De ce s-a impus paradigma mironcostiniană, modelată, cum sugeram, după ordonanţa lui Justinian I, împotriva interpolărilor lui Simion Dascălul la cronica lui Grigore Ureche ?
Printre enigmele istoriei noastre din primul mileniu există două probleme corelate: continuitatea şi identitatea neamului românesc. Însă, analogic privind, nu-i nimic nou sub soare. Chiar dacă vorbim despre altă scală, nu despre adnotatori de letopiseţe ci despre « cronografii » ce rânduiau bazileii de la Constantinopol după imperatorii Romei de pe Tibru, percepţia de continuitate şi de identitate a fost mereu într-o criză în lumea romană. Reîntorcându-ne la scara Moldovei, înainte chiar de se numi aceasta Moldova, să reamintim că împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913–959) scria în De Administrando Imperio (pe la 950) despre oraşele distruse şi pustii, –vechi oraşe romane–, ale căror ruine martorii timpului său le mai vedeau pe malurile râului Nistru. „În secolul XIX în unele sate gospodarii îşi adăpau oile şi boii din sarcofage romane”, reamintea Nicolae Dabija, –în eseul Basarabia, ţara de la răspântii–, temeiul arheologic al consemnărilor împăratului Constantin Porfirogenetul.
La scara Moldovei care îşi purta deja numele, Simion Dascălul propunea „soluţia de continuitate” , cel de „al doilea descălecat” al ‚tâlharilor romani’, stârnind furia lui Miron Costin. „Soluţia de continuitate” a lui Simion Dascălul marca o ruptură în nobleţea moştenirii antice, printr-o intruziune a incertitudinii, cu valoare morală dubioasă. Dar indirect şi peste furie, boierul admitea validitatea demersului cutezat de hulitul Dascăl. Căci fraza : « Să încep osteneala aceasta după atâtea veacuri de la descălecatul ţărilor cel dintâiu de Traian împăratul Râmului cu câteva sute de ani peste mie trecute, se sparie gândul. » arată că ipoteza continuităţii nealterate a Romei (Râmului) era socotită exagerată chiar şi de marele vornic. Titus Filipas