Samuel Phillips Huntington a murit

Despre politologul Samuel Phillips Huntington (născut pe 18 aprilie 1927- decedat în  24 decembrie 2008), puteţi afla  doar informaţii sumare pe Wikipedia de limba română, la adresa URL http://ro.wikipedia.org/wiki/Samuel_Phillips_Huntington .

Profesorul Samuel Phillips Huntington, care a predat la Harvard University, îi acuza virulent pe subiecţii ibero-americani în studiul din 2004  „The hispanic challenge”,  pentru că  ei nu ar  fi dezvoltat conceptul unui Vis Latino. Spre deosebire de WASPs, adică albii anglo-saxoni protestanţi din America de Nord, care au creat The American Dream. Dar ibero-americanii nu aveau nevoie de  visul Latino,  pentru că ei aveau deja mitul Eldorado. Apoi, The American Dream de fapt nu-i decât arhetipala Cornucopia din Lumea Veche ! Este bizar felul cum profesorul Samuel Phillips Huntington refuză contrapartidele echivalente între sintagme şi cuvinte, asemănându-se cu fundamentaliştii cei mai habotnici ai  lumii de azi!

În fine, studiul său The Soldier and the State mă determină la câteva consideraţii tangente cu istoria noastră. Surprinzător,  aproape două sute de ani trecuţi după înfrângerea bizantinilor la Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat  la 1261 AD oraşul Constantinopol, fiind  însoţit  de o gardă de cavaleri selgiucizi!  Este şi aceasta o lecţie a istoriei  universale,  despre care  profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu  publicat în 1993:  „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’),  pare să  nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată   de   Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania exterioară pierdută  militar în bătălia de la Manzikert, şi vedea foarte puţini  turci acolo. În  limba arabă,  „Rum” înseamnă Romania.  Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne,  era o  evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi:  din Turan, prin Rum,  la  Constantinopol!  Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de  mongoli, Gaigaus  cere „împăratului de aur” dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un „hrisov”, deci nu ca pe o Capitulaţie acordată turcilor selgiucizi, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor imperiului total Romania asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale  pe care o construia,   la drepturile Romaniei multi-milenare.  Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia,  îi învoieşte pe selgiucizi numai temporar  în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci rămân cunoscuţi mai ales după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”.

Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun  început, adică plecând de  la   străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „flotanţi în Romania”!  Atunci când găgăuzii din respublika Moldavia sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă  că  ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două  personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul.  „Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în respublika Moldavia nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed, pravoslavnicul feroce călău al românilor. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu  vor ierta vreodată armata a 14-a pentru genocidul comis împotriva lor.

Titus Filipas

Alp Arslan

În anul 1063, murea sultanul  selgiucid Toghrül Beg, după o campanie de cuceriri teritoriale rapide şi surprinzătoare. Însă nu făceau  parte din imperiul selgiucid de atunci  nici Isauria (Siria) de miazănoapte ori de miazăzi, nu făceau parte Anatolia („Rum”, adică „Romania exterioară”), şi nici ţările cele mai bogate din munţii Caucaz. Toghrül Beg a fost urmat la stăpânirea celui mai puternic (întru spiritualitate) imperiu turanic, de nepotul său,  Muhammed ben Da’ud  Alp Arslan (1029–1072), o personalitate mai impresionantă decât Alexandru Macedon. Să spunem că în cea de a treia cruciadă, Saladin a încercat să  imite atitudinea lui  Alp Arslan, –adoptându-i codul de valori–, iar   Richard ‚the Lionheart’ pur şi simplu i-a furat numele, mai puţin codul său de valori totalmente islamice. Să mai spunem că  la 1063 AD, după  vechile principii turcice de justiţie tribală, Alp Arslan nu era îndreptăţit la succesiunea imperiului selgiucid. Venirea lui Alp Arslan la putere în lumea seljukă a însemnat o adevărată  revoluţie juridică: nu s-a mai respectat tradiţia care cerea  preluarea  puterii  de către cel mai competent dintre „bătrâni”, ci au fost urmate principii persano-islamice, implementate de vizirul  Nizam ul-Mulk, numele său fiind  traductibil ad litteram prin sintagma Ordinea  în Regat.  

Vom vorbi în mod special despre eroul Alp Arslan  pentru inserţia mitului său în cultura română, fără a pretinde că dorim  să culturalizăm găgăuzii, care acum nu mai ştiu nimic despre el, deşi eroul acesta legendar face parte din identitatea lor naţională uitată. Găgăuzii din Respublika Moldova, având creierele „spălate” de ideologii de cea mai proastă  calitate ai Moscoviei, au uitat de necesitatea inserţiei  „unităţii  de stil”  în cultura  ce trebuie să  le definească  identitatea. Alt personaj al imperiului selgiucid,  poetul şi matematicianul Omar Khayyam (1048-1131),  este mult mai bine cunoscut de occidentali, de  ruşi, chiar şi de intelectualii români!  Se ştie sigur că  Alp Arslan alege deplin conştient să îmbrăţişeze  religia islamică; abia atunci  dobândeşte  prenumele Muhammad. Acest cavaler medieval turanic  a fost mai viteaz, mai generos, mai eroic, decât orice cavaler medieval european, real ori numai legendar. La preluarea domniei, Alp Arslan,  consiliat de vizirul său înţelept  Nizam al-Mulk, a  îmblânzit   facţiunile  opuse aflate în luptă  fratricidă,  consolidând  astfel imperiul selgiucid. După  ce a fost asigurată  pacea pe  cuprinsul împărăţiei selgiucide, l-a ales pe fiul său Malik Shah I drept virtual  succesor în linie ereditară  la domnie. În primul an al domniei, Alp Arslan a restaurat ordinea în provincii, a câştigat sufletul poporului, şi a redobândit de la fatimizi oraşele cele mai sfinte ale musulmanilor : Mecca şi Medina. Proasta guvernare a califatului  fatimid începând  cu  anul 1050 provocase  inflaţie, foamete şi boli; după care urmează comploturi, revolte şi război civil. Oraşul sirian Alep şi ţinutul din jurul său erau guvernate de o dinastie de beduini care la 1060 rupeau legătura de vasalitate faţă de califatul fatimid. După 1063, Mahmud ibn Mirdas, şeful local  din Alep,  îşi declara vasalitatea faţă de tînărul sultan selgiucid.  

Acţiunea militară a lui Alp Arslan era în principal orientată contra ereticilor fatimizi care conduceau din Cairo. Ea nu era orientată din principiu contra Bizanţului. Însă  acţiunea lui Alp Arslan se ducea  într-un timp când împărăţia romană  traversa o perioadă de conducere politică precară, în tranziţia de extraordinară instabilitate  de la dinastia macedoneană la dinastia comnenă. Între cele două dinastii se află insertul istoric nefericit al dinastiei ‚Dukas’, parveniţi bizantini epitomici, fără scrupule şi fără respectul faţă de valorile romane dovedite chiar şi de către unii dintre uzurpatori. Ceea ce a lipsit Bizanţului atunci, a fost un om de stat comparabil cu vizirul Nizam al-Mulk care asigura ordinea în marele imperiu selgiucid.   

Noul imperiul selgiucid se învecina în părţile lui „ariene” sau occidentale cu vechea împărăţie romană.  Pe vremea împăratului macedonean Nekiforos Focas, bizantinii  recuceriseră de la arabi  o parte din  teritoriile pierdute,  au putut prelua  Siria (Isauria) de miazănoapte,  şi „Al Jazira”. În limba arabă, „Al Jazira” înseamnă „Lunca verde”, şi desemnează geografic teritoriile ripariene de miazănoapte ale Eufratului şi Tigrului. Să observăm că şi în tradiţia ariană  vedică  există o zeiţă a luncilor înverzite care se cheamă „Danu”, de unde o posibilă semnificaţie ariană  pentru numele Danubius. Bizanţul a profitat de luptele inter-arabe fratricide între Califatul Abbasid din Bagdad, şi Califatul Fatimid din Cairo pentru a recâştiga Isauria de miazănoapte şi „Al Jazira” ori străvechea Asirie. Alp Arslan poate că doreşte să  respecte  principiul „drepturilor primului popor”, dar nu ştia că  primul popor acolo nu au fost arabii. Alp Arslan considera sincer că intrarea bizantinilor în „Al Jazira” era o mare nedreptate făcută Islamului. Alp Arslan îşi va dedica viaţa apărării cuceririlor arabe ale Islamului. În consecinţă, hotărăşte să îndrepte acea greşeală  a bizantinilor. La fel ca varegii Rus şi Normanzii, viteazul Alp Arslan iubeşte mobilitatea pe uscat,  şi pentru aceasta foloseşte reţeaua de drumuri romane, perfect întreţinute  de bizantini. După  ce trece Eufratul, aleargă  cu caii pe drumuri perfecte şi ajunge repede în Cezarea Cappadociei, actualmente în Turcia. Cetăţenii Turciei moderne se  mândresc că  naţiunea a fost „ctitorită” de  Alp Arslan printr-acea   acţiune. Dar a fost în esenţă un act predatorial, căci turcii selgiucizi fură   podoabele nepreţuite ale bisericii Sfântului Vasile  cel Mare  din Cezareea Capadociei. Sfântul Vasilie  cel Mare s-a născut probabil la anul 329, şi a murit la anul 379. Despre el s-a scris fraza de caracterizare concisă dar extrem de exactă: „Basilius Caesariensis episcopus Cappadociae clarus habetur, qui multa continentiae et ingenii bona uno superbiae malo perdidit.”,  adică ‘Vasilie din Cezareea, episcopul Cappadociei este reputat; marile sale calităţi de reţinere şi de inteligenţă au fost alterate numai de orgoliul său nemăsurat.’. Vasile  cel Mare este un geniu din „triada cea vestită” a   teologilor cappadocieni  din secolul IV care au încercat să reconcilieze filosofia antică şi religia creştină, lucrarea lor fiind preluată de Sfântul Anselme şi franciscanul Roger Bacon, de asemenea influenţând  isihasmul lui Grigore Palamas incorporat în ortodoxie.  

Atras mai departe de drumurile romane excelente, cât şi de sporirea  moştenirii selgiucide pe care o va lăsa fiului său, Alp Arslan mărşăluieşte spre  Armenia şi Gruzia (Georgia),  pe care le cucereşte la  1064.  Asia Mică ori provincia Anatolia,  unde se afla baza „puterii thematice” a Imperiului Bizantin,  va fi pierdută  numai  în anul 1071 prin surprinzătoarea victorie a turcilor selgiucizi  în bătălia purtată lângă lacul Van. Mai apoi, vor fi  chemaţi cruciaţii europeni occidentali, în principiu pentru a lupta împotriva turcilor selgiucizi. Dar intenţia lor secretă,  mărturisită brutal uneori,  a fost jefuirea bogăţiilor  din Constantinopol. În 1204, vor reuşi. Surprinzător, peste două sute de ani trecuţi de la  Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat  la anul 1261 oraşul Constantinopol  fiind  însoţit  de o gardă de cavaleri selgiucizi!  Este şi aceasta o lecţie a istoriei  universale,  despre care  profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu  publicat în 1993:  „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’),  pare să  nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată   de   Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania, şi vedea prea puţini  turci acolo. În  limba arabă,  „Rum” înseamnă Romania.  Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne,  era o  evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi:  din Turan, prin Rum,  la  Constantinopol!  Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de  mongoli, Gaigaus  cere Împăratului de aur  dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un hrisov, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor Romaniei asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale  pe care o construia,   la drepturile Romaniei.  Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia,  îi învoieşte numai temporar  în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci selgiucizi rămân cunoscuţi după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”. Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun  început, adică plecând de  la   străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „locuitori în Romania”!  Atunci când găgăuzii din Respublika Moldova sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă  că  ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două  personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul.  „Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în Respublika Moldova nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu  vor ierta vreodată armata  a 14-a rusească pentru genocidul comis împotriva lor. Titus Filipas

Civilizaţia spaţiului arian

Compari  doar subiecte din acelaşi domeniu. Herodot, când îi compară pe traci  cu inzii, stabileşte extensia unui domeniu pe care îl numim  spaţiul geografic arian. Sau chiar mai simplu spus, Arian. Este un  spaţiu de excelenţă a civilizaţiei. În  această interpretare  el este opus regatului Turan. Alexandru cel Mare ştia că va putea domina acel  spaţiu uriaş numai când va deveni  stăpân peste Bactria (nordul Afganistanului de azi). Teoria istorică afirmă că Bactria este ţara de origine a triburilor ariene, care între veacurile XXV şi XX înainte de Christos s- au revărsat  peste lume. Alexandru cel Mare reuşea să cucerească Bactria în anul 334  înainte de naşterea Domnului. Bactria este celebră şi pentru zăcămintele sale de lapis lazuli, nişte pietricele semipreţioase având culoarea mării Mediterana sau culoarea  cerului senin. Din asemenea pietricele bactriene de lapis lazuli a fost măcinat, mult mai târziu,  de către meşteri zugravi ai Moldovei Muşatine, albastrul de Voroneţ.  

Inspirat  certamente de lectura din Herodot, acţiunea lui Alexandru Macedon stabilea în spaţiul arian unitatea,  aproape uniformitatea civilizaţiei elenistice. Domeniul ei geografic mergea din Tracia până la Indus, dacă nu până la Gange. Filosofii gimnosofişti  ai acelei epoci erau de fapt yoghini.

Creştinismul timpuriu,  prin apostolii Andrei şi Toma, încearcă  poate să  repete şi performanţa lui Alexandru Macedon. Fără să mai reuşească unitatea pe acel spaţiu, necum uniformitatea lui. Dar în secolele IV, V, şi VI se întâmplă un miracol. Spaţiul Arian produce, nu în uniformitate ci în dihotomie, două civilizaţii supreme, neîntrecute încă.  

Una dintre ele a fost civilizaţia dinastiei Gupta,  din India de Nord. Atunci literatura, arta şi teatrul îşi elaborează canoanele. Simultan înfloresc ştiinţele şi gândirea religioasă. Religia oficială a imperiului Gupta, –a cărui  civilizaţie  ariană era simultană civilizaţiei excelenţei din Romania Orientală a secolelor IV, V, VI –, era budismul tantric care  evită metepsihoza.  Într  –adevăr, budismul tantric promite iluminarea  omului într –un singur corp şi   într –o singură viaţă, eliminând astfel multiplicităţile existenţiale.  Tantra este o doctrină a iluminării despre unitatea Eului individual şi a lumii sensibile. Este aici un element de universalitate care anticipează parcă ‚senzualismul’ european al  iluministului Condillac. Budismul tantric depăşeşte cu un grad oralitatea ezoterică a învăţăturii dobândite din reflecţia profundă asupra naturii omului total şi a raporturilor sale cu universul. Învăţătura iluminării astfel dobândite era  transpusă într -un  text sacru  purtând numele generic Tantra  în limba  sanskrită. Teologia budismului  tantric  mai este cunoscută  drept Vehicolul textelor,  ori Tantrayana în  sanskrită.  Fineţea teologică a budismului tantric îi determină pe mulţi să considere că timpul Gupta  înseamnă şi timpul când a fost atins idealul fiducial şi apogeul civilizaţiei indiene a excelenţei. India culturală modernă aflată în dezvoltare  a ales tocmai acel  model fiducial al excelenţei ca ‚benchmark’. Iar succesul pe care îl cunoaşte  romancierul  indian  V.S. Naipaul, laureat al premiului Nobel pentru literatură, se datorează şi faptului că el incorporează valorile budismului tantric în opera lui.   

Cea de a doua civilizaţie supremă a spaţiului arian a fost creată în Romania Orientală a secolelor  IV, V, şi VI. Să observăm că prin textele Călugărilor  Sciţi,  învăţătura Părinţilor  Cappadocieni  şi a Sfinţilor  Ierarhi, această civilizaţie influenţează hotărâtor lumea şi epoca noastră. Căci, se ştie, calendarul ce îl folosim acum a fost construit de un călugăr scit (Dionisie Exiguus), iar fundamentele gândirii  abstracte din ştiinţa modernă sunt aşezate de alt călugăr scit (Pseudo Dionisie Areopagitul). Şi nu  voi fi de acord cu eminentul savant teolog român,  părintele Gheorghe I. Drăgulin,  ce asertează că Dionisie Exiguus şi Pseudo Dionisie Areopagitul sunt unul şi acelaşi personaj real. Însă ipoteza istorică lansată de domnia sa, anume că Pseudo Dionisie Areopagitul este de fapt tot un călugăr scit, mi se pare deosebit de valoroasă şi ader la ea. Pare veridică. De altminteri părintele Drăgulin demonstrează convingător asemănarea celor două stiluri de gândire, observate la Dionisie Exiguus şi la Pseudo Dionisie Areopagitul, ale căror texte le compară în paralel. S-a vorbit frecvent şi sincer despre miracolul românesc, adică despre miracolul menţinerii  unei  insule de latinitate în Orientul european. După retragerea aureliană, cele trei secole de civilizaţie superioară creată în Romania Orientală explică prea bine şi forţa miracolului românesc. Care există. Aceasta este de altminteri şi ideea centrală a protocronismului. Titus Filipas

Asociaţia Civic Media are drept motto : “informaţia înseamnă libertate”

Asociaţia Civic Media are drept motto înscris pe logotip : “informaţia înseamnă libertate”. Plecând de la acest principiu de ghidare,  Asociaţia Civic Media a publicat, la adresa http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=197&Itemid=88 , articolul meu:

METANARATIVUL CONSTRUIT DE ISTORIOGRAFII MAGHIARI

Marele carturar roman Raoul Sorban ne-a invatat ca trebuie sa privim cu mult scepticism metanarativul construit de istoriografii maghiari. Stim ca pentru Ungaria simboluri identitare sunt in primul rand „Coroana Sfantului Stefan” si crucea apostolica dublu barata             infatisata pe stema. Hungaria-1, numerotarea este absolut necesara, se naste printr-o decizie a imparatului Arnulf de Carinthia. Daca ar fi asteptat sa vada moartea naturala a unchiului sau Charles le Gros, ambitiosul nepot Arnulf de Carinthia ar fi putut sa preia legitim tot imperiul lui Charlemagne refacut prin noroc de catre Charles le Gros. Pentru asigurarea drumului intre Baltica si Adriatica, Charlemagne crease o serie de voievodate, numindu-i acolo duci (voievozi) pe razboinicii slavi ce il ajutasera cu cetele lor impotriva avarilor. Charlemagne mai facuse aliante profitabile cu slavii cei mai apuseni, odobritii, aflati pe coasta baltica langa Danemarca. Cu ajutorul lor, Charlemagne ii alungase pe saxoni, si deschisese un drum comercial spre rasarit care nu era controlat nici de saxoni, nici de danezi. Se stie ca avarii, probabil un popor turcic desprins din marea confederatie care aparea si disparea in secolul VI, erau caracterizati printr-o mare cruzime, insa cetele acelea de slavi ii intreceau. Voievozii slavi din rasaritul imperiului carolingian vor rupe legaturile de vasalitate fata de urmasii lui Charlemagne. Slavii acestia voira sa controleze si sa vamuiasca pentru ei comertul fructuos dintre Baltica si Mediterana. Arnulf de Carinthia incearca sa recastige sursa majora de resurse. In anul 892, incercand sa isi impuna autoritatea asupra ducelui Svatopluk, Arnulf  de Carinthia i-a chemat in ajutor pe maghiarii ce se aflau, calareti si corturi, pe la mijlocul secolului IX, in stepa din nordul spatiului pontic taiata de cursul Donului. Este simptomatic faptul ca multi dintre istoricii maghiari de astazi uita sa spuna ca Panonia, inainte de a deveni Ungaria, s-a aflat sub stapanirea carolingiana, adica a domnului Lerui pomenit in colindele romanesti. Maghiarii, invitati de Arnulf ca auxiliari temporari in Campia Panoniei, se vor dovedi insa chiar mai cruzi decat slavii. Hoarda aceea medievala era segmentata in zece triburi numite „sageti”, cunoscute de Europa ca „On-Ogur”, literalmente „zece sageti”. De unde au rezultat doua nume. Din raidurile lor inspaimantator de sangeroase in Franta, „Ogur” a lasat cuvantul francez „ogre”, insemnand „devorator de copii”, capcaun. Cel de al doilea cuvant: „Ungur”, rezulta din aglutinarea expresiei „On-Ogur”. De fapt numai sapte „sageti” erau formate din maghiari, celelalte trei „sageti” erau alcatuite din khazari, triburile lor se adaugasera probabil din Galitia. Mai putem banui ca acestia din urma erau deosebit de bogati, printr-o combinatie de comert si de prada. In amintirea colectiva romaneasca se mai pastreaza un ecou al „Sagetii”, cu             semnificatia de „putere si bogatie”, inregistrat de George Cosbuc la inceputul poeziei „Nunta Zamfirei”: „E lung pamantul, ba e lat, / Dar ca Sageata de bogat / Nici astazi domn pe lume nu-i”. Se spune ca aceasta „amintire despre Sageata” fusese auzita de George Cosbuc de la mama sa. La inceput, toate cele „zece sageti” erau comandate de catre un lider istoric numit Arpad. Personajul a fost un negociator de remarcabila duplicitate. Alaturi de invitatia arnulfiana care il angajeaza impotriva lui Svatopluk, Arpad negociaza cu insusi Svatopluk, cumparind de la slavul acesta, – care, ca un bun migrator, vindea tot ce nu ii apartinea! –, toate tinuturile dintre cursul Nistrului si cursul Dunarii pe un singur cal, prasila din Turan! Vasile Voiculescu are o povestire magnifica despre acel areal ecologic din Eurasia unde fac schimb de marfa geambasii de cai: „Oameni intre oameni”. Este amuzant ca, desi harta este mai translatata spre vest, aria teritoriilor cerute de revizionistii maghiari dupa Trianon echivaleaza cu aria halcii din Europa „cumparata” de predatorul Arpad de la predatorul Svatopluk. Dupa ce isi dovedesc superioritatea in cruzime zdrobind cetele de razboinici slavi, ungurii se lanseaza in sangeroase raiduri de prada in centrul             Europei. O forta germana a regatului franconian rasaritean incearca sa-i alunge pe unguri din Campia Panoniei, dar este infranta. Abia in anul 955 ungurii sunt zdrobiti langa Augsburg, de catre imparatul german Otto I (936-973), fiul saxonului Henric Pasararul (876- 936). Otto I ii invinge pe unguri, folosind pentru echiparea armatelor sale forta financiara colosala a „Sfantului Imperiu Roman de natiune germana”.  Ungurii, ramasi in numar mic, sunt prinsi intre imperiul ottonian cel nou, si imperiul bizantin cel vechi, a carui forta parea resuscitata de dinastia macedoneana, ce inventeaza de altminteri si conceptul politico-economic numit „Romania”. Pentru liderii unguri ai vremii, lipsa de „resurse umane” pentru a putea prada in continuare brutal Europa ii determina sa caute alt „modus vivendi”. Printul Geza (nascut candva intre 940-945, Geza ajunge seful maghiarilor la 972, si a trait pana la 997) il lasa mostenitor pe fiul sau Vaik (975-1038). Acesta era un act neobisnuit la triburile turanice. Ideea mostenirii dinastice a tronului era, in acel timp si in acea zona, o idee bizantina, venind prin Oikumena. Intr-adevar,             despre mama lui Vaik s-a spus ca nu era nici maghiara, nici khazara. Dar ca era o printesa din Transilvania. Nu mi se pare deloc absurda ipoteza ca era o romanca, si in fond orice mama romanca viseaza ca fiul ei sa ajunga intr-o buna zi imparat. Unchiul lui Vaik, puternicul sef maghiar Koppany acceptat de mai multe „Sageti”, ii contesta autoritatea. Vaik il infrange cu ajutorul bisericii, devenind astfel regele crestin Stefan al Ungariei. Se spune, fara dovezi, despre crucea dublu barata a Ungariei ca ar fi fost daruita regelui Stefan de papa Silvestru al II-lea             (999-1003), la incoronarea din anul 1000. Vaik a indepartat pericolul german, printr-o alegere buna. Silvestru al II-lea coordona deciziile in materie de politica ecleziastica, – dar asta insemna enorm pentru vremurile acelea de religiozitate intensa –, cu imparatul Otto al III-lea, si aceasta chiar dincolo de teritoriul propriu-zis al imperiului ottonian. Astfel ca decizia de infiintare a unei arhiepiscopii maghiare independente s-a facut numai cu acordul lui Otto al III-lea. Prelatii germani se revolta. Situatia a fost atunci critica pentru imparatul Otto al III-lea, caci biserica era sursa de fonduri banesti si de resurse umane. In ceea ce priveste conferirea crucii mitropolitane sau apostolice regatului Ungariei de catre papa de la Roma, exista chiar si documente mergand in acest sens, desi unii istorici mai sceptici le contesta autenticitatea atunci cand ele sunt atribuite papei Silvestru al II-lea. Crucea apostolica de pe stema Ungariei apare prima oara pe monedele batute de regele Bela al III-lea (1172-1196). Bela al III-lea a fost de fapt un roman pe nume Alexius, bine educat in spirit latin si roman la curtea din Constantinopol a imparatului Manuel I-ul Comnenul. Oricum, chiar daca, foarte probabil, regele Stefan nu a primit crucea apostolica, aceasta nu inseamna ca prezenta sa pe stema Ungariei nu are o justificare temeinica, prin             actiunile regelui Bela al III-lea si ale fiului sau, regele cavaler cruciat Andrei al II-lea.            Documentul apostolic din secolul XVII demonstrand ca regele Stefan cel Sfant al ungurilor ar fi primit crucea dublu barata de la Roma a fost dovedit ca fiind apocrif. Totusi, sa respectam opera autorilor falsului, care incercau cel putin sa raspunda printr-o minciuna la o intrebare ce ne tulbura si pe noi, umili oameni de carte romani. Toate documentele credibile pe care le avem acum la dispozitie dovedesc ca simbolul crucii dublu barate a fost creat de regele Bella al III-lea. Ce semnificatie are bara superioara plasata pe cruce? Probabil ca Bella al III-lea vroia sa noteze apartenenta Ungariei la crestinatate, dar si la romanitate (limba oficiala a statului era limba latina), inscriind pe traversa superioara „titulus crucis” in limba latina: INRI (adica Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum). Regele maghiar Nagy Lajos (Louis le Grand d’Anjou) purta pe blazon crucea dublu barata a regilor Ungariei, pe care o va transmite celei de a treia case dinastice angevine. Regii din cea de a treia casa dinastica angevina erau si duci de Lorena. Din cauza aceasta se face uneori confuzia intre „crucea apostolica maghiara” si „crucea de Lorena”.             Istoriografii unguri mai scriu despre marele lor suveran Nagy Lajos ca ar fi murit in anul 1382 de sifilis. Istoria medicinei ne invata ca aceasta maladie venerica a fost „importata” din America.             Cristofor Columb descopera continentul abia la 1492. Din nou, ungurii se dovedesc a fi fost inaintea romanilor. Marturisesc sincer ca este foarte greu sa interpretezi „politiceste corect” aceste nenumarate documente maghiare prin care ei doresc sa isi afirme anterioritatea ori drepturile de putere in acest spatiu carpato-danubian! Secuii de exemplu, – ca si multi unguri din Ardeal –, au adoptat ca simbol de identitate nationalista Laleaua, fara sa cumpaneasca atent ca in felul acesta sarbatoresc chiar distrugerea Hungariei -1 de sultanul turc Soliman Magnificul. Intr-adevar Laleaua a fost adusa in Europa, si in particular in Ungaria distrusa dupa batalia de la Mohaci din anul 1526, chiar de catre acest Soliman Magnificul.  Tot la fel de putin autentica precum crucea barata este si coroana Sfantului Stefan. In limba greaca de la anul 1000 AD, „Stefan” insemna coroana. Asa cum spuneam, numele originar al Sfantului Stefan al Ungariei a fost Vaik, insemnand „Erou”. Situatia luptei pentru succesiune intre ungurii tribali este foarte asemanatoare situatiei luptei pentru succesiune la turcii selgiucizi. La cele doua neamuri, dainuia legea turanica: la moartea «sefului», succesiunea este indreptatita de capacitate si de varsta, nu             ereditar. Din cauza aceasta l-a contestat unchiul Koppany pe nepotul Vaik. Chiar numele pe care l-a primit Vaik la crestinare arata ca trecerea la religia lui Christos s-a facut din cel mai lumesc             interes: pentru asigurarea succesiunii hereditare. Dupa intronarea regelui Stefan la anul 1000, natura luptei se schimba. Vreunul dintre pretendentii la succesiune s-ar fi putut crestina prin             Patriarhia de la Constantinopol. De aici lupta constanta a lui Stefan si a unora dintre urmasii lui pentru sprijinirea bisericii de la Roma, si impotriva bisericii rasaritene. Faptul ca toata aceasta             crestinare a poporului maghiar nu era in realitate decat o pojghita, este dovedit de marea rascoala populara ungureasca de la 1046, cand sunt distruse, inversunat si sistematic, simbolurile crestine; numai o garda de vikingi „Rus” a printesei Anastasia, fiica lui Iaroslav cel Intelept (1019-1054) de la Kiev, a mai putut atunci salva crestinatatea din Ungaria. La examinare atenta si obiectiva, „Coroana Sfantului Stefan” nu poate fi datata mai devreme decat anul 1074. S-a mai spus ca acea             banuita coroana de la anul 1000 daruita de papa Silvestru al II-lea era de tip «corona latina». Dovezi ale timpului nu sustin ipoteza. In biserica Martorana din Palermo, un mozaic arata incoronarea lui Roger II de Hauteville. Detaliile coroanei Siciliilor ingaduie comparatia intre situatia regalitatii din Ungaria, si situatia regalitatii din cele doua Sicilii. Coroana primita de Roger II de Hauteville era in mod vizibil de stil bizantin, nu era coroana latina! Sustinerea ungurilor ca papa Silvestru i- ar fi dat regelui Stefan o coroana latina nu poate fi dovedita.             Coroana maghiara de la 1074, coroana Sfantului Stefan pastrata in sala Rotunda a cladirii parlamentului din Budapesta, consta din doua piese. Partea inferioara a coroanei din sala Rotunda este „corona Graeca”. A fost confectionata in atelierele de la Constantinopol. In             privinta partii superioare, se pretinde ca ar fi „corona latina”. Medalioanele emailate de pe partea bizantina („Graeca”) a coroanei Sfantului Stefan arata in mod clar un cadou al imparatului bizantin Mihail al VII-lea Dukas, printesei bizantine Synadene la casatoria ei cu Geza I (1074-1075), regele Ungariei. Partea superioara arata insa faptul ca a fost abuziv denumita „corona latina”, totul pare sa indice alte functii ale ornamentului decat pe aceea de coroana. Pare             sa fi provenit mai curand dintr-o masca mortuara de aur. Oricum, numai datorita acestei parti „latina”, „coroana Sfantului Stefan” poate fi atribuita cu un anumit grad de plauzibilitate chiar papei Silvestru al II-lea, si prin aceasta atribuire, „coroana Sfantului Stefan” capata puteri magice. In care unii dintre maghiari cred si acum. Chiar in timpul vietii sale, despre papa Silvestru al II-lea se zvonea ca era mag. Ori ca invatase magia de la maurii din Spania.           Raspunsurile sale la diverse situatii de criza erau date numai dupa ce consulta un „cap artificial”. Foarte probabil ca era un computer analogic acoperit de un involucru de aur, si actionat printr-un             mecanism de ceasornic transmis de mauri printr-o traditie mostenita de la Geber. In cultura populara maghiara s-a efectuat transferul de omnistiinta si omniputere de la masca de aur – involucrul unei „inteligente artificiale”, la „Coroana Sfantului Stefan” care incorporeaza masca mortuara. Cele doua parti, „Latina” si „Graeca”, amintind cele doua biblioteci de intelepciune strajuind Columna lui Traian din Forum, au fost imbinate la ordinul marelui constructor de simboluri pentru statul maghiar, romanul rege Bela al III-lea, despre care bazileul Manuel             Comnenul aratase ca ar putea fi imparat in Romania. Faptul ca mitul despre „coroana Sfantului Stefan” nu este confirmat si de analiza artefactelor existente nu este relevant. Darul lui Mihail al VII-lea Dukas este autentic, dupa cum si gestul patern al Comnenului Manuel fata de printul Bela a existat. Titus Filipas