Un critic realist-socialist

După apariţia noului său op critic, vezi http://www.romanialibera.ro/a139740/istoria-critica-a-lui-manolescu-ii-desfinteaza-pe-preda-noica-breban.html , apare întrebarea legitimă : A fost (şi rămâne) Nicolae Manolescu un critic realist-socialist ?

Veţi răspunde că nu. Dar un critic literar autentic (vezi Harold Bloom) trebuie să identifice în primul rând tropii în literatura pe care o analizează. Scriind intens despre acea maculatură dinaintea lui 1989 fără să caute tropii (“omor scuzabil”, de  fapt ei nu existau), Nicolae Manolescu a ridicat gunoiul intelectual la rangul de literatură. Nicolae Manolescu devine astfel personajul cultural odios care a menţinut artificial în viaţă maculatura realist-socialistă mult timp chiar după ce culturnicii naţional-comunişti recomandaseră renunţarea oficială la prezenţa ei în cultura românească.

Titus Filipas

Faptă de arme dintr-o cruciadă ortodoxă

Ca într-o cruciadă a patra inversată, umanismul post-bizantin impune cu agresivitate intelectuală Europei ultimului secol renascentist  tropii, sfredele pentru realitate, figuri ale vorbirii. În  literatura spaniolă, Miguel de Cervantes construieşte un roman întreg ca trop pentru un cavaler realist ce ştia că Bizanţul a căzut. În Venere şi Madonă, Mihai Eminescu foloseşte decisiv metafora şi anunţă naşterea umanismului românesc. Dar prosopopeia este folosită abia în secolul XX de către Marin Sorescu într-o magnifică faptă de arme ortodoxă  : „Eminescu n-a existat./A existat numai o ţară frumoasă /La o margine de mare/ Unde valurile fac noduri albe, /Ca o barbă nepieptănată de crai/Şi nişte ape ca nişte copaci curgători /În care luna îşi avea cuibar rotit./ Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli / Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,/      Sau mai simplu: ciobani şi plugari,/ Cărora le plăcea să spună,/ Seara, în jurul focului poezii /-      „Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea III”./ Dar fiindcă auzeau mereu /Lătrând la stâna lor câinii, / Plecau să se bată cu tătarii/Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii /Şi cu turcii./ În timpul care le rămânea liber/ Între două primejdii,/Aceşti oameni făceau din fluierele lor /Jgheaburi/Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, /De curgeau doinele la vale/Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei /Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei/Şi ai altor ţări româneşti./Au mai existat şi nişte codri adânci/Şi un tânăr care vorbea cu ei, /Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?/ Acest tânăr cu ochi mari, /Cât istoria noastră, /Trecea bătut de gânduri/ Din cartea cirilică în cartea vieţii,/Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, /Care îi ieşeau mereu fără soţ./ Au mai existat şi nişte tei, /Şi cei doi îndrăgostiţi/Care ştiau să le troienească toată floarea /Într-un sărut./Şi nişte păsări ori nişte nouri /Care tot colindau pe deasupra lor /Ca lungi şi mişcătoare şesuri./Şi pentru că toate acestea /Trebuiau să poarte un nume, /Un singur nume,/Li s-a spus Eminescu.”

Titus Filipas

Rugul Aprins nu mai este ‘o taină’

Discutăm iarăşi „Adevărata călătorie a lui Zahei (V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins)”, din

http://www.romanialibera.ro/a128221/v-voiculescu-si-rugul-aprins.html .

‘Adevărata călătorie a lui Zahei’ este ceea ce a hotărât  Vasile  Voiculescu să fie, prin tropii cei mai potriviţi. Nu ceea ce stabileşte criticul (istoricul) că este ‘adevărul’. Adevărul  este  ca  pielea de sagri,  se reduce în permanenţă.  La noi se vede dispreţul măreţ al unor  Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu faţă de Jacques Derrida. Care, totuşi, ne cerea, –şi nouă, rumânilor!–,  să îl recitim atent pe Bonnot de Condillac. Ioan Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi prima generaţie de elevi de  la Sfântu Sava foloseau manualele scrise de Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (principele de Parma). În filosofia existenţialistă a lui Jacques Derrida, veridicitatea, identitatea, şi autenticitatea  sunt înlocuite de Signatură, iar cauzalitatea de Diferanţă. În fine, paralela –deşi spun că omotetia este neavenită–, între  Zahei şi Vasile Voiculescu putea fi analizată folosind Diferanţa. Oricum, nu poţi face o comparaţie între puşcăria din Belle Époque şi represiunea comunistă, decât recurgând la Adorno. Nu am citit cartea lui Marius Oprea, însă predefinit clamez că referinţa Adorno nu este prezentă între  coperţile semnate de Marius Oprea.

Taina Rugului Aprins nu mai este demult ‘o taină’, mişcarea culturală Rugul Aprins, protejată de patriarhul BOR ca locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei,  a fost  un curent de renaştere rumânească a primului umanism bizantin.

Titus Filipas