Posts Tagged ‘Trivium’

Postmodernismul şi Teoria culturală

Aprilie 6, 2008

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas 

Reclame

Clarificarea temei Adrian Năstase

Martie 13, 2008

Domnul Mihnea Georgescu este unul dintre colegii oneşti de pe blogosfera românească, încep prin această recunoaştere. Onestitatea intelectuală este rară în spaţiul virtual de limba română! Domnul Mihnea Georgescu a scris recent articolul :

http://mihneageorgescu.wordpress.com/2008/03/11/etimologia-cuvantului-nastase/

Cu bunăvoinţa lui M.G., redau textul domniei sale: „Pentru că sunt, cu modestele mele forţe, un iubitor al Logosului şi pentru că m-am jucat mult cu numele “Năstase” încercând să găsesc rime pentru lozinci… mi-am pus problema care este etimologia acestui frumos nume. Numele pare derivat din greceşte din cuvântul anastasios. Printr-un fenomen de corupere (nu râde, neinfectatule acolo în spate, aşa se zice!) s-a eliminat a-ul iniţial şi s-a românizat terminaţia, ajungându-se la forma “Năstase.” Tâlcul acestui nume (şi evreii credeau că fiecare nume are o semnificaţie mai profundă), mai ales că am intrat în Postul Paştelui, este că purtătorul său va trece prin suferinţe mari în viaţă, dar “va învia” din morţi. Cuvântul grecesc anastasia nu înseamnă atât “înviere”, cât “ridicare la o poziţie iniţială,” fapt evident în variantele engleze şi franceze care redau “resurection.” Deci, sensul numelui redă o ridicare a purtătorului său la demnităţile din care a fost coborât pe nedrept şi vremelnic.”

Nu mai redau nenumăratele comentarii rusofobe/grecofobe pe tema Tamara / Anastasia. Mihnea Georgescu, răbdător, le-a acceptat totuşi pe blog! Mărturisesc că sînt lipsit de darurile acestea de răbdare, şterg nenumăratele comentarii negative care încearcă să se insinueze pe blogul meu. Pentru că există şi categoria ‘idiota’, termenul este folosit aici numai în conotaţia Trivium din latina scolastică medievală!, printre bloggerii care pun  linkuri la instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară.

Bineînţeles, domnul Mihnea Georgescu a acceptat şi comentariul meu.

“Felicitări pentru articol!”, i-am spus. “Este binevenit, pentru că  este necesară clarificarea temei Adrian Nastase, politicianul român caracterizat acum prin cel mai avansat IQ.”

Iată aici şi un articol pe care l-am scris în bună credinţă, pentru a mă ajuta să înţeleg tema Adrian Nastase şi a familiei sale:

https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/29/pusca-din-otel-de-damasc/

Aici puteţi accesa alt articol, în care  critic limitele sale de cultură organizaţională :

https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/31/confuzia-lui-adrian-nastase/

Dar este altcineva mai bun? 

Adrian Nastase este singurul dintre politicienii români actuali care a demonstrat că poate asimila concepte foarte dificile de ştiinţă prudenţială, domeniul peren al cunoaşterii unde se construiesc judecăţile de valoare.

Titus Filipas

Un nou Licurg ?

Ianuarie 4, 2008

Ziarista  Sabina Fati se referă parcă   la un nou Licurg atunci când scrie cu    infinit respect : ‘Ticu Dumitrescu, autorul Legii deconspirării Securităţii’ (în România liberă din 26 septembrie 2007). Cine ar confirma  un proiect bun de lege,  destinat  în mod expres progresului României?  Nu ştiu dacă tindeţi  spre alte opţiuni, dar eu văd cartea aceasta de coduri perfecte numai în sensul  filosofic. Are un titlu. Ea se cheamă ‘Cultura română şi politicianismul’, şi fu scrisă de domnul Constantin Rădulescu- Motru la 1904. Trivium politic, s- ar putea  replica. Dar în paginile cărţii, profesorul Rădulescu- Motru insista că legea cea bună se compune numai în respectul principiului identităţii din logică. Se poate demonstra pe text extins şi mulţimi de exemple că Ticu Dumitrescu nu  ‘aderă’ la instrumentalismul  logic.  El doar bifează  itemuri dictate de tovarăşul (corect, a fost membru PCR, a făcut Academia Ştefan Gheorghiu de politruci PCR) Mircea Dinescu. Reamintesc că pe data de 22 decembrie 1989, Mircea Dinescu a fost protejat de gloanţele teroriştilor mai abitir decât Ion Iliescu. Până pe 7 iulie 2006 nu înţelegeam cum, totuşi, Mircea Dinescu era primit atât de repede la Televiziunea Română. Atunci ne -a explicat : Calea îi fusese deschisă la ordinele date de ‘tovarăşul Gogu’.  Cel mai puternic om din sistem. Şi cel mai longeviv. În anul 1941, ‘domnul Gogu’ – pe atunci era ţărănist– a comis o cumplită trădare de ţară şi neam. A dus sovieticilor planurile de atac ale românilor care doreau să elibereze provincia istorică Basarabia. Din cauza trădării ‘domnului  Gogu’, ruşii au putut organiza cea mai mare ambuscadă în care au fost prinse trupele româneşti după trecerea Prutului. Ar fi interesant dacă  psihologi reali, -nu impostori  gen Mircea Miclea-, ar viziona profesional jurnale cinematografice din prima epocă a comunismului  arătând  înalta conducere de partid şi de stat. Când Gheorghe Gheorghiu-Dej  priveşte cu teamă  către ‘tovarăşul Gogu’,  se vede bine cine este  şeful real în sistemul politic din România. Deci pe tot acel interval de timp din 22 decembrie 1989, –unii au uitat–,  nimeni nu trăgea cu arme de foc în Mircea Dinescu. Din cauza aceasta zic, locul lui Mircea Dinescu este în banca acuzaţilor alături de Ion Iliescu, vinovaţi  amândoi  de crimele revoluţiei. Oricum, un CNSAS cu Mircea Dinescu membru funcţionează  în afara legii. În fine, să revenim la textul doamnei  Sabina Fati. ‘Ticu Dumitrescu, autorul Legii deconspirării Securităţii’. Este propoziţia asta eliptică şi o propoziţie adevărată? Ticu Dumitrescu a copiat doar legea pastorului german Gauck. Or, realitatea germană diferea considerabil de realitatea românească înainte de anul 1989. Principiul identităţii, în formularea lui Constantin Rădulescu- Motru, cere în mod expres adecvarea la realitate atunci când se compune un bun text de  lege. A existat o comisie de experţi (dar nu  cu studii la Ştefan Gheorghiu) pe realitatea germană   şi  pe realitatea românească, experţi care să analizeze diferenţele?  Să întreprindă  corecţiile necesare, presupunând, optimişti, că improvizaţia asta (unii preferă  termeni mai depreciativi)  ar putea funcţiona ? Titus Filipas

Mitologia voluntaristă a fraternităţii

Decembrie 29, 2007

Somnul « viteazului din poveste » al lui Alexe Mateevici a fost  aproape amneziant.  Trezindu-ne din coşmarul fanariot,  întrebăm :  « Ce-i alienarea ? ».  Dincolo de textele lui Karl Marx, în  textul ‘Timp şi fiinţă’,  Martin Heidegger admite că  alienarea (Entfremdung) constituie  potenţialul  condiţiei umane în genere.  André Malraux (1901-1976), ce a scris romanul  ‘Condiţia umană’, definea arta, în mitologia voluntaristă a fraternităţii, ca pe o revoltă împotriva destinului care duce la alienare. Atenţia predatorului  ideologic Karl Marx pândea constant spaţiul şi temele  istoriei moldo-valahe. Extrăgând de aici chiar  o  definiţie a valorii economice.  Între variantele de semnificaţii  pe care  ideologia lui Karl Marx le insinuează în  conceptul de alienare a omului de pe această planetă  în general,  se strecoară, « Surprise, surprise ! », condiţia ţăranului român din principatele dunărene pe vremea exploatării fanariote. Când se revoltă, ţăranul din vremurile oprimate de Fanar devine haiducul baladelor populare. În literatura cultă va genera  personajul umil, fulgurant înălţat la demnitate de către Ion Creangă şi Vasile Lovinescu:  « Porcul Prinţ ».  Uneori cuget că  toată literatura rumână din veacul XIX  izvorăşte din revolta împotriva destinului nostru  de  neam şi de  ţară. Când  povesteşte cum ‘porcul’, –ţăranul român sărac şi cumplit de ignar din epoca  fanariotă–, s-ar putea  transforma în  Făt Frumos,  Ion Creangă  ne transmite despre alienare  o înţelegere  emoţională. Echivalentă până la un punct frazărilor lui  Marx si  Heidegger despre alienare. Vasile Lovinescu,  un autor legionar ezoteric puternic influenţat de dimensiunea psiho-spirituală din sufism, arată  cât de importante sunt asemenea basme pentru cultura română. Şi poate că ideea în general nu  este valabilă  doar pentru cultura română. În romanul Arme pentru America, scriitorul evreu Lion Feuchtwanger afirma foarte net că   „Trebuie să te pricepi să fii când zeu, când porc.”   Era mărturisirea unei  alienări  simulate, ori a unei alienări  autentice? În textele sale de magnificenţă absolută a Limbii Române,  Vasile Lovinescu întreprinde mai mult decât ideologizarea zoologică.  Prin insistenţa lui pe sufism, unde muzica joacă rol de stimul ezoteric pentru gândire, Vasile Lovinescu leagă un stil dovedit în  cugetul  românesc al veacurilor XVIII, XIX,  XX,  stil dovedit  la un Dimitrie Cantemir, la un Nicolae Filimon, la un Dimitrie Cuclin, şi la un Alexandru Bogza, de gândirea metafizico-muzicală. În cultura românească din ultimele trei secole, gândirea  metafizico-muzicală este poate unirea firească dintre un Trivium şi un Quadrivium ale culturii universale.Titus Filipas

Actualitatea lui Ioan Cassian

Decembrie 28, 2007

Există în psihologia omului, –definit ca „animal social”–, o componentă etologică: omul este un „animal”,  precum şi o componentă culturală. Prin cultură  înţelegem, într- o  primă zicere sau abordare a explicaţiei,  un sistem de valori, simboluri, credinţe. Scrierile lui Ioan Cassian spun ceva important despre componenta etologică a firii umane universale. Cassian susţine că deşi omul este prin natura lui păcătos, totuşi  ceva etic bun subzistă  în firea lui. Deşi pogorârea graţiei divine produce o imediată salvare a sufletului, convertirea omului poate de asemenea începe prin exerciţiul voinţei lui. Aceasta pentru că, subliniază Cassian, Bunul Dumnezeu va acorda mereu graţia  celui care este în căutarea ei. Chiar şi celui care nu cere, uneori. Aici Ioan Cassian îl contrazice pe Sfântul Augustin  (354-430),  creştinul berber care sublinia greutatea absolută a Păcatului Originar căzut  peste  sufletul omului. Conciliul de la Orange (din 529 AD) îi va da dreptate Sfântului Augustin.  Abia în secolul XIX  este restaurată dreptatea (despre  natura  psihologică a omului universal)  afirmaţiilor lui Ioan Cassian. Se mai poate adăuga  de noi că  aproape tot romanul francez al veacului XIX este influenţat de această psihologie a omului real, subliniată prima oară de scriitorul creştin Ioan Cassian. Iar în secolul XX, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele religioase  vechi  dar frumoase, scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de   Ioan Cassian.

Scriitorul  călugăr „scit” (daco-român) de limbă latină  Ioan Cassian,  ori pe latineşte      Joannes Eremita Cassianus, s -a născut  cândva în jurul Anului Domnului 360, –dar poate chiar exact la 360 AD–,  într- o localitate aflată pe drumul roman chemat Via Traiana Nova. Acum, nu este mai puţin adevărat că bunul nostru împărat Traian a fost  un  harnic constructor  de noi căi romane. Ele chemându- se, alternativ, fie Via Nova Traiana, fie Via Traiana Nova. Imperatorul spaniol este remarcabil pentru lipsa lui de imaginaţie,  din cauza aceasta nu s- a păstrat cartea lui tratând despre războiul dacic  (plictisitorul  text intitulat „De bello Dacico”). Dar pentru acel  latin  Cassianus de ‚natione Scytha’,  adică născut în  Scythia Minor,  provincia pe care noi o desemnăm acum cu numele slavonic Dobrogea, – reamintim că slavona este o limbă artificială, inventată de cărturarii bizantini Photius, Kirilus şi Metodius odată cu Oikumena slavonică, un concept geopolitic controlat spiritual de la Constantinopol–,  această Via Traiana Nova trebuie să fi dus obligatoriu la Tropaeum Traiani. Deci putem aserta că, foarte plauzibil, era acolo un drum care conducea înspre localitatea chemată acum Adamclissi.

Ioan Cassian învăţă o limbă latină simplă, fără rafinamente, în mediul  său cultural şi creştin de acasă, centrat pe  o biserică, poate deja ascunsă, protejată de agresiunea barbară, poate deja biserică tăiată în creta subterană a ţinutului natal. Faţă de ceea ce  învăţă de acasă, Ioan Cassian mai prinse  latineşte  imersând  în  textele creştine Vetus Latina ce premerg Vulgata Sfîntului Ieronim. Se recunoaşte că Ioan Cassian putea să îşi exprime direct şi  foarte veridic gândurile pe latineşte.  Ceea ce mulţi dintre autorii latini şi de mare rafinament, contemporani cu el,  nu reuşiră  într-un  grad similar. De aceea textele lor nu supravieţuiră. Ştim acum, din teoriile lingvistice ale lui Tarski Alfred (1902 -1983), un evreu polonez convertit la romano- catolicism, că există o scală şi o gradaţie a limbajelor şi a metalimbajelor, care se pot (ori te pot) apropia sau îndepărta de adevăr. Iar în general, –este poate un adevăr neplăcut acesta pentru scolastici–, limbajul creştinesc aspru te apropie  de adevăr cel mai mult. Ioan Cassian vorbea limbajul  agrest învăţat în acel Latium Novum care proteja dinspre nord-vest  cetatea Nova Roma a împăratului Constantin cel Mare (280-337).

Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină,  Ioan Cassian peregrină  cu alt tovarăş,   pe nume Germanus, poate  şi el tot din Scythia Minor, în „Romania Hierosolymitana”, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine.

Peregrinii aceia se opriră o vreme la o abaţie aflată  lângă  Vicleim – Betleem, nume ce înseamnă  Casa Pâinii  în limba  ebraică. Insoţit de acelaşi Germanus,  Ioan călători apoi în Egipt. Unde  ucenicii  trăiră învăţând credinţa şi viaţa intensă întru spirit de la anahoriţii din Tebaida, asceţii deşertului care împrejmuie mănoasa Vale a Nilului. Mai  târziu, şi aflat  pe tărâmul galo – roman unde şi  muri la 433 AD, –alţii zic că ar fi trăit mult mai mult–, Ioan Cassian scrise, codifică şi transmise înţelepciunea învăţată de la sfinţii părinţi creştini din deşertul Egiptului. Aceste opere latineşti de literatură patristică, tratând în esenţă ‚antrenamentul omului lăuntric şi  perfecţiunea inimii’,  se cheamă: Una  „De institutis coenobiorum”, cealaltă  „Collationes”, şi au fost scrise la rugămintea Sfântului Castor (nu se ştie când s- a născut, dar se ştie precis că a murit la 420 AD), titularul vechii episcopii din Apt, localitate aflată acum în dioceza de Nîmes.

Dintr – un timp când ştim că se afla  în Palestina şi în Egipt, îl găsim pe Ioan Cassian în anul  403 la Constantinopol. Viaţa creştină din oraş era dominată atunci de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi, filosofii-teologi cappadocieni Vasile cel Mare şi Grigore Nazianzus, urcaseră deja la cerurile simbolice ale credinţei. 

Patriarhul Ioan Gură de Aur îl face pe Cassian diacon, şi îl trimite cu o însărcinare diplomatică la episcopul din Roma. Este posibil ca în acel timp să accepte şi invitaţia de a fonda o mănăstire în stil egiptean sau „deşertic” la Massalia, în Galia sudică. Oricum, se ştie că imediat după anul 410, Ioan Cassian ctitoreşte abaţia Saint Victor de lângă Marsilia. Reglementările de vieţuire spirituală instituite de Ioan Cassian pentru Saint Victor vor fi adoptate mai târziu şi la faimoasa mănăstire benedictină de la Port Royal. Unde alături de învăţătura teologică  se instituie, se perpetuează şi se accentuează cultura  gramaticii filosofice. Era de fapt acel Trivium sau ‚Arta construirii discursului’, absolut necesar pentru orice timp, chiar şi în cel de acum. Dar pentru noi, românii, care nu am trecut în Evul  Mediu prin experienţa  unui  Trivium scolastic latinesc, spiritul şcolii de calitate  este resuscitat abia în secolul XIX  de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu la Sfântu Sava. Unde se implementează Ideologia Şcolilor Centrale ce îi formează în România pe oamenii politici ai ‚partidei naţionale’.

Titus Filipas