interpretăm în felul acesta unele dintre gesturile sale. Succesul total al politicii sale prezidenţiale ar fi fost asigurat numai printr-o determinare de tip franchist, de racordare a politicii sale interne pe termen mai lung la tradiţie, la hotărârea divanurilor ad-hoc din secolul XIX, cele care au decis statalitatea monarhică a României. Ion Iliescu a spus odată : “Un despot luminat ar putea îndeplini un rol util în România”. Ciudat, dar aici Ion Iliescu şi Radu Mihai Chesaru se întâlneau pe acelaşi teren, în aceeaşi epocă, pierdutul nostru veac al XVIII-lea, furat de fanarioţi; oricum, cei doi nu erau singurii care credeau că secolul luminilor ar fi undeva înaintea noastră. Am putea oare decela în aceasta frază un Ion Iliescu personaj cu ascunse simpatii de dreapta? Continuarea cu un rege tînăr al Casei de România, pe care nu îl văd cu nici un chip, Doamne fereşte!, ca pe un ‘despot’, focul şi cenuşa secolului al XVIII nu trebuie în nici un caz percepute aşa, ar fi un act extrem de temerar, în mare măsură chiar riscant, pe care numai un abil politician al echilibrului, aşa cum este Ion Iliescu, ori aşa cum ar  evolua Ion Iliescu până la finalul ultimului său mandat prezidenţial, l -ar fi putut realiza. Câştigul personal, ca imagine,  ar fi trecerea accentului de la respectul popular pentru congenialitatea sa, la intrarea în istorie prin autoritatea genialităţii sale de om politic.+ 

Era un scenariu ipotetic. Ion Iliescu a ales stagnarea în congenialitate.

Titus Filipas

*am reactualizat acest post, pentru că tag –ul Radu Chesaru nu îl mai prinde

Alegerea din 24 ianuarie 1859

ianuarie 24, 2008

Spiritul “Micii Uniri” este o valoare, o sursă  de putere  pentru noi şi acum,  izvorând din puterea  ce era prezentă atunci. Alegerea din 24 ianuarie 1859, incontestabil forţată de mulţimea de patrioţi unionişti desemnaţi de adunările din judeţele Ţării Româneşti,  şi care ajunseseră până la Bucureşti mergând pe jos, purtând o brumă de merinde în trăistuţă, dar, aşa cum am spune noi acum, într-un ‘timing’ perfect, într-o sincronizare perfectă,  arată duşmanilor noştri dinlăuntru organizarea excepţională a celor care ştiau cum să iubească această naţie (este o mărturie autentică, o poveste de familie oltenească auzită noaptea la o „coadă la lapte”, înainte de 1989,   pe vremea lui Nicolae Ceauşescu; chiar şi acea istorisire face parte din ‘ spiritul rumânesc‘). Am rămas stupefiat să îl aud pe Florin Iaru spunând că Unirea de la 1859 ar fi fost făcută de „cel mult douăzeci de oameni”. În mod hotărât, poetul Florin Iaru habar n-are  ce  înseamnă  spiritul rumânesc ! Coordonarea  în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi, într-adevăr, după standarde  ce îl califică pe aristocraticul Radu Chesaru drept un ‘ciudat’, face oarecum nedrept apelativul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie 1859. Ea este ‘Unirea cea mare’! Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’, care nouă, sufleteşte vorbind, chiar ni se pare ştiinţifico- fantastic, scris, vă reamintesc, de Radu Tudoran. Sub a cărui pană,  construcţia corăbiei ‘Speranţa” semnifică speranţa, imensă însă realistă în acele vremuri, întru şi pentru clădirea României moderne. Acum ar fi vorba despre reclădirea României în cea de a doua modernitate, care urmează bizarului inter-regnum postmodern fără valori.Titus Filipas

Există „succesul politicii prezidenţiale” ?

decembrie 31, 2007

Caut cea mai bună metaforă pentru România de acum, aşa cum rezultă ea din multitudinea de comentarii plictisitoare, lozinci răguşite într-o piaţă a violenţei verbale, programe politice aparent generoase dar ascunzând totdeauna interese de grup, expresii ale dorinţelor egoiste ce vor să ne convingă  de altruismul lor, încercări abile de ştergere a istoriei şi de uitare a crimei, absenţa analizei într-un spaţiu al exorcizării metodice, şi nu găsesc altceva decât o chinuitoare fractură în această naţiune. Este oare fenomenul politic  românesc de astăzi comparabil vidului dintre faimoasele emisfere de la Magdeburg, întru despărţirea cărora se încordează două echipaje ecvestre contrare?

 Prima variantă a textului  datează din 2001. Atunci scriam : 

+ Pe de o parte vedem atelajul acelora care vor să ne convingă de faptul că între 30 decembrie 1947 şi până acum, eventual cu o concesie făcută pentru 22 decembrie 1989, pe teritoriul acestei ţări uitate de Dumnezeu s-ar fi instaurat un hiatus existenţial aproape total, că România, dacă ea a mai fost dincolo de textele clasicilor noştri în Limba Română, ar fi existat numai prin actul rezistenţei înarmate din munţi, cât se poate de reale şi cu legende homerice care nu au fost scrise din păcate niciodată, pentru că barzii lor au murit, prin suferinţele de nedescris ale deţinutilor politici şi înălţătoarea lor perseverare de a menţine într-un spaţiu al creierului şi al limbajului cotidian conceptele şi abstracţiunile româneşti adunate până atunci, ‘delicatese’ ale spiritului pe care oportuniştii români, de orice nivel, nu au putut să le ingurgiteze niciodată, pur şi simplu pentru că aleseseră, liberi şi nesiliţi de nimeni, să fie comunişti, apoi al „dizidenţei”, să-i zicem şi aşa, între ghilimelele de rigoare, unora dintre oportuniştii ce ajungeau să nu mai fie mulţumiţi de avantajele prin care au fost atraşi iniţial în atât de imbecilizanta structură cu şedinţe lunare, ori erau mai dese?, de spălare a creierelor, ori prin difuzia, aleatoare ca orice difuzie, fugarilor români într-o diaspora despre care presupusesem până atunci că era doar rezervaţia altor naţii, veşnic rătăcitoare în colbul lumii.


Celălalt atelaj, să-i spunem al „republicanilor”, vrea să ne convingă că RPR-ul şi-ar fi avut începutul nu între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, ci cu un veac mai devreme, între elanul revoluţionar autentic al paşoptiştilor şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Munteniei. Ei vor să ne determine să uităm că „monstruoasa coaliţie” a fost o acţiune de o luciditate extremă a politicienilor români de atunci, care ştiau că puterile lumii erau absolut conştiente de artificiul alegerii din 24 ianuarie 1859, incontestabil forţată de mulţimea de patrioţi unionişti desemnaţi de adunările din judeţele ţării şi care ajunseseră până la Bucureşti mergând pe jos, purtând o brumă de merinde în trăistuţă, dar, aşa cum am spune noi acum, într-un ‘timing’ perfect, într-o sincronizare ce arăta duşmanilor noştri dinlăuntru organizarea excepţională a celor care ştiau cum să iubească această naţie. Acea coordonare în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după  normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi, într-adevăr, după  ‘standardele’ actuale care îl califică pe aristocraticul Radu Chesaru drept un ‘ciudat’, face oarecum nedrept diminutivul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie. Ea este ‘Unirea cea mare’! Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’, care nouă, sufleteşte vorbind, chiar ni se pare ştiinţifico- fantastic, scris, vă reamintesc, de Radu Tudoran, sub a cărui pană construcţia corăbiei ‘Speranţa” semnifică speranţa, imensă însă realistă în acele vremuri, întru şi pentru clădirea României moderne.  Hotărârea divanurilor ad-hoc, care fuseseră în fapt prima adunare constituantă ce votase într-un mod irevocabil şi indelebil în faţa tuturor contorsionărilor interne produse de evenimentele din exteriorul nostru, atât de puternice şi lucrând de cele mai multe ori chiar împotriva dreptului nostru natural de a mai consuma oxigenul de pe planetă vorbind româneşte, forma de organizare statală  a României moderne, prin aducerea unui prinţ străin, bineînţeles din Occidentul Europei, pe tronul Principatelor Române, acţionase prin ‘lovitura de stat’ ce îl înlăturase pe A.I. Cuza, determinând astfel încetarea statutului factice al unirii pasagere, chiar dacă sincere şi incomensurabile pentru noi, prin întronarea aceluiaşi domnitor pământean în cele două  principate dunărene. Iar dinastia de România, inaugurată de Carol I, şi-a arătat adecvarea pentru că prinţii săi şi-au înţeles menirea, desigur, doar atunci când evenimentele externe îşi mai păstrau raţionalitatea.
Nu este mai puţin adevărat că  şi ‘republica de la 30 decembrie’, de ce 30 decembrie?, doar pentru a coincide cu ziua de naştere a URSS -ului, şi a pregăti, într-o eventualitate cominformist gândită, aderarea RPR -ului la acea ‘Uniune a republicilor’ estice a cărei atracţie perenă ne va absorbi poate ca un black hole după realizarea oleoducului american ce va traversa Afganistanul purtând petrolul de la Marea Caspică  înspre un ţărm mai sudic, a primit o binecuvântare şi o încuviinţare la fel de istorice, prin vizita lui Charles de Gaulle în România, în luminoasa dacă nu chiar fericita primăvară din 1968 ce părea deschisă tuturor speranţelor noastre.


Neîndoios, cuvântarea generalului de Gaulle în faţa deputaţilor români, a căror calitate intelectuală  nu era chiar cu nimic inferioară  celei a parlamentarilor de acum, a fost cel mai inteligent dintre discursurile pronunţate vreodată  în faţa Marii Adunări Naţionale, discurs ce legitima, vrem nu vrem să admitem aceasta, chiar acea formă de adunare supremă în statul român de atunci, şi doar în acest fel trebuie să înţelegem insistenţa lui Nicolae Ceauşescu pe fraza „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!”, de care s-a rîs şi probabil că se va mai rîde copios încă multă vreme.

În fine, să încercăm să uităm crimele perfecte, deşi ele conţin toată substanţa care îi fascinează pe scriitori, şi nu mă refer aici doar la autorii de romane poliţiste. În „Memoirs d’Espoir”, Charles de Gaulle îşi declara în modul cel mai categoric opoziţia la oricare tentativă de continuare iresponsabilă a politicilor partidelor de dinainte de război, acelea care au dus de fapt la marele debaclu al Franţei, ce a antrenat, printr-un efect de domino, mai adăugăm noi, şi debaclul României, în care stagnăm, în ciuda ‘revoluţiei’. Nu -i mai puţin adevărat că şi politica ţărăniştilor, un partid de stânga, ce a câştigat pentru România de la ruşi o minusculă parte a tezaurului, dar a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Herţa şi apoi către bulgari Cadrilaterul, prin neglijarea totală  o forţei militare a ţării, să amintim numai faimoasa renunţare a lui Nicolae Titulescu la material militar din Franţa în favoarea Spaniei republicane, acţionând deci chiar împotriva tradiţiei monarhice spaniole!, tradiţie
susţinută de generalul Franco, a fost la fel de vinovată. Vizita lui de Gaulle în ţara noastră afirma, pe de o parte, că soarta României continua să fie legată de politica Franţei, pe de altă parte că schimbările ce avuseseră  loc în România, chiar integrată lagărului comunist, erau, cel
puţin în acel moment, pe o linie favorabilă  intereselor Franţei. Din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu, aceasta era o incontestabilă confirmare a succesului politicii sale prezidenţiale. Putem să bănuim că intenţia de confirmare a succesului politicii preşedintelui României fusese şi în planurile politicii răsăritene a lui Charles de Gaulle. Să privim faptele brute. Prima vizită de stat a lui de Gaulle la un dictator european autoritar avusese loc în Spania franchistă. Noi suntem absolut convinşi de uriaşa statură de om politic a generalului Charles de Gaulle. Însă destul de bizar, în ceea ce priveşte propriile opinii ale lui de Gaulle, acesta îl considera pe generalul Franco drept cel mai mare om politic european al timpului său. Cum a fost Franco real, cel atât de detestat de un geniu al diplomaţiei precum Nicolae Titulescu ? Să apelăm la un citat din opera unuia dintre faimoşii săi contemporani. În memoriile sale, pentru care a primit Nobelul literar, Winston Churchill scria, cu intenţia declarată de a-l înnegri cât mai mult pe dictatorul spaniol în faţa opiniei publice ‘progresiste’ : „Franco este un personaj cu ochelari de cal. El nu este în stare să vadă în faţa ochilor lui decât un singur lucru : Apărarea intereselor spaniolilor.” La începutul politicii sale, şi Nicolae Ceauşescu părea a fi sincer şi în întregime dedicat apărării intereselor supreme ale românilor.

Charles de Gaulle trebuie să fi fost tentat de vizita în România numai pentru a încuraja componenta dictatorială de tip franchist din politica lui Nicolae Ceauşescu. Acea vizită istorică  a liderului Franţei în România republicană, şi repet ideea mea că România ca statalitate diplomatic recunoscută, „la Roumanie”,  a fost într-o foarte mare măsură o invenţie franceză  din secolul XIX, trasează pentru noi şi jaloanele după care putem să judecăm succesul politicii prezidenţiale româneşti. Să-l judecăm după aceste norme şi pe actualul preşedinte al României.  Preşedintele  Ion Iliescu  a urmat o carieră politică post-decembristă, de cele mai multe ori, la începuturi, contrariantă. Domnul Octavian Paler, în a cărui totală luciditate am crezut multă vreme, a instilat prin editorialele sale virulente însă impecabil argumentate, publicate pe vremuri în ziarul ‘România liberă’, opinia că domnul Ion Iliescu ar fi fost cel care a organizat sinistra joaca de-a teroriştii, pentru a-şi consolida puterea. Abia în anul 1998 au apărut suficiente date în presa de la noi, care îl disculpă; în lumina lor, ar fi o naivitate derizorie perseverarea în a crede că acel Ion Iliescu s-a jucat de-a teroriştii. Ar însemna să-i atribui abilitatea unui geniu al răului, de felul unui Ossama Bin Ladin. Iar Ion Iliescu este departe de a fi aşa ceva. Pe de altă parte, este şi amuzant acest Ion Iliescu, în convingerea senină a domniei-sale  că este un revoluţionar de la ’89. Domnul Ion Iliescu a înfăptuit primul său act cu adevărat revoluţionar pentru naţiunea română, şi poate că şi pentru el, ţinând seama că provenea dintr-un partid comunist, abia în anul 1996, atunci când a predat, într-un stil absolut exemplar, caracteristic unui stat democrat, puterea unui preşedinte care se revendica de dreapta. Apoi, să amintim tranziţia istorică în limbajul prezidenţial, anume folosirea adresării cu ‘Majestate’ faţă de regele Mihai I; fără îndoială, Ion Iliescu, acela de astăzi, a ajuns să fie un politician desăvârşit. În fine, chiar şi ‘Afacerea Costea’, atât de lamentabil instrumentată, i-a făcut până la urmă un serviciu domnului Ion Iliescu ; ea a arătat cât de uşor poate să fie ‘îmbrobodit’ acest om politic, totuşi politicianul post-Ceauşescu bucurându-se de cea mai mare carismă, fără nici un fel de supralicitare.Domnul Ion Iliescu mai declara în public că este sedus de ‘modelul spaniol’, însă acela post- franchist. Câştigul său în carismă ar fi fost cu mult mai mare dacă ar fi inclus ultimii ani ai epocii Franco în această ‘paradigmă spaniolă’. Mă refer la intensificarea acelei componente de tip franchist care a putut asigura stabilitatea şi succesul Spaniei monarhice de astăzi. Tentative se vedeau la un moment dat, ori cel puţin nouă ne place să interpretăm în felul acesta unele dintre gesturile sale. Succesul total al politicii sale prezidenţiale ar fi fost asigurat numai printr-o determinare de tip franchist, de racordare a politicii sale interne pe termen mai lung la tradiţie, la hotărârea divanurilor ad-hoc din secolul XIX, cele care au decis statalitatea monarhică a României. Ion Iliescu a spus odată : „Un despot luminat ar putea îndeplini un rol util în România”. Ciudat, dar aici Ion Iliescu şi Radu Mihai Chesaru se întâlneau pe acelaşi teren, în aceeaşi epocă, pierdutul nostru veac al XVIII-lea, furat de fanarioţi; oricum, cei doi nu erau singurii care credeau că secolul luminilor ar fi undeva înaintea noastră. Am putea oare decela în aceasta frază un Ion Iliescu personaj cu ascunse simpatii de dreapta? Continuarea cu un rege tînăr al Casei de România, pe care nu îl văd cu nici un chip, Doamne fereşte!, ca pe un ‘despot’, focul şi cenuşa secolului al XVIII nu trebuie în nici un caz percepute aşa, ar fi un act extrem de temerar, în mare măsură chiar riscant, pe care numai un abil politician al echilibrului, aşa cum este Ion Iliescu, ori aşa cum ar  evolua Ion Iliescu până la finalul ultimului său mandat prezidenţial, l -ar fi putut realiza. Câştigul personal, ca imagine,  ar fi trecerea accentului de la respectul popular pentru congenialitatea sa, la intrarea în istorie prin autoritatea genialităţii sale de om politic.+ 

Era un scenariu ipotetic. Ion Iliescu a ales stagnarea în congenialitate.
Titus Filipas