Invenţia ‚plugului mare’

În anul 1864, filosoful Titu Maiorescu folosea la societatea  Junimea  cele mai puternice proceduri ale expunerii logice  pe româneşte în prelegerea “Ce scop au cursurile populare?”. Pe două decenii de discurs  românesc, titlurile şi conţinutul  “prelecţiunilor”  societăţii  Junimea  relevă  extensia  temelor de  importanţă vitală  din cultura noastră.  Una din “prelecţiunile” de la Junimea era intitulată  „Plugul”. Şi din principiile foarte generale promovate la Junimea pentru societatea românească, şi din această “prelecţiune”, conchidem că doctrina economică a junimiştilor incorpora principiul fiziocrat  din secolul XVIII, acela că terenul agricol este cea mai importantă sursă producătoare de valoare economică. Asertarea ulterioară : „România este o ţară eminamente agrară”,  trebuieşte interpretată numai în cadrul  acestei doctrine economice a iluminiştilor francezi, preluată de junimişti. Dacă pierdem terenul agricol, pierdem cea mai importantă sursă de valoare pentru noi. Este o învăţătură care ne vine din Epoca Luminilor. Noi  încercăm aici, cu umilinţă şi respect, numai continuarea prelegerii junimiste  despre „Plug”. Lamentaţia  imperatorului de pe Tibru:  „Penuria Hominum !”,  arăta  indirect  lipsa de hrană în Imperiul Roman. Se ştie că grâul era adus în Roma antică din Egipt. Vă imaginaţi la ce preţ!  Septimius Sever spunea în germene  ceea  ce vor explicita Montesquieu, Turgot, şi cugetătorii economici ai Scoţiei:  Când  încerci să explici istoria, caută modul de subzistenţă.  Una dintre ipotezele foarte dragi Occidentului,  privitoare la plugul cu bârsă şi cormană, ‚plugul  mare’  la noi în colinde  spre a- l deosebi de „pluguşor” (distincţia adaugă   adevăr) este aceea de inovaţie folosită   prima oară pe luturile fertile de pe Valea Loarei, în jurul anului 600 AD. Oricum, există o documentare foarte sigură că  papa Grigore cel Mare (590-604)  umplea hambarele Romei cu grâne aduse din Sicilia şi Egipt. Dovadă  că  plugul  de mare productivitate agricolă  nu fusese inventat în Occidentul Europei. În cartea medievală despre faptele papei  Grigore cel Mare  găsim consemnat şi un episod despre pâinea de grâu: „Cumque illa venisset se communicare de manu Dei hominis atque illum audivit dicentem: ‘Corpus Domini nostri Ihesu Christi conservet animam tuam’, subrisit. Quod vir Domini videns, clausit manum suam contra os eius, et nolens ei dare sanctum corpus Domini, posuit super altare, eiusque vestimento ut sibi placuit abscondit. Missa vero peracta, sibi advocans interrogavit cur subridaret quando communicare debuit. Illa respondens, ait: Ego ipsos panes meis feci manibus, et tu de illis dixisti quia corpus Domini essent.”  Dar este vorba  numai despre miracolul transformării  pâinii în trupul Domnului. Nu aflăm aluzii la trupiţa ‚plugului mare’. Mai există un argument extraordinar de puternic împotriva probabilităţii  inventării occidentale a ‚plugului mare’ în fenomenul ‘jacqueriilor’. Petrecute  destul de frecvent în Franţa medievală,  jacqueriile sunt incompatibile cu sistemul thematic,   teoretizat ca strategie de politică economică nouă, şi  instituţionalizat  în germene  de împăratul bizantin Mauricius  în ‚Romania timpurie’. Papa Grigore cel Mare, fondatorul unei  ‘Schola Cantorum’ unde se  compune  muzica „gregoriană”, a fost  prieten spiritual al  împăratului  Mauricius. Grigore cel Mare aparţinea unei vechi familii senatoriale din Roma. Corespondenţa lui voluminoasă  include scrisori adresate nu doar lui Mauricius, ci şi reginei  longobarzilor, Theodolinda, care va  converti  poporul ei la  crezul Trinităţii în Unitate. Astfel teologia cappadocienilor, care fundamentează  crezul Trinităţii în Unitate, doctrină ce va genera şi progresul viitor al Europei, stăpâneşte toată Italia. Sfântul Anselme  (1033 – 1109),  născut la Aosta din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cea mai clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V. VI. Grigore cel Mare  se interesa şi de legătura vechii Rome cu Dacia. Cea mai  temeinică documentare a subiectului o găsea pe Columna dintre cele două biblioteci din Forum. În anul 1826, romanticul  englez William Wordsworth  remarca într-un  poem despre Columnă : „Firm in its pristine majesty hath stood /A votive Column, spared by fire and flood” („Robustă-n măreţia- i genuină rămase în picioare/ O coloană votivă, salvată de la foc şi de la apă.”) Era exprimarea uimirii omului de litere în faţa duratei artefactului  şi persistenţei simbolului pe care îl poartă. Datorăm papei Grigore cel Mare salvarea Columnei lui Traian. În Dialogurile lui  Grigore cel Mare  aflăm preţuirea pentru faptele Sfântului Benedict. Ce  la rându -i  recomanda lecturile din textele cărturarului scit Ioan Cassian. Din alte surse accesibile pe vremea aceea, pontiful Grigore cel Mare ştia despre Ioan Cassian că venise pe lume într- o localitate apropiată de Via Traiana Nova. Grigore cel Mare scruta insistent scenele de pe Columna lui Traian încercând să afle mai multe detalii despre acea Via Traiana Nova? Nu ştim. Dar ştim că, prin serendipitate, Grigore cel Mare  identifică  pe Columnă o imagine  care serveşte pentru mântuirea sufletului împăratului Traian. O  scenă-l arată  pe împăratul Traian  justiţiar  pentru o  sărmană văduvă al cărei fiu fusese ucis de oamenii răi. Găsim povestea întreagă consemnată de   cronica ‘Liber beati et laudabili viri Gregorii pape urbis Rome de vita atque virtutibus’, alcătuită  de clerici cu multă ştiinţă de carte din provincia engleză Humbrensia – Northumbria  : „Quidam quoque de nostris dicunt narratum a Romanis Sancti Gregorii lacrimis, animam Traiani imperatoris refrigeratam vel baptizatam, quod est dictu mirabile et auditu. . . . Nam die quadam transiens per forum Traianum, quod ab eo opere mirifico constructum dicunt, illud considerans repperit opus tam elemosinarium eum fecisse paganum, ut Christiani plus quam pagani esse posse videretur. Fertur namque contra hostes exercitum ducens propere pugnaturus, unius ad eum voce vidue misericorditer mollitus, substetisse totius imperator orbis. Ait enim illa: ‘Domne Traiane, hic sunt homines qui filium meum occidearunt, nolentes mihi rationem reddere’. Cui, ‘cum rediero’, inquit, ‘dicito mihi, et faciam eos tibi rationem reddere’. At illa: ‘Domine, ait, si inde non venies, nemo me adiuvet’. Tunc iam concite reos, in eam fecit coram se in armis suis subaratam ei pecuniam componere quem debearunt. Hoc igitur sanctus inveniens Gregorius, id esse agnovit quod legimus; ‘Iudicare pupillo et defendite viduam et venite et arguite me dicit Dominus’. Unde per eum quem in se habuit Christum loquentem ad refrigerium anime eius quid implendo nesciebat, ingrediens ad sanctam Petrum solita direxit lacrimarum fluenta, usque, dum promeruit sibi divinitus revelatum fuisse exauditum, atque ut numquam de altero illud presumpsisset pagano.”  Deci   în   secolul VIII, călugări din Northumbria   foloseau   formula verbală extraordinar de românească :” Domne Traiane”.Dante Alighieri (1265- 1321) descrie în Divina Commedia succesiunea de întâmplări (Cântul X, Purgatoriul): 73 « Quiv’era storïata l’alta gloria/ del roman principato, il cui valore/ 75     mosse Gregorio a la sua gran vittoria;/  i’ dico di Traiano imperadore;/ e una vedovella li era al freno,/  78     di lagrime atteggiata e di dolore./ Intorno a lui parea calcato e pieno/di cavalieri, e l’aguglie ne l’oro/ 81     sovr’essi in vista al vento si movieno./ La miserella intra tutti costoro/   pareva dir: „Segnor, fammi vendetta/  di mio figliuol ch’è morto, ond’io m’accoro” » Ştim că George  Coşbuc a tradus: 73 “Înalta glorie-n faţă –aici îmi stete, / a prinţului roman, valoarea cui/ izbândă mare lui Grigorie-i dete./ Eu de -mpăratul, de Traian vă spui, /şi -o  văduvă -ntr-un plâns amar, şi-al gurii, /şi-al ochilor, s -a prins de frâul lui./Vuia tot câmpu -n  goana călcăturii/de roibi şi –oşteni, şi –n vânt, peste Cezar/ stindarde de –aur îşi mişcau vulturii,/şi biata, ea–ntre–atâţi, plângând amar: /‘Răzbună– mi, doamne, dup- a ta putere/pe  fiul mort, să nu plâng în zadar !” Împăratul Traian răspunde cunctator  : «  […] : „Or aspetta/ tanto ch’i’ torni”; e quella: „Segnor mio”,/ come persona in cui dolor s’affretta,/ „se tu non torni?”; ed ei: „Chi fia dov’io,/ la ti farà”; ed ella: „L’altrui bene/  a te che fia, se ’l tuo metti in oblio?”;/ ond’elli: „Or ti conforta; ch’ei convene/ ch’i’ solva il mio dovere anzi ch’i’ mova:/ giustizia vuole e pietà mi ritene”. » Ceea ce, în traducerea lui George Coşbuc, este : ‘Aşteaptă –acum, muiere, /pe când mă ntorc.’ Iar ea : ‚Stăpâne bune!’, /ca cel [ce] n –are astâmpăr în durere./ ‘Dar dacă nu te –ntorci?’. ‘O să –l răzbune/ urmaşul meu!’ Iar ea : ‘Al altui bine / ce– ţi este bun, când uiţi pe– al tău?’, şi– i spune Traian : ‚Fii  mângâiată, se cuvine/ să fac ce– mi ceri, acum şi  nu apoi,/dreptatea vrea şi mila mă reţine!’Apoi, în Paradisul, Cântul XX, Dante Alighieri ne descrie un împărat Traian post – mortem, care a depăşit truda Purgatoriului fiind rostuit printre ‚Principii înţelepţi şi drepţi’ (rânduiţi pe inelul ochiului unui vultur): 43 „Dei cinque che mi fan cerchio per ciglio,/colui che più al becco mi s’accosta,/ la vedovella consolò del figlio:/ora conosce quanto caro costa/ non seguir Cristo, per l’esperïenza/  di questa dolce vita e de l’opposta.” George Coşbuc a tradus : 43„Din cinci acei ce -alcătuiesc sprânceana,/cel mai aproape de -al meu cioc făcuse/să nu- şi mai plângă pe al ei fiu vădana./ El ştie-acum ce- amar lui i s -aduse, /că n- a urmat pe Christ, prin conştiinţa/ şi -a dulcei vieţi de- aici şi- a cei opuse.”  Poeta americană Emily Dickinson (1830–1886)  era convinsă că bunul nostru împărat Traian  va veni să îngenunchieze la mormântul ei: „Unmoved, she notes the chariot’s pausing/ At her low gate;/Unmoved, an emperor is kneeling/ Upon her mat.” („Cu chip de piatră observă faetonul oprind/ La poarta ei  de vamă;/ Cu chip de piatră  un împărat îngenunchie/ Pe rogojina sepulturii.”) Criticul literar american T.S. Eliot (1888-1965) scria, privind  reliefurile Columnei lui Traian : +Sîntem cu toţii, în măsura în care moştenim civilizaţiile Europei, cetăţeni ai Imperiului Roman.  Vergilius are încă dreptate să afirme că „pentru realizările poporului roman nu există nici frontiere spaţiale, nici limite în timp”+. Iată  că împăratul Traian i-a romanizat nu doar pe daci, ci şi pe cărturarii americani! Acestea sunt totodată şi exemple de ispită latină, ca să folosim aici conceptul inventat de cugetătorul român Mircea Vulcănescu (1904-1952). Plugul cel nou va duce la eliberarea unui nou tip de resurse din teren.  Pe vremea papei Grigore cel Mare şi a papilor imediat următori, nu exista vreun brutar la Roma care să fie mai puternic decât papa.  Cu grâu abundent, cei care  vor exploata la Roma mijlocul de producţie chemat brutărie  se vor îmbogăţi. Aceasta este originea averii familiei Frangipani, brutari la origine, care în secolul al X-lea dobândiseră putere pentru a  controla chiar şi alegerea papilor de la Roma! Mulţi oameni din Roma Evului Mediu au încercat, în  diverse  rânduri,  să câştige puterea politică reînviind câte ceva din tradiţia  antică, dar numai aceşti Frangipani au reuşit, implementând prima parte a dictonului de politică urbană latină :  „Panem et circenses”. În perioadele de secetă şi de foamete la Roma, familia Frangipani dovedeşte iscusinţa politică şi diplomatică de a distribui gratuit pâine săracilor. Acest talent politic şi diplomatic se va transmite de la  o generaţie  la alta. Poetul toscan Dante Alighieri afirma că se trage dintr -o familie de veche stirpe romană. Dar cercetările biografilor săi  îl plasează numai pe arborele genealogic al familiei Frangipani. Ceea ce nu este câtuşi de puţin dezonorant. Plugul care taie şi răstoarnă brazda nu a fost inventat în Apus pe vremea lui Grigore cel Mare,  ci el doar ajunge în Apus, plecând din imperiul lui Mauricius. Căci  în acel timp, invenţiile şi inovaţiile tehnice nu aveau ca loc de naştere Occidentul fostului mare imperiu roman, ci mai curând partea lui răsăriteană. Astfel, putem să cităm : arhitectura antiseismică a bisericii Aghia Sofia din Constantinopol, « focul grecesc » (documente istorice despre prima utilizare a acestei invenţii arată cu mare certitudine 678 AD, dar invenţia trebuie să fi venit cel puţin cu un deceniu mai devreme), catafracţii (armurile metalice pentru cavaleria grea), şi tratatul despre măsurarea masei,  ce s-a păstrat doar ca un ecou arab codificat de Geber, medic  al Califului Harun al Rashid. Multe minuni din „O mie şi una de nopţi”  sunt probabil numai ştiri voalate, scrise de cărturari mutazili  în cifruri pierdute,  despre alte  invenţii rămase pentru noi complet necunoscute, ale ştiinţei greceşti târzii, de după cappadocieni, văzute prin ochii  beduinilor  ignari. Putem bănui că o parte dintre poveştile celor „O mie şi una de nopţi”, printre care şi artefactul chemat Lampa lui Aladin,  sunt descrieri islamice ale invenţiilor  din Romania Orientală care a creat o civilizaţie a excelenţei.  O asemenea inovaţie din  răsăritul Oikumenei  a fost plugul cel nou, ‚plugul thematic’. Invenţia   nu -i niciodată singură. Este acest plug legat de vreo altă invenţie?  Certamente de catafracţi,  în esenţa lor tehnologică  ei fiind ‚trup acoperit cu tablă de fier’. Trupiţa este de asemenea piesa ‚plugului mare’ acoperită cu tabla  de fier arcuită  sau cormana. Plugul thematic sau ‚plugul mare’ îngăduie  o mare productivitate  agricolă şi constituie totodată confirmarea principiului fiziocrat  din Economia politică a lui Quesnay, medicul doamnei de Pompadour. Cu aura lui de semnificaţii, plugul mare permite înţelegerea continuităţii  din istoria noastră. Dar din perspectiva actului decisional imperial, nu ‚plugul thematic’ contează cel mai mult în sistemul thematic, ci ‚armata thematică’ formată  din   localnicii themei. Primul exemplu a fost armata lui Comentiolus, unde se vorbea proto-româna: “Torna, torna, fratre!”,  desprinsă insuficient din trunchiul latin al ordinelor de comandă militară păstrate ca glosar în Strategikon. Concură multe pentru a spune că plugul thematic a fost inventat în acea parte din Oikumena acoperită de bazinul hidrografic pontic. Marea Neagră era lac intern al imperiului roman de răsărit, şi ce era inventat pe un ţărm  putea fi regăsit pe celălalt. Există documente juridice  serioase ce atestă că  în ‚thema’ Anatolia se folosea un tip nou de plug  care dusese  la apariţia unui  nou fermier. Cărţile şcolare  numesc în istoria  noastră veche numai doi împăraţi romani importanţi: Traian (98-117) şi Aurelian (270-275). Erau imperatori latini cu sediul oficial în Roma de pe Tibru, erau imperatori ale căror decizii au influenţat trecutul în pânza căruia  sîntem prinşi. Dar au mai existat şi doi împăraţi bizantini  ale căror decizii de organizare a teritoriului,  cum şi de weltpolitik,  ne-au  determinat şi continuă să ne determine cursul destinului de neam. Unul a fost  Mauricius  Tiberius August (582-602),  împărat neobişnuit chiar pentru timpul său de spiritualitate intensă: pe de o parte poseda cunoştinţe enciclopedice şi teologice, – se spune că împăratul Mauricius a tradus pe greceşte faimoasa Regula Pastoralis scrisă latineşte de Grigore cel Mare  –, iar pe de altă parte s-a arătat strateg iscusit în războaie. Dacă a tradus Regula Pastoralis, mai putem bănui că pe  împăratul Mauricius  şi  papa Grigore cel Mare  îi unea  spiritul  lecturilor  din Ioan Cassian. Pe vremea împăratului Mauricius se întâmplă  în armata generalului Comentiolus (un proto-român ?) confuzia  dintre cuvintele unei  vernaculare   neolatine din Balcani, –putem să-i zicem proto-româna–,  şi terminologia militară romană oficială. Întâmplare povestită  abia la anul 630,  de cronicarul Theophylactus Simocatta. Mauricius  Tiberius August angajează imperiul pe calea unor reforme militare şi reorganizări administrative, cerute atunci ca soluţii pentru rezolvarea problemei « navetei »  armatei atunci când trebuia să lupte pe două fronturi îndepărtate unul de altul. Lucrul în istorie al împăratului Mauricius arată  faptul că  transformările societale profunde se produc prin idei reformatoare,  nu prin revoluţii. Sistemul ‚thematic’ a fost inventat de împăratul Mauricius, autorul unui tratat enciclopedic în douăsprezece cărţi intitulat „Strategikon”, unde în masa grecească a cuvintelor sacre aflăm inserate, fireşte numai cu statutul explicitat şi delimitat al  unor ordine de comandă militară,  cuvinte latineşti  ce se vor păstra în limba română. Găsim  în Strategikon o informaţie tainică despre ‚romanii hoinari’. Înclin să cred că aceasta este prima înregistrare a prezenţei ‚românilor novaci’.  Aceşti ‚romani hoinari’ se aflau dincolo de frontiera nordică a imperiului bizantin,  dar ei se  înrolau cu plăcere  în armată, dezertând  temporar când îi reclamau  muncile câmpului. ‚Romanii hoinari’ aveau o comportare de ţărani liberi în toată  legea! Numele ‚romani’ arată  că  vorbeau o vernaculară  neolatină. ‚Romanii hoinari’ constituiau pentru Imperiul Roman o nesperată   resursă  umană   ce rezolva vechea problemă   de  care se plângea Septimius Sever (193-211), şi formulată  lapidar ca  „Lipsă de oameni”. Împăratul Mauricius observă emergenţa acestei resurse umane şi o foloseşte în reorganizarea imperiului prin ‚sistemul thematic’. Se pare că  avarii migratori  nu îi ucideau imediat pe  ‚romanii hoinari’  când îi prindeau la muncă pe câmpuri agricole. Îi  arestau,  cerând imperiului să plătească preţul  răscumpărării. Mereu mai ridicat, deşi exista o  „inflaţie” de ‚romani hoinari’.  La un moment dat, avarii solicită împăratului Mauricius o sumă de-a dreptul imensă pentru 12000 de ‚romani hoinari’ prinşi pe ogoare  aflate pe latură stângă a Dunării.  Fără îndoială că  Mauricius ţinea un  bilanţ  exact  al  trupelor sale, unde  romanii acestia hoinari, sau „novaci”? prinşi de avari nu figurau. Probabil că dintr-o lipsă temporară de fonduri, Mauricius nu plăteşte imediat. Avarii îi ucid  atunci pe ‚romanii hoinari’, oşteni potenţiali ai Imperiului Roman. Duşmanii lui Mauricius de la Constantinopol speculează  întâmplarea aceasta nenorocită pentru toţi, şi pentru ‚romanii hoinari’, şi pentru imperiu.   Mai există şi  altă  variantă, dar probabil că reflectă altă  faţă  a  conglomeratului  de întâmplări ale timpului. Se pare că  împăratul Mauricius  vroia să instituţionalizeze o ‚armată  thematică’  la nord de Dunăre. Înainte de enunţurile lui Fernand Braudel despre arealul ecologic al unei populaţii umane,  istoricul Jules Michelet scria despre „drumurile eterne” aflate  la nord de Dunăre. Acestea erau drumurile romane înfăţişate pe Tabula Peutingeriana. La fel ca şi Constantin cel Mare, împăratul Mauricius dorea ca „drumurile eterne”  să fie parcurse din nou de armatele romane. Ceea ce provoacă nemulţumiri interne. O revoluţie de palat condusă de tiranul Phocas (602-610) îl va ucide pe Mauricius şi pe fiii acestuia. Istoricul şi poetul bizantin   Gheorghe din  Psidia evită  intenţionat să  consacre un paragraf de istorie  acestui  uzurpator, comentând doar cu nesfârşită   durere: „A vorbi despre suferinţă înseamnă  suferinţă.”   Iar într-o  poezie îl numeşte : „Leviatanul Pământului”, şi „chipul  de Gorgonă”. „Mărturisitorul” despre vorbirea proto-românilor, Theophylactus Simocatta,  va comenta despre tiranul Phocas că acesta era pe jumătate barbar, că era un „ciclop” şi un „centaur”, vorbe  ce probabil pe scala de valori a timpului constituiau cumplite jigniri. Iar în secolul IX,  iconoclast şi  cu oameni de neînchipuită  luciditate,  „cronograful” Theophanos, care  înregistrează  prima frază  autentic românească, precum şi dascălul Leon Gramaticul, profesorul călugărului Kiril la Universitatea din Constantinopol, vor trasa cauza decăderii Imperiului tocmai la acţiunea uzurpatorului   Phocas  ce întrerupea brutal curgerea naturală  a lucrurilor în istoria romană. Dosoftei se alătură lui Theophylactus Simocatta şi „cronografului” Theophanos,  plângându-l   pe  Mavrichie.  În literatura română din secolul XVII, Dosoftei compune epitaful pentru mormântul soţiei lui Mauricius : „Aice-s eu, ticăloasa, den doi împăraţ stemită,/Lui Tiverie sunt fiică, lui Mavrichie-s fimeie,/ Împărăteasă-n cuconi mulţ, să-m domnească-mpărăţie./Zac aici cuconii miei şi cu-al mieu soţior drag,/ Din a nărodului ură ş-a ostaşilor urgie./Las’ pre tatăl că-l tăiară, dară pruncii fără vină,/Ce nu ştiu de răutate, şi cu deşert i-au tăiatu-i./De-ale noastre de-acmu frunză nu să va mai umbri Râmul,/Că s-au tăiat rădăcina de vânturi de la Trachíe.” Titus Filipas