Posts Tagged ‘Thomas Jefferson’

Adam Smith şi Condillac, o comparaţie doctrinară

iunie 14, 2009

Primii doctrinari ai liberalismului economic au fost Adam Smith (1723 – 1790), prin cartea fundamentală ‘The Wealth of Nations’ (Bogăţia naţiunilor) din 1776, şi Bonnot de Condillac (1715-1780), prin cartea fundamentală   ‘Le Commerce et le gouvernement considérés relativement l’un à l’autre’, care datează tot din 1776. Amândouă cărţile mi se par la fel de bune. Dar în secolul XIX se dezvoltă economia politică neoclasică, bazată pe noţiunea de ‘utilitate marginală’. Bineînţeles, conceptul de ‘utilitate marginală’ pleacă de la conceptul de utilitate. Care lipseşte în cartea doctrinară a lui Adam Smith, dar apare în cartea doctrinară scrisă de Condillac. Din aceasta cauză, în ‘Teoria economiei politice’ (Theory of Political Economy), cu prima editare la 1871, economistul britanic William Stanley Jevons scria: “Îmi apare tot mai limpede faptul că economiştii englezi au trăit până acum într- un fel de paradis al nebunilor. Adevărul economic se află de partea şcolii de economie politică pe care au creat- o francezii.” În Şcoala de la Sfântu Sava înfiinţată de Gheorghe Lazăr în Bucureşti au fost aduse, de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, multe dintre textele educaţionale scrise de Condillac pentru Infantele de Parma dar folosite ulterior şi de “pruncii români”. Aşa încât învăţătura Economiei Politice  s-a făcut la noi  după textele lui Condillac şi Destutt de Tracy, un ideolog brumarist  care pleca de la textele lui Condillac, fără să îl neglijeze, desigur, pe scoţianul Adam Smith. De altminteri, pe atunci, nici măcar în lumea anglo-saxonă nu exista unanimitate în respingerea influenţei  lui Condillac şi Destutt de Tracy, de exemplu la colegiul virginian William and Mary, învăţarea Economiei Politice  începea după manualul lui Destutt de Tracy, textul englezesc fiind oferit în traducerea lui Thomas Jefferson. Doctrina economică riguroasă pentru TVA (impozitare aplicată abia după cel  de al doilea război mondial) pleacă tot de la ideile lui Condillac: definiţia valorii economice prin utilitate, precum şi rolul comerţului în adăugarea de valoare.

Titus Filipas

Criză de civilizaţie

martie 25, 2009

Este adevărat, criza a plecat de pe Wall Street. Dar în mod radical ea nu este imputabilă bancherilor şi managerilor de fonduri speculative. În mod categoric, sfârşitul celui de al doilea război mondial şi reconstrucţia potbelică au marcat, cel puţin în Occident, începutul unei epoci de prosperitate economică fără precedent. Totul aflat sub semnul Victoriei Aliaţilor asupra puterilor Axei. Simbolul tehnic cel mai important al  acelei Victorii a fost considerat a fi explozia bombei atomice aruncată peste oraşul japonez Hiroshima. Iar ceea ce a dus la construirea acelei bombe atomice a fost ulterior considerat a fi un vârf, un summum al instrumentalismului logic. Ce anume, mai precis ? Fizica teoretică şi fizica matematică. Albert Einstein a fost glorificat instantaneu drept cel mai mare geniu al omenirii!

Instrumentalismul logic incorporat în fizica teoretică şi fizica matematică a fost pus la lucru şi în ştiinţa economică. Astfel, tot ceea ce fusese elaborat mai bine în Economia Politică, adică opera unui secol şi jumătate de gândire doctrinară calitativă în economie, a fost transpus în modele matematice! În instituţiile financiare de pe  Wall Street au început să fie angajaţi matematicieni şi specialişti în fizica matematică. Aceştia renunţau la un serviciu din lumea cercetării academice şi a universităţilor, cu un salariu de 50 000 de dolari pe an, pentru un job de matematică financiară şi modelare a riscului pe Wall Street, unde câştigau un milion de dolari pe an ! Au fost instituite pentru ei şi onoruri academice speciale : Premiul Nobel pentru Economie acordat anual. Doamne fereşte, eu nu spun că oamenii aceia nu erau cu toţii de bună credinţă! Însă, deoarece influenţa pleca de pe  Wall Street, totul era marcat de superficialitatea americană. Cel mai bine este descrisă această superficialitate americană în literatura lui Sinclair Lewis. Acum, din păcate, în acest vârtej de superficialitate americană este prins noul preşedinte  Barack Obama. Care chiar crede în puterea ştiinţei americane ! Ştiu că voi fi condamnat de aproape toţi cititorii acestui blog, care cred şi ei  în puterea ştiinţei americane. Mai precis în justeţea instrumentalismului logic incorporat în fizica matematică. Mi-a  fost dat să fiu referent la o carte de inginerie cosmică, http://www.springerlink.com/content/g253m16423408723/ , (cartea este pusă integral în biblioteca Google, adresa URL este http://books.google.ro/books?id=5bZBEM31K1MC&pg=PA3&lpg=PA3&dq=%22titus+filipas%22&source=bl&ots=gpIhNBOPcw&sig=i0QgBMWwBGIIyY822HmUkCwylEE&hl=ro&ei=8A7KSbie

HcaKsAaP6dmzAg&sa=X&oi=book_result&resnum=5&ct=result). Capitolul la care am fost referent trata proiectul unui ascensor cosmic. Punctul de start al ascensorului cosmic era, bineînţeles, suprafaţa Pământului.  Autorul proiectului era profesor la o universitate din New York. Capitolul respectiv incorpora idei inginereşti foarte solide, precum şi formule de fizică matematică impecabile. M-am uitat cu atenţie la una dintre formule. Era exact ecuaţia pentru viteza undelor pe coarda elastică. Era cât se poate de clar o problemă Cauchy, chiar dacă autorul proiectului uita să spună aceasta. Or, într- o problemă Cauchy lucrezi cu un orizont de timp foarte extins. Pe acest  orizont de timp vor apărea inevitabil şi  perturbaţii, chiar dacă minore la început (vezi „efectul de fluture” din teoria haosului), dar care puteau dezvolta vibraţii  înspăimântătoare în ascensorul cosmic. Insist, inventatorul acela din New York nu era deloc un tip stupid. Dar el lucra în cadrul paradigmei ! Dacă nu o paradigmă unanim acceptată, cel puţin o paradigmă larg acceptată. Paradigmă instituită în secolul XVIII. Acum, unii dintre criticii americani cei mai virulenţi ai prezentei crize economice dau vina chiar pe Părinţii Fondatori ai instituţiilor americane din secolul XVIII.  Mai precis, pe importul fără discernământ al Iluminismului european. Hai să fim corecţi până la capăt şi să îi criticăm şi pe aceşti critici americani recenţi. Poate că fiecare dintre acei Părinţii Fondatori ai instituţiilor americane a trecut Oceanul Atlantic şi a trăit o vreme în atmosfera Iluminismului european din secolul XVIII. Dar ceea ce implementau ei în America era un Iluminism colonial ! Să amintesc numai sclavii negri (şi sclavele negre) din proprietatea lui Thomas Jefferson.

Actuala criză economică  a fost generată de o criză paradigmatică, şi în fond  de o criză de civilizaţie.

Titus Filipas

Urma drumului nostru

decembrie 16, 2007

Ezra Pound sublinia existenţa  unui  continuum în literatura vernacularelor neolatine.  Romanticul român Grigore Alexandrescu îl imita pe romanticul francez Victor Hugo, când compunea poezia „Anul 1840”, dar numai în titlu. În poemul „1840 „, publicat în „Revue des Deux-Mondes”, Victor Hugo constata deplasarea accentului de putere din Lumea Veche, în Lumea Nouă: „Et maintenant, Seigneur, expliquons-nous tous deux./L’Amérique surgit, et Rome meurt ! ta Rome !/Crains-tu pas d’effacer, Seigneur, notre chemin,/Et de dénaturer le fond même de l’homme […]?” Ori, pe româneşte: „Şi acum, Doamne, explică-mi./ America se-nalţă, şi Roma moare! E Roma Ta!/Nu Te temi că ştergi, Doamne, urma drumului nostru,/Şi că denaturezi aşa  chiar omul?”.  O  civilizaţie  fără  „urma drumului”,  civilizaţie semănând straniu  lumii  distopice  inventate  de Huxley Aldous în  romanul   « Brave New World », încearcă  să impună  neoconservatorii americani, cei mai mari duşmani ai Luminilor, nişte ideologi terţiari cu profund dispreţ faţă  de ‚ideologia  primară’ aflată în continuitatea spiritului iluminist al  veacului XVIII,  şi neoprotestanţii care controlează proiectul hubric numit „Marele Orient Mijlociu”. La neoconservatorii  americani,  acel ‚locus perceptibil’ al cauzalităţii motivându-le  acţiunea politică  s-ar găsi în texte alcătuite de Thomas Jefferson. În vreme ce pentru fundamentaliştii neoprotestanţi americani, motivaţia ideologică este descifrată anagogic,  din lectura textelor biblice, inspiratoare de „acţiune cruciată”.   ‘Neoconservativii’ americani se caracterizează  printr-un asalt major asupra libertăţilor civile din America, prin obligarea  statului la cheltuieli exorbitante pentru construirea unui hiper-imperiu  în locul ‚naţiunii universale’ de la începuturile S.U.A. În măsura în care neoconservativii se reclamă de la Thomas Jefferson, ei sunt in mod clar  ideologi. Mai puţin limpede este pretenţia situării lor pe linia mijlocie  între nihilism şi fundamentalism în ceea ce priveste identificarea sursei  valorilor. Arguţia pe care o prezintă   nu  convinge.  Neoconservatorii, cum sunt numiţi  ‚the Neoconservatives’ în limba română,  au construit un corpus  ideologic   îndepărtat la extrem de ideologia primară. Mai mult, ideologii neoconservatori  au aruncat la „coşul  de gunoi” al istoriei chiar sursa iluministă a ideologiei primare. Scrierile educaţionale şi de ‚gramatică filosofică’ ale lui Condillac pentru „prinţul de Parma” se află  în tomberon. Despre Lumini, pe unul dintre mozaicurile din Ravenna scria încă  din timpuri „romane”  pe nedrept  numite „bizantine”:  „Aut lux hic nata est aut capta hic libera regnat.” Reveriile şi meditaţiile la Ravenna îl ajută pe psihologul analitic Carl Jung să vadă lumina ‚arhetipurilor culturale’. Se poate într-adevăr vorbi  despre libertatea spiritului, despre Agora şi despre libertate în general, fără Lumini?   Se mai poate totuşi aduce un amendament: Dacă planificarea strategică  a politicii mondiale  a fost făcută de Mihail al VIII-lea Paleologul, iar proiectul republican pentru Marele Orient Mijlociu pleacă  de fapt dintr-o granulă ideatică  semănată  în vechiul Bizanţ ? Dacă America este doar l’Ancelot,  un Auxiliar,  atâta şi nimic mai mult ? Chiar şi scriitorul Alvin Toffler şi-a modulat serios perspectiva  futurologică din 1970, când scria  „Şocul viitorului”, pâ  în 1980, când  publica  „Al trelea val”,  –text influenţat indirect, prin mijlocirea lui Joseph Schumpeter, care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard–, de  ideologia lui Vasile Conta din « Teoria ondulaţiunii universale ».   Scriitorul mexican Carlos Fuentes crede că limba engleză decade, transformându- se într -un idiom de aeroport internaţional, într- un Volapük incapabil să poarte valori. Şi că o limbă romanică îi va lua locul,  ca depozitar al Cunoaşterii şi  al Puterii.  « Knowledge is Power », nu -i aşa?, clama Francis Bacon.  Titus Filipas

Raritate şi Lebensraum

decembrie 12, 2007

În secolul al XVIII –lea, care poate fi numit în Europa Occidentală şi Veacul Luminilor, cele mai fertile pământuri din Eurasia erau împărţite, aveau deja proprietari. Nu mai existau terenuri libere. Unul dintre enciclopedişti, François Quesnay (1694-1774),  plecând  de la ideea comună a stabilirii valorii economice prin raritate, considera  în cartea “Maximes générales du gouvernement économique d’un royaume agricole”  (1758),  că terenul agricol este principala valoare economică. Este greu de crezut despre acest François Quesnay, care  în  1751 intră în l’Académie des sciences,  în  1752 este ales fellow la   Royal Society,  apoi scrie  articolele “Fermiers” (1756),  “Grains” (1757) şi  “Hommes” (1757)   pentru  l’Encyclopédie ,  la vârsta de 11 ani era complet analfabet! Fascinanta   cultură  franceză din Epoca Luminilor era ascensor spre  excelenţa intelectuală.  Cu articolele şi cărţile sale despre agricultură,  François Quesnay devine unul dintre fondatorii şcolii de economie politică a fiziocraţilor. Aceasta este prima variantă în care se dezvoltă o teorie de economie politică pozitivă. Ea este adoptată ulterior şi de politicienii români, fiind lizibilă cel puţin în asertarea că “România este  ţară eminamente agrară.” Pe vremea regimului burghezo-moşieresc, condus  într-o vizită în Valea industrializată a Ruhrului de către oficiali germani ce vroiau să îl impresioneze prin bogăţia creată, un ministru român îi lasă fără replică afirmând  maliţios : “Dacă plouă de patru ori pe an când trebuie, ţara mea produce tot atâta bogăţie!” Chiar şi pe vremea comunismului, în zona montană de la noi, dar şi în Delta Dunării, economia normativă comunistă  nu era aplicată, înflorind economia pozitivă de tip fiziocrat, ad litteram termenul  însemnând “forţa naturii”. Din cauza acestei economii  pozitive  tradiţionale,  erau oierii români oameni puternici şi mândri. Trebuie să recunosc, “poetul de curte“ Adrian Păunescu are meritul incontestabil că i-a sprijinit pe oieri în faţa  activiştilor PCR. De altminteri după “loviluţie”,  revoluţionarul politicianist Petre Roman, ce avea de apărat şi tradiţia tatălui de activist PCR, comandă special din Australia o cantitate uriaşă de lână pentru a distruge baza economică a oieritului în România. A fost un caz cras de “sabotare a economiei naţionale”, prin distrugerea unui segment al economiei pozitive  avându- şi izvorul în “forţa naturii”. Primii politicieni americani, “Fathers of the Nation”, fuseseră educaţi în spiritul celor două Iluminisme, francez şi scoţian, legate prin vase comunicante. “Părinţii Naţiunii”  cunoşteau bine afirmaţiile lui Quesnay despre valoarea pământului. Din cauza aceasta, cel de al treilea preşedinte în State, anume Thomas Jefferson (1743 – 1826), răspunde   pozitiv ofertei lui Napoleon Bonaparte de vânzare a Louisianei. Negociator din partea franceză a fost Constantin-François  Volney (1757 -1820), ideolog  primar par excellence. Opera literaro -istorică a lui Volney influenţează şi literatura română. În anul 1803, aria teritorială măsurată de United States practic se dublează cu achiziţionarea Louisianei, în cei mai legali termeni cu putinţă.  Limba europeană vorbită până la acel moment pe teritoriu era franceza. Din cauza aceasta, noua bancnotă de 10 dolari purta şi inscripţia  DIX, de aici Dixieland. Astfel începe politica “Go West!”, care în jurul anului 1845 căpăta forma ideologică numită  „Manifest Destiny”. Era acolo şi convingerea explicită a “misiunii Americii” în lume, pentru instaurarea libertăţii. Dar conotaţia superiorităţii rasei anglo -saxone era de asemenea implicată  în „Manifest Destiny”. Pământul era destinat să revină anglo –saxonilor. Pieile roşii  sunt exterminate sistematic, într -un genocid  despre care oficial se recunoaşte că a lichidat cinci milioane de indieni nord- americani. Biodiversitatea naturală este de asemenea distrusă rapid pe un întreg continent prin acest tip de politică predatorială. Ideologii germani urmăresc cu mare atenţie ce se întâmplă în America. Este plauzibil   ca tocmai titulatura   „Manifest Destiny”  să îl inspire pe ideologul comunist Karl Marx (1818 – 1883)  a  scrie Manifestul din 1848, tot  manifest de cucerire a lumii. Iar Friedrich Ratzel (1844- 1904) copiază modelul expansiunii teritoriale americane, elaborând pentru germani doctrina necesităţii  cuceririi unui „spaţiu vital” – Lebensraum. Naziştii vor transforma această doctrină în politică de stat, fiind implicate şi toate conotaţiile de superioritate rasială, la fel ca în United States of America a secolului XIX.  În comentariul la articolul “How war was turned into a brand”,  al ziaristei Naomi Klein, publicat de  cotidianul englez Guardian la  16 iunie 2007, apare un fragment de frază bizară:  “ Israel excells in „defence” (a euphemism for its nazi lebensraum policies)”.  amendăm. În realitate statul Israel modern nu s -a format după modelul Lebensraum creat de  Ratzel şi  adoptat de nazişti, ci după modelul american „Manifest Destiny”. După cum şi  invazia americană din Irak,  – Mesopotamia sau Edenul biblic–,  este tot implementarea politicii „Manifest Destiny”.Titus Filipas

Ideologia Şcolilor Centrale

decembrie 8, 2007

„Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol  

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o „ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate „senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în „Éléments d’idéologie” din 1801 : „la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, „cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip „laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa „Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de „Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi „Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi „Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : „Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate „senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea „viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la „răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă „încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, „les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia „ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare „par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a „înlănţuirii cunoştinţelor”, „l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o „serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii „l’héritage de Lumières”, adică „moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul „neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : „Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică „Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala „vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate „de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut „ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic „des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, „şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, „Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, „Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat „stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, „degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, „ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al „încremenirii în Proiect”. Sigur, „încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de „gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea „încremenirii”, se poate face cu „mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas