Virtuţile învăţării

Jin Li despre virtuţile, atât răsăritene cât şi apusene, ale învăţării http://www.nytimes.com/2013/03/01/opinion/brooks-the-learning-virtues.html?hp&_r=0 Jin Li a crescut în China pe vremea “Revoluţiei Culturale”. Când s-a terminat nebunia şi a intervenit deschiderea către valorile culturale, studenţii chinezi au fost chemaţi să înveţe ce putea oferi mai bun Occidentul pe planul spiritual. În universitate, Jin Li a lăsat pe planul doi valorile lui Confucius, şi a îmbrăţişat valorile iluministe din cultura clasică germană (observ eu aici o similaritate cu proiectul cultural scoţian din secolul XIX promovat de către Thomas Carlyle, precum şi cu programul Societăţii Junimea la noi). În cartea sa despre “Fundamentele culturale pentru învăţământ : Orientul şi Occidentul”, Jin Li descrie entuziasmul la învăţătură al studenţilor chinezi din acel timp. Prin căsătorie, Jin Li ajunge în America unde începe să lucreze în învăţământ. A fost aproape stupefiată să constate contrastul dintre superstudentul chinez şi studentul chiulangiu American (“They giggled in class and goofed around.”) Jin Li aprofundează tema aceasta, comparând atitudinea asiaticilor şi a occidentalilor la diverse universităţi americane. Ajunge la concluzia că occidentalii tind să abordeze învăţătura pe bază strict cognitivă, în vreme ce la asiatici învăţarea se sprijină certamente şi pe o bază morală.
Titus Filipas

Thomas Carlyle, consideraţii în privinţa reformelor

“Reformele sunt o metodă pentru camuflarea corupţiei”, spune în esenţă Thomas Carlyle în cartea „Shooting Niagara — And After?” (publicată în anul 1867).
Titus Filipas

Ştiinţa zilelor nefaste

Citesc pe blogul domnului Dan Popa, http://hymerion.wordpress.com/2009/07/11/la-70-de-ani-ma-voi-apuca-de-invatat-chineza/#comment-10003 , declaraţia laureatului Nobel pentru Economie Politică, profesorul Robert Fogel : “La 70 de ani ma voi apuca de invatat chineza”.

Problema este că Robert Fogel nu l-a citit cu atenţie pe Thomas Carlyle. Care numea Economia Politică : The Dismall Science — Ştiinţa zilelor nefaste. De unde atâtea resurse şi pentru chinezi? Sunt o mulţime de alte probleme pe care chinezii şi Robert Fogel nu le întrevăd. Particip la un forum internaţional de discuţii în globish despre Industrial Ecology. Acolo, tema perenă este alocarea resurselor pentru industrii. La un moment dat, a intrat şi un chinez care a spus uluit: “În ţara mea nu este preocupat cineva de problema aceasta !”

Titus Filipas

Bosonul Higgs

Citesc aici, http://3ditorial.wordpress.com/2008/09/06/alt-motiv-sa-murim-cu-totii/ , un editorial apocaliptic despre  starea lucrurilor în sine : “Alt motiv sa murim cu totii?”.

Îndrăznesc să exprim alt punct de vedere. Este vorba numai despre un experiment pentru căutarea bosonului Higgs, supranumit “God’s particle”.

Este o particulă elementară căutată de o jumătate de veac. De fapt nu este decât  în concreteţea sa materială un experiment de fizică. Fără îndoială, maşina de la CERN se bazează pe foarte mulţi bani şi incorporează tehnologia cea mai avansată. De altminteri la CERN a fost inventat Internetul. Ei bine, tehnologia se bazează pe filosofia existenţialistă. La CERN se face acum nu atât un experiment de fizică, deşi arată pregnant aşa, cât un experiment de filosofie existenţialistă. Reamintesc că Peter Higgs este un fizician teoretician scoţian. De altminteri fizica teoretică a fost inventată în secolul XIX în Scoţia de către James Clerk Maxwell. Şi nu întâmplător în Scoţia. În Epoca Luminilor clasică, adică secolele XVII şi XVIII, Iluminismul scoţian şi Iluminismul francez erau legate prin „vase comunicante” spirituale. Revoluţia din 1789 distrugea Iluminismul francez, dar lăsa intact Iluminismul scoţian. Care continuă şi în secolul XIX. La fel ca ideologii Junimismului de la noi, ideologul scoţian Thomas Carlyle (1795 – 1881) insista pe incorporarea dinamismului culturii germane, a ideologiei germane. Filosoful scoţian David Hume (1711 – 1776) influenţase ideologia clasică germană (prin Immanuel Kant), dar şi matematica germană (prin Leonhard Euler). Hume are un celebru discurs despre realitate şi cauzalitate, reluat şi explicat la noi abia în secolul XX de către Nae Ionescu (în prelegerile anului 1926). Dar în secolul XVIII, Immanuel Kant relua discursul lui David Hume şi propunea conceptul de noumen sau „lucrul în sine” pentru explicarea cauzalităţii şi realităţii. Iar Leonhard Euler, –singurul matematician sanctificat!–,  propunea conceptul de funcţie ca un ersatz pentru descrierea matematică a cauzalităţii.

În secolul XIX, fizicianul scoţian James Maxwell pleacă de la cele două surse de idei pentru a uni teoria electricităţii şi teoria magnetismului într-o singură teorie a electromagnetismului. Pentru aceasta el foloseşte un „lucru în sine” pe care îl numeşte „curentul de deplasare”. Curentul electric se defineşte operaţional drept „ceea ce se măsoară cu ampermetrul”, dar nimeni nu a măsurat vreodată „curentul de deplasare” cu un ampermetru! De fapt aceasta este caracteristica „lucrului în sine”*, el nu se poate determina experimental. Tot în contextul  Iluminismului scoţian, continuat, iată!, şi în secolul XX, fizicianul Peter Higgs propunea bosonul supranumit God’s particle pentru a explica apariţia masei la toate celelalte particule la care se poate măsura o masă. Spuneam că experimentul iniţiat în prezent la CERN este un experiment de filosofie existenţialistă. El vrea să verifice dacă bosonul Higgs este, –sau nu–, un „lucru în sine”.

Titus Filipas

*Pentru a sublinia importanţa conceptului Kantian, fizicianul german Heinrich Hertz (1857–1894) comenta: “Ecuaţiile fizicii matematice sunt mai inteligente decât oamenii care  le-au scris”.

Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas 

Instalarea terorii comuniste

Spălarea creierelor continuă în articolul “Revoluţia rusă. 90 de ani mai târziu. Învăţăminte, temeri…Utopia criminală de la conspiraţie la teroare”. Articolul este  semnat  de Nicolae Drăguşin,  şi  publicat în Aldine, suplimentul ideologic al ziarului România liberă de Vineri, 09 Noiembrie 2007. Este plauzibil să existe oameni sinceri mai dezinformaţi decât domnul Nicolae Drăguşin, dar este greu să găseşti vreun publicist mai dezinformant decât Nicolae Drăguşin pe tema instalării terorii comuniste. Pentru că trebuie poate să înveţi mai întâi temeinic ŞTIINŢA ZILELOR NEFASTE (Dismal Science) despre care vorbea Thomas Carlyle, cel care influenţează la noi Junimismul ca formă evoluată a iluminismului de tip scoţian. Nicolae Drăguşin dezinformează pentru că nu spune absolut nimic despre reforma sistemului financiar-bancar în Rusia iniţiată de marele om politic al Rusiei, Piotr Stolypin. Toţi specialiştii sunt de acord că tocmai pentru iniţierea reformei sistemului financiar-bancar în Rusia a fost asasinat acest ilustru Piotr Stolypin. Înţeleg şi eu că în cadrul ziarului România liberă trebuie să respecţi un cadru ‘politiceşte corect’, dar chiar să nu aminteşti deloc asasinarea lui Stolypin? Bine, anul 1907 este amintit, dar să nu spui nimic despre jaful armat condus de viitorul dictator Iosif Stalin al celei mai mari bănci din Tiflis (actualul Tbilisi) ? Şi câte alte adevăruri ce acum supără ar mai trebui spuse ! Titus Filipas

Mistificarea perfectă

Să nu ne facem iluzii. Poezia lui Adrian Păunescu nu a însemnat vreodată altceva decât un cuţit bine ascuţit pus pe beregata Limbii Române. Textul „DIMINEŢI CU POEZIA LUI ADRIAN PĂUNESCU”, publicat de domnul conferenţiar universitar  Dr. Constantin Mălinaş în revista electronică Agero :

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/DIMINETI%20CU%20POEZIA%20LUI%20ADRIAN%20PAUNESCU%20de%20Malinas.htm,

poate să fie caracterizat  cel mai bine de excerptul:  „Şi acum îmi este viu în suflet, cum a vuit peste Oradea unda de cântec, care venea de la stadion şi plutea peste tot oraşul. Acolo erau tinerii, copii noştri, iar adulţii ascultau acasă, din balcoane. Se propaga extraordinar cântarea în comun, sub aripile nopţii osianice.”

Căci „aripile nopţii osianice” înseamnă mistificarea perfectă,  ‚hoax’  în limba engleză, „farce, blague, canular, fraude, arnaque”  în limba franceză,  „una broma de mal gusto” în limba spaniolă. Iar să reţii şi să asertezi o valoare culturală imensă mistificării notorii a scoţianului James Macpherson (1736 – 1796) mi  se pare o lipsă  flagrantă de elementară onestitate intelectuală.  Absenţa egregioasă de spirit critic  este greu de suportat mai ales acum, când avem atâta nevoie de valorile intelectuale  splendid construite  de  reprezentanţii Iluminismului scoţian. Se poate  cita un Panteon de nume ilustre acolo! Apoi,  Junimea se afirmă ca far de valori pentru cultura română,  doar pentru  că urmează programul  cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881) de tranziţie de la Iluminismul secolului XVIII cu  idealuri liberale,  la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată prin  cultura germană.

Sub aripile „nopţii osianice”,   poetul  Adrian Păunescu ucidea firavele noastre tentative  de a crea şi de a face publice fragmentele discursului în limba română. Aţi numărat vreodată câte  alte reviste din România a ucis publicarea  săptămânală a periodicului  Flacăra ?

Ca tînăr refugiat basarabean  adus de soartă în Craiova, am încercat să leg un dialog cu „marele bard” de la Bîrca. Am fost întîmpinat  numai de tăcerea superioară a lui Adrian Păunescu. Care nu era o tăcere de Sfinx. Este greu să vorbeşti despre iubirea lui  Adrian Păunescu faţă de basarabeni. Uciderea lui Ion Aldea Teodorovici şi a Doamnei Doina  Aldea Teodorovici ar putea să figureze în literatura de specialitate ca  exemplul crimei  perfecte.

Titus Filipas