Posts Tagged ‘The use of Knowledge in Society’

Dezvoltarea durabilă

decembrie 17, 2007

Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii  Europene. Prin integrarea în Uniunea  Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă    Uniunea  Europeană  ne furnizează şi  un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. Guvernul României, prin resursele uriaşe pe care le gestionează, este singurul centru  naţional  credibil al managementului dezvoltării  durabile  a  României. Dar misiunea guvernamentală în dezvoltarea durabilă  poate fi susţinută cu  instrumente conceptuale adecvate şi existente  la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză),  concepte care ţin seama de realitate, concepte asimilate în acele  universităţi care s -au transformat deja în veritabile comunităţi epistemice, asimilînd paradigma raţionalităţii instrumentale.  În această paradigmă, instrumentele sunt mijloacele raţionale folosite pentru atingerea unei ţinte prestabilite. Aceste instrumente intelectuale sunt  folosite în analizele, evaluările şi interpretările  pe care se sprijină deciziile politice în problematica  dezvoltării economice  cuplată cu salvgardarea calităţilor  mediului înconjurător din ţara noastră. Noile  instrumente intelectuale pentru dezvoltarea durabilă la stadiul dell’arte constituie  substanţa  discursivă a  capitolelor  Ecologiei  Industriale.   A spune că dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este identificabilă cu o preocupare  exclusiv centrată pe  starea mediului înconjurator, ori „prezervarea” mediului ambiant,  înseamnă  o simplificare  excesivă şi o sărăcire a conceptului ‚dezvoltării durabile’. În realitate, sustenabilitatea implică  obligatoriu trei aspecte (numite şi ‚principiile Brundtland’):   – o chestiune ambientală ;   – o chestiune economică ;   – o chestiune socială. Raportul  Brundtland   defineşte „dezvoltarea durabilă drept dezvoltarea care împlineşte necesităţile prezentului,  fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a împlini propriile lor nevoi.” Formularea exactă în limba engleză este : „Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own  needs.” Să observăm că în acord cu economistul britanic  John Maynard Keynes (1883–1946), întotdeauna ideile practice din economie şi societate trebuie  să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Definiţia pentru dezvoltarea durabilă pe care o propune raportul comisiei Brundtland era  inspirată, cel puţin în intenţie, de principiul echităţii intergeneraţionale, un principiu de justiţie distributivă care a fost enunţat  de filosoful  american John Rawls (1921–2002). Dar, mai mult decât atât, comisia  coordonată de Gro Harlem Brundtland  a definit dezvoltarea durabilă drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management  cere să fie realizată o ‚performanţă triplă’ (‚the triple bottom line’, spus pe englezeşte).    În anii care au precedat formularea ‚principiilor Brundtland’, o mulţime  de evenimente  seriale asociate cu poluarea şi  reducerea biodiversităţii au condus la consolidarea conceptulului de  „criză a calităţii mediului înconjurător” ori  „criza deteriorării mediului” ,  noi am tradus prin cele două sintagme româneşti echivalente,  termenul englezesc  „environmental crisis”.  Principiile  Brundtland  şi  Agenda 21 au arătat, la modul discursiv, emergenţa unei probleme ambientale  acute şi globale. Adoptată de ţările semnatare ale Declaraţiei  de la Rio de Janeiro din 1992, Agenda 21 este  un program de acţiuni pentru secolul XXI, acţiuni orientate către obţinerea dezvoltării durabile, ceea ce înseamnă  lupta contra sărăciei şi excluderii sociale,  producţia de bunuri de  consum şi  de servicii  durabile, precum şi protecţia mediului înconjurător. Înainte  de enunţarea principiilor Brundtland, precum şi de formularea Agendei  21, gravitatea chestiunilor ambientale pe care le  confruntă omenirea în dezvoltare  fusese  revelată prin anii 1960. Cartea cercetătoarei ambientaliste americane   Rachel Carson (1907-1964), cu titlul  Silent Spring (‘Primăvara tăcută’) şi publicată în 1962, rămâne un exemplu al studiului  de impact ambiental  prezentat publicului larg,  influenţînd  luarea unei  decizii majore. După lectura cărţii Silent Spring, preşedintele  american John Fitzgerald Kennedy (1917-1963)  decide să creeze  organizaţia guvernamentală  precursoare pentru actuala agenţie  de protecţie a mediului din Statele Unite ale Americii :  EPA (Environmental Protection Agency). A fost recunoscut faptul că  degradarea ambientală  survine ca un produs colateral al procesului de industrializare, şi că  mediul natural nu mai trebuie privit ca un rezervor infinit de resurse, avînd  capacitate nelimitată de regenerare. Totuşi Rachel Carson a subliniat în ‘Primăvara tăcută’ numai chestiunea ambientală, nu şi chestiunea economică.Economiştii şi industriaşii se conectează prima oară  la dezbaterea asupra ‚crizei ambientale’  în  anul 1972, cînd a fost publicat  raportul  Clubului de la Roma intitulat ‚Limitele creşterii’ („The limits to growth”).  Textul raportului   sintetiza  preocupările  dinainte de anul 1972 ale industriaşilor şi  ambientaliştilor. Totodată  raportul  trăgea un semnal de alarmă  asupra obstacolelor care apar în calea dezvoltării  economice  a umanităţii  prin reducerea  absolută a cantităţilor prezente iniţial (adică la începutul epocii industriale)  în resursele minerale de calitate  constituind rezervorul  de materii prime  neregenerabile, necesare  pentru funcţionarea sistemelor de producţie industriale.  Însă  concluziile  economice de tip ‚catastrofă’ la care ajungeau în anul 1972 raportorii Clubului de la Roma  nu s-au  adeverit. Avertizările  lor  au fost totuşi binevenite pentru  specialiştii în Ecologia Industrială, căci  au constituit punctul de plecare  al analizelor ce au condus  la  conceptul ‚surplusului de energie’ (pe care noi îl prezentăm detaliat într-un capitol din  această carte), un  ‚surplus de energie’ asociat  exploatării resurselor minerale mai sărace, el fiind  totodată concept integrat în una dintre cele mai puternice metodologii contemporane  de evaluare a impactului ambiental (metodologia   europeană „Eco Indicator”). Tot în perioada elaborării raportului ‚Limitele creşterii’, dar independent de acest raport, cercetătorii ambientalişti americani John Holdren, Paul Ehrlich şi Barry Commoner elaborează inceptul ecuaţiei IPAT, care leagă poluarea de afluenţa de bunăstare adusă de progresul tehnologic,  precum şi de creşterea populaţiei.  În ecuaţia  I=PAT, I exprimă impactul ambiental ca măsură a poluării, P  este un factor demografic (populaţia), A este  afluenţa (bunăstarea), iar T este un factor care exprimă rolul tehnologiei.  O abordare mai optimistă a fost adusă de curba ambientală Kuznets. În forma literei U inversată, curba Kuznets sugerează că la începutul procesului de creştere a  bunăstării, deteriorarea ambientală se accentuează numai pînă la un prag, după care starea mediului înconjurător începe să se amelioreze prin efect neliniar creat datorită sporului   de afluenţă. Din păcate, observaţiile arată  că doar pentru o categorie foarte redusă de poluanţi sunt valabile concluziile optimiste derivate din interpretarea curbei Kuznets. Noi considerăm că deteriorarea stării mediului înconjurător este adusă numai de tipul de management practicat pînă acum în organizaţiile  industriale.  Organizarea corectă a industriilor din Noua Economie  lucrează ca  un Demon Maxwell managerial destinat scăderii entropiei în organizaţiile industriale. Reluăm aici parţial tema cărţii noastre precedente:  „Mediul ambiant şi exergia” (Editura Academiei Române, anul 2005),  unde subliniam că „teoria exergetică a valorii economice se intersectează cu teoria lui Nicolae Georgescu –Roegen privind folosirea entropiei pentru evaluarea economică”. Aşa cum ştim, termodinamica (şi termotehnica teoretică) se dezvoltă abia după teoria economică a valorii, termodinamica fiind de fapt  mai mult o „fizică economică”. Strategia  pentru organizaţiile  industriale în  contextul dezvoltării durabile se  bazează pe Politica Integrată a Produsului (Integrated Product Policy,  IPP). Profesorul Edward Cohen-Rosenthal (1952–2002), care a fost directorul Centrului  pentru Mediu ambiant de la universitatea Cornell din Ithaca, statul New York, definea parcul industrial pentru dezvoltarea durabilă drept „industrial ecosystem for business and environmental excellence”. Am fost influenţaţi de ideile acestui om de ştiinţă entuziast şi vizionar, un specialist recunoscut al studiilor pentru  dezvoltarea durabilă. Vom distinge în strategia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă două dimensiuni:i.) O dimensiune longitudinală,  care se dezvoltă  în procesul  dinamic al creării de  ontologii (reprezentări ontologice) şi de competenţe.ii.) O dimensiune transversală,  prin care organizaţia economică este legată de piaţă (etichetele ecologice prin care se face publicitatea produsului, declaraţiile de performanţă ambientală ale produsului, şi ‚Green Procurement’,  adică licitaţiile pentru cumpărarea produselor ecologice din banii publici).  Protejarea valorilor mediului înconjurător este integrată în proiectul dezvoltării durabile.Într – adevăr, aşa cum este înscris în principiul 4 al Declaraţiei de la Rio de Janeiro (din anul 1992) : « Pentru a se atinge ţinta  dezvoltării durabile,  protecţia mediului înconjurător trebuie să fie o parte integrantă din procesul dezvoltării umanităţii,  ea nu poate să fie considerată ca ţintă izolată şi independentă de acest proiect.»  Reamintim că în acord cu politica de mediu a ţărilor din OECD („Clubul ţărilor bogate”), integrarea protecţiei  mediului înconjurător  presupune o concepţie unitară globală asupra  mediului înconjurător. Această  concepţie  nu acordă vreo prioritate juridică unui element natural (fie apa, fie aerul, fie solul), şi nici nu impune o ierarhie în protejarea acestor elemente. În politica de protecţie a   mediului înconjurător, organismele de specialitate din OECD recomandă acţiuni  orientate către prevenire (prin alegerea managerială a celor mai bune opţiuni ambientale pentru fabricarea produsului), aplicarea principiului  precauţionar, recurgerea la  practica ambientală cea mai bună în industrie (aşa cum sunt etichetele ecologice, apoi sistemele de gestionare ambientală  de calitate a  organizaţiilor industriale). Chiar dacă dezvoltarea durabilă este condusă după principiile Brundtland, trebuie să observăm că  în primul rînd provocarea ambientală este factorul  ce focalizează modul de elaborare a strategiilor de astăzi în  organizarea industrială. În cartea noastră propunem un proiect românesc  de  organizare  a răspunsului la provocarea ambientală, un proiect de organizare a  „parcurilor industriale  pentru dezvoltarea durabilă”, organizare facilitată de acele universităţi care s – au transformat deja în comunităţi epistemice pentru managementul proiectelor  în Noua Economie. Sub  presiunea legilor şi a reglementărilor  naţionale privind încărcările mediului înconjurător, a directivelor  Uniunii Europene, a ratificării  protocoalelor  internaţionale ambientale de parlamentele  ţărilor ai  căror diplomaţi  au negociat acele acorduri, ori pur şi simplu în virtutea jocului competitiv impus de concurenţă, întreprinderile/organizaţiile sunt obligate  acum, în toate felurile descrise,  să ţină cont  şi de valorile ambientale atunci când îşi redactează  planurile  lor strategice. Ştiinţa redactării planului strategic al unei organizaţii constituie unul dintre principalele puncte ale culturii organizaţionale. În lucrarea noastră propunem o dezvoltare longitudinală a strategiei organizaţiei economice prin crearea de competenţe şi reprezentări ontologice pentru dezvoltarea  durabilă cu ajutorul acelor universităţi  care au devenit comunităţi de practică pe această paradigmă. Iar etichetele ecologice leagă întreprinderile parcului industrial de piaţă, constituind dimensiunea transversală a strategiei parcurilor industriale. Strategia pe care o propunem nu este o martingală. Ea se bazează pe adăugarea de valoare şi pe crearea de noi resurse prin implementarea concepţiei lui Friedrich August von Hayek (1899-1992) despre  economia   de piaţă  (vezi  o sinteză  în  studiul  său din 1945 intitulat  „The Use of Knowledge in Society”). Reamintim interogaţia de la începutul studiului ‚Folosirea cunoaşterii în societate’ :  „Care este problema pe care vrem să o rezolvăm atunci cînd încercăm  construirea unei ordini economice raţionale ?” Noi abordăm  chestiunea dezvoltării durabile exact în spiritul acestei întrebări. Frederick August von Hayek, laureat al premiului Nobel pentru economie în  anul 1974, readuce ca punct de plecare în dezbaterea asupra construirii ordinii economice raţionale o temă epistemologică iniţiată în Epoca Luminilor de către filosoful scoţian David Hume (1711–1776),  şi dezbătută  apoi extins de Immanuel Kant (1724-1804). Anume faptul că percepţia lumii sau „ordinea senzorială” pe care o captează fiecare individ este insuficientă pentru sesizarea realităţii. Toate culturile naţiunilor din Europa Occidentală au trecut în secolul XVIII prin experienţa dezbaterii privind felul cum se constituie realitatea pentru om şi pentru societate. În România,  acest discurs esenţial din Epoca Luminilor a fost interzis de  către „epoca fanariotă”. El este amintit prima oară, fragmentar, în secolul XIX  de Gheorghe Lazăr, fondatorul Şcolii  de la Sfântu Sava ce funcţiona în paradigma ideologică a Şcolilor Centrale. În limba română, dezbaterea despre înţelegerea realităţii este  reluată de filosoful Nae Ionescu în prelegerile anului 1926. Criza acută a găsirii soluţiilor la problemele prin care trece acum România se datorează  insuficienţei reprezentărilor ontologice despre realitate, şi vorbim aici despre ontologiile construite în limba română. Ceea ce complică enorm aspectele de gândire şi de acţiune în dezvoltarea durabilă  este faptul că  fără  o abordare ţinând de o ştiinţă prudenţială coerentă  va fi dificil să fie  întreprinsă evaluarea  holistică a  impactului ambiental real, atât la nivelul local,  cât şi la nivelele regional şi global, atât în amonte faţă de sistemul de producţie industrial,  cât şi în aval,  unde de pildă se află  impacturi  ambientale  produse  chiar de către  ‘echipamentele  pentru depoluare’,  cum ar fi cazul  filtrelor depoluante  ce trebuiesc înlocuite după  încărcarea lor cu substanţe poluante, ori  catalizatorii  care accelerează   « depoluarea », ghilimelele sunt obligatorii.  O perspectivă   nouă asupra relaţiilor  dintre mediul ambiant, om  şi industrie este  adusă  de Ecologia Industrială, despre care se poate aprecia, fără deriziune sau exagerare,  că este ştiinţa  dezvoltării  durabile. În Ecologia Industrială se transgresează  frontierele demersului tradiţional al  raţionamentului  efectuat judecând strict în termenii reducerii poluării la  sursele punctuale (care pot fi modelate în  spaţiu ca un punct geometric), acţionându-se deci numai la ‚capătul ţevii’ (‚end of pipe’  acesta este chiar termenul consacrat în limba engleză) sau la „sursa de încărcare ambientală”, într-o abordare strict « ecologistă »,   indiferentă  la  costurile economice şi condiţiile sociale. Dezvoltarea durabilă ori ’sustenabilitatea’ cere  şi respectarea  integrităţii ecologice a naturii şi a biodiversităţii sale, alături de o considerare a eficienţei economice,   precum şi de o măsurare a  dimensiunii sociale  ori a  ‘dimensiunii comunităţii’  în dezvoltarea economiei.  Atunci când managerii organizaţiilor  economice antamează problema gestionării încărcărilor ambientale associate produselor/serviciilor pe care le furnizează pe  piaţă, ei trebuie să ia în considerare abordarea pe ciclul de viaţă. Atenţia  nu trebuie focalizată doar asupra compoziţiei produsului, eventual şi asupra fazei de procesare, ci pe întreaga viaţă fizică a produsului, din amonte în aval, adică de la extracţia materiilor prime şi pînă la finalul de viaţă al produsului. Abordarea pe ciclul de viaţă pentru managementul ambiental al produsului infuzează “responsabilitate ecologică”  în economia de piaţă. Perspectiva  pe ciclul de viaţă a lumii artefactelor industriale tinde să devină parte din cultura postmodernă. Reprezentarea ontologică asupra unui produs,  din această perspectivă,  poartă numele de Analiză pe ciclul de  viaţă (ACV), fiind  reprezentarea interacţiunii om – natură. Alegeri (‚Choices’) prin judecăţi  de valoare se fac în toate fazele executării corecte a unei Analize pe ciclul de viaţă. Pentru a nu construi o distopie, este necesar să existe compatibilitate între alegerile de valoare din toate fazele Analizei pe ciclul de viaţă. Această compatibilitate este asigurată prin folosirea perspectivelor arhetipale din Teoria Culturală.  Cunoaşterea metodologiei ACV îngăduie achiziţionarea unor competenţe procedurale de tip ‘know how’  pentru dezvoltarea durabilă. Un produs industrial are asociat şi impactul ambiental descris în studiul ACV al produsului (fireşte, în condiţiile în care studiul  nu  a fost distorsionat prin malpraxis).  Analiza pe ciclul de  viaţă al produsului este instrumentală. Gândirea artefactelor industriale pe ciclul de viaţă  a devenit parte a felului în care conceptualizăm chestiunile ambientale, şi calea pe care abordăm gestionarea problemelor ambientale. Analiza pe ciclul de  viaţă  este  parte dintr – un  weltanschauung  post-modern.  Analiza pe ciclul de  viaţă  este  situată la intersecţia celor trei tipuri de cunoaştere umană :  teoretică, tehnico-productivă, şi  prudenţială. Lectura “Raportului dezvoltării umanităţii”  din anul  1997,  –document oficial al Programului  Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare  (PNUD), care-i  clarificarea   si continuarea temelor Agendei 21–, dezvăluie   că o naţiune devine bogată  numai când stăpâneşte  perfect cele trei tipuri de cunoaştere. Instrumentele de analiză  ambientală  care incorporează  aspecte foarte distincte ale cunoaşterii, aşa cum este  Analiza ciclului de viaţă  al produselor,  percepută   de cercetătorii  domeniului ca fiind  „fascinantă şi  sofisticată”,  este instituţionalizată  în  proiectul  dezvoltării durabile. Strategia IPP adoptă  această cultură organizaţională în parcurile industriale.  Metodologia pentru ‘etichetele ecologice’ şi  metodologia ExternE pentru energie  se bazează   pe ‘metodologia căii de impact ambiental’, pe lângă o mulţime de calcule şi de soft-uri.  Să notăm că soft-urile comercializate actualmente  pentru a se putea realiza cu ele un studiu ACV,  deşi sunt situate la preţul de circa 20 000  de euro per an şi per computer personal, sunt într -un mod supărător, dar poate deloc surprinzător, total lipsite de transparenţă în ceea ce priveşte ‘metodologia căii de impact ambiental’.  Pe ce fel de ideologie se sprijină metodologia căii de impact ambiental? Cronologic, metodologia căii de impact ambiental a fost elaborată şi  documentată  de Rachel Carson. Deşi cartea ‘Silent Spring’ (‘Primăvara tăcută’).  a fost şi rămâne sursa unei lecturi emoţionale,  privind  retrospectiv  putem spune că best- sellerul  ‚Silent Spring’ era  prima ‘analiză de propagare şi analiză de expunere la un poluant’ (‘fate analysis’) agregată,  efectuată vreodată. Metoda ‘fate analysis’, iniţiată de Rachel Carson,  a început să fie folosită într-un mod riguros şi sistematic de către EPA, în  ceea ce se cheamă ‚pathway  analysis’, conducând la conceptul sursei de poluare ca un „capăt de ţeavă”  din care se deversează  peste umanitate „apa neagră” a poluării. Căci poluarea este  un fluid atât  metaforic cât şi material,  un ‘fluid’  extrem de coroziv pentru viaţa noastră, măsurat cu una dintre puţinele unităţi cantitative pe care ni le poate oferi Sfera Valorilor, vorbim aici despre „anii de viaţă sănătoasă ce-am pierdut”. Sună aproape ca versul dintr-o romanţă, –textele romanţelor se situează categoric în zona foarte subiectivă numită  ‚alegerile de valoare’–, dar este vorba despre unitatea chemata ştiinţific DALY, acesta fiind  acronimul de la sintagma :  „Disability Adjusted Life Year”. Cartea ‘Primăvara tăcută’,  acceptarea  societală a mesajului său,   arată felul în care  omul, obligat de presiunea supravieţuirii, este capabil să identifice o nouă configuraţie de vectori cauzali. Într-adevăr, sprijinită pe o bibliografie enumerată   pe 55 de pagini, cartea ‘Primăvara tăcută’  propunea  prima definiţie  operaţională a unei categorii de impact ambiental.  Folosind o analogie de tip Blaga – Cassirer, (inventată,  independent, de Lucian Blaga în 1936,  şi de  Ernst Cassirer în 1938), putem declara categoria de impact ambiental în identificarea  finală a indicatorului de categorie (‘endpoint’) drept analogul unui vector bipolar  cu ‚originea’ definită ca o încărcare ambientală  în Ecosferă,  provocată de activităţi antropice în Tehnosferă,  ‚extremitatea’ fiind definită ca impact ambiental  reprezentabil, conceptualizat,   în Sfera Valorilor. Se vorbeşte uneori despre miracolul şi profunzimea cunoaşterii în ‚saltul cuantic’ al electronului din atomul de hidrogen când emite linia lui spectrală cărămizie. Dar, incontestabil, ‚saltul cuantic’ nu translatează electronul dintr-un tip de cunoaştere, în alt tip de cunoaştere. Introducerea categoriei  de impact ambiental de către Rachel Carson,  –aceasta este lectura pe care o facem noi ‚Primăverii tăcute”,  marchează o  tranziţie mult mai semnificativă  decât ‚saltul cuantic’.  Categoria de impact ambiental, în care, plecând de la măsurarea încărcării ambientale prin metodele ştiinţelor naturale,  se ajunge la evaluarea impactului ambiental prin metodele cunoaşterii prudenţiale ne demonstrează existenţa unei tranziţii de la un tip de cunoaştere, la un alt tip de cunoaştere:   un „salt cuantic”  care valorifică  spaţiul cauzal în interesul supravieţuirii optime a speciei noastre. Trebuie să recunoaştem că problema  abordării  corecte a ‘căii de impact ambiental’ este în primul rând o chestiune  ideologică. Este vorba aici despre ideologia relaţiei dintre ‘înţelegerea realităţii’, şi construcţia unor reprezentări ontologice pentru cauzalitate, ceea ce Deborah Bird Rose –cercetătoare australiană în Ecologie Industrială şi Antropologie– numeşte acum a fi ‘ontologia  conectivităţii’. Această ideologie ţine de ‘raţionalitatea instrumentală’,   care  incorporează un pragmatism apropiat de spiritul şi tradiţia  culturii româneşti.  Comunitatea epistemică  este  locomotiva spre ‘societatea cunoaşterii’. Să observ că  Internetul constituie un solid ‘punct de ancorare’ pentru ‘societatea cunoaşterii’ de limbă română.  Comunitatea epistemică  din România construieşte baza de date care permite decidenţilor politici să ia hotărâri  corecte, ele fiind  în acelaşi timp hotărâri “cu valoare adăugată”, pentru România. Comunitatea epistemică    este interesată şi de ‘cartografia cunoaşterii’. Ce este ‘cartografia cunoaşterii’ ? Să observăm doi termeni prezenţi în discursul comun: globalizare şi societatea cunoaşterii. Care este legătura între ei? Dacă, atunci când dorim să vorbim natural şi obiectiv despre ideologia globalizării nu trebuie să uităm niciodată, urmându-l pe Fernand Braudel, cât  şi aproape toată  şcoala americană  de Ecologie  Industrială ce îl citează  respectuos, faptul că sistemul ecologic de bază la scara umană  trebuie să fie definit cu ajutorul bazinelor hidrografice de pe continente, tot la fel, epistemologia holistică pretinde să fie compensată  printr-o împărţire a tipurilor de cunoaştere umană. Acestea sunt concepte abstracte, fără valoare monetară pentru simplul motiv că sunt concepte nepreţuite. Ecologia Industrială este incontestabil o disciplină academică. Însă doreşte  sa participe şi la ‘cultura populară’, cel puţin prin validarea ştiinţifică  a  „etichetelor ecologice” din publicitate, aplicate pe produsele şi serviciile oferite de industrii. Etichetele ecologice  creează  dimensiunea transversală  prin care organizaţia economică este legată de piaţă. Eticheta ecologică pentru publicitatea unui produs nu este  un exemplu de vulgarizare a ştiinţei, ci de divulgare a ştiinţei.  Se consideră că Ecologia Industrială poate fi realmente implementată ca  ştiinţă a dezvoltării durabile,  numai dacă  „piratează”  codurile culturii populare. Faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează  frecvent în  taxonomia maniheistă, unde inventarul  existenţial  este  clasificat  în Bun (‚Good’) şi Rău (‚Evil’).  Etichetele ambientale şi gestionarea ambientală a organizaţiilor, economice sau nu,   încearcă să producă o congruenţă de semnificaţii  între adjectivele Ecologic şi Bun, pentru orice produs, serviciu, ori comportament cetăţenesc respectuos faţă de valorile mediului înconjurător.      Ca  tip particular de analiză a sistemelor, Ecologia  Industrială ne forţează să traversăm mai multe frontiere existente între Biosferă, Geosferă (aerul, apele, solul şi subsolul) şi Antroposferă. Apoi, prin focalizarea declarată pe echitatea intergeneraţională,  Ecologia  Industrială ne forţează să traversăm conceptual şi frontierele  temporale, dar o traversare non-entropică, adică mereu în cele două sensuri.    Chiar şi dintr-o  parcurgere rapidă (« răpede privire ») a bibliografiei domeniului,  devine  limpede   că Ecologia Industrială  face apel la o multitudine de concepte într-o conjugare de  mare rafinament  intelectual. Se ştie că  asemenea tipuri de gândire constituie  privilegiul unor perioade de pace, dar şi de criză societală reală. Pentru că ele sunt  văzute ca soluţii, căi de ieşire  din respectivele situaţii de criză.    La ora actuală, criza majoră este constituită  de o deteriorare într-un proces continuu a stării sau « calităţii »  mediului înconjurător. De exemplu, planificarea    tradiţională  a  dezvoltării parcurilor  industriale implică alocarea unor  largi  parcele de teren ocupat iniţial de ecosisteme, schimbarea destinaţiei terenurilor şi distrugerea ecosistemelor de pe acele terenuri, investiţii publice pentru construirea şi întreţinerea unor  infrastructuri costisitoare,  înlocuirea sorburilor  naturale  de dioxid de carbon cu industrii care emit  gaze cu efect de seră,  deversări de lichide reziduale şi  mari cantităţi cumulate ale unor  deşeuri solide eliminate de industrii, dar imposibil de reciclat,  ignorarea agresivă de către investitori atotputernici sau doar « mafioţi locali »  a  siturilor  ambientale cu valoare recreaţională şi hedonică,  perturbarea unor  vaste arii de habitat. Capitolele Ecologiei  Industriale propun  căi de rezolvare efective  pentru stoparea acestei deteriorări, soluţii ideologice primare, în sensul că sunt realmente nişte idei eficiente, care pot să fie credibil înscrise pe o listă de  alternative aflate dincolo de „globalizare”,    pe care economistul  Joseph Schumpeter (1883-1950), –care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard–, o numea „distrugere creativă”. În principiu,  alternativele la   „distrugerea creativă” pot fi   alese ca enunţuri decizionale cu valoare adăugată, într-o democraţie participativă reală, unde există instituţii normale  (universităţi, academii etc) care pun asemenea liste cu variantele de soluţii posibile la dispoziţia oamenilor politici. Dar poate că în esenţa sa,   ce nu aparţine ‚mitului fatalist’ al relaţiei om-natură,  „Ecologia Industrială” este mai mult decât o simplă ştiinţă. Căci, prin principiul ei fundamental : „Din leagăn  până la mormânt” („From the cradle to the grave”), adică din „baptisteriul” produselor industriilor (care nu mai sunt ‚produse industriale’ în sens clasic),  şi până la momentul lor „sepultural” –depozitul ambiental, groapa ecologică, incineratorul, sau buclele  de reciclare totală din parcurile industriale cu tehnologie simbiotică–,  „Ecologia Industrială” edifică  o arhitectură ontologică a noilor  artefacte –  produse  ce nu sunt detrimentale pentru om ori  pentru ecosistemele planetei. Aceste  reprezentări ale ’ontologiilor  de artefacte’  din industrii şi servicii pot furniza în ultimă instanţă argumentele şi vocabularul ideologic primar pentru construirea predicatelor necesare supravieţuirii noastre ca specie alături de alte specii existente pe un Pământ  caracterizat, încă,  printr-un  anumit  grad de  biodiversitate  pozitivă (pentru că există şi o biodiversitate negativă,  adică o lume populată cu HIV  şi  Ebola).  Deci  în ideologia primară se cer  şanse  nu doar pentru om, ci şi pentru biodiversitatea pozitivă a lumii. Iar într-o terminologie  strict  ecologică, se vorbeşte  aici despre    tranziţia de la Capitalismul-r (malthusian), la Capitalismul-K (logistic).  Parcurile industriale pentru dezvoltarea durabilă aparţin  conceptual Capitalismului-K,  şi ele sunt o componentă importantă a strategiei dezvoltării în Noua Economie.  În  general,  ‘parcurile industriale’ reprezintă proiecte ale dezvoltării regionale realizate cu  intenţia  atragerii de   activităţi industriale ori servicii caracterizate printr-o  valoare adăugată mare,  şi  am folosit aici termenul cu semnificaţia lui riguroasă din economie. Ecologia Industriala aduce  o dimensiune  nouă  în dezvoltarea industriilor şi serviciilor, chiar  când acestea adaugă  valoare  prin tehnologie  :  Fezabilitatea  tehnică  trebuie să posede  şi un Permis moral.  Atunci când ‘parcurile industriale’  sunt organizate pe baza principiilor Ecologiei Industriale, ele se numesc fie ‘parcuri industriale  simbiotice’, fie ‘parcuri industriale ecologice’ , fie ‘parcuri eco- industriale’, fie ’eco-parcuri’.  Noi le denumim ‚parcuri industriale pentru dezvoltarea durabilă’.După lansarea listei  de condiţionări pentru dezvoltarea durabilă, celebra Agenda 21, ‘parcurile industriale’  nu pot căpăta fiinţă concretă la ora actuală,  într-o ţară realmente democrată, decât prin alocarea terenurilor de către comunităţile locale, ori de către autorităţile regionale (judeţene, în condiţiile României), respectândându-se  priorităţile de pe o listă de ’teme ambientale’ prezente pe, –folosim mai întâi abrevierea frecvent întâlnită în  documente electronice şi pe hârtie consacrate dezvoltării durabile-,  LA 21,  acronimul expresiei ‚Local Agenda 21’, adică o  ‘Agenda 21 locală’.  Se ştie că taxonomia unei Agende 21 locale  trebuie să fie organizată astfel încât să  cuprindă şi  ‘teme ambientale’, ori subiectele de salvgardare ale teritoriului. Una dintre aceste ‘teme ambientale’ ce reflecta perceptia societala  despre  „calitatea mediului ambient” se cheama ‘folosirea terenului’.  Deci in mod automat, un  ‘parc industrial’  care foloseste corect,  –din punctul de vedere al Ecologiei Industriale–, terenul pe care l-a primit  este un ‘parc industrial ecologic’.Punctul nostru de vedere nu este singular. Căci primul exemplu de ’simbioză industrială’ evidenţiat în teren, aflat la Kalundborg, pe coasta marină daneză,  este numit atât  ‘parc industrial’, cât şi ‘parc eco-industrial’.  Kalundborg mai este citat în studii semnate de autori foarte diferiţi,   ca exemplificare pentru conceptele  : „simbioză industrială localizată”, „coagulare industrială” (’industrial cluster’),  „complex industrial echilibrat din punct de vedere ambiental”, si „ecosistem industrial localizat”, ori ‚pol de competenţă în Ecologia Industrială’.  Am scris  despre această  reuşită evidentă a Ecologiei Industriale în cartea noastră  precedentă: „Mediul ambient şi exergia”. Reamintim că la Kalundborg,   uzina electrică Asnaes,  iniţial funcţionând  exclusiv  pe  cărbune,  furnizează  energie electrică  şi abur industrial uzinei farmaceutice  Novo Nordisk, rafinăriei  Statoil, şi de asemenea căldura sa reziduală (la temperatură mai mică decât temperatura aburului industrial)  sistemului de încălzire districtuală în circa  3 500 de locuinţe din Kalundborg. La rândul său, rafinăria  Statoil  îndepărtează  sulful din gazul  natural, şi  vinde apoi sulful ca materie primă fabricii de  acid sulfuric Kemira, iar gazul natural fără sulf îl vinde uzinei electrice   Asnaes, ce îl arde pentru a produce energie.  Cenuşa de termocentrală rezultată din  arderea  cărbunelui la Asnaes este vândută  unei fabrici de ciment şi unei fabrici de panouri de gips. Căldura reziduală  a uzinei electrice este folosită  pentru încălzirea unor sere de flori şi legume, şi pentru împiedicarea îngheţării unor lacuri piscicole pe vreme de iarnă. Bio-nămolul rezultând din funcţionarea întreprinderii farmaceutice Novo Nordisk este  utilizat  ca fertilizator  în agricultura locală. Apa reziduală de la  rafinăria  Statoil este folosită mai departe în uzina electrică Asnaes. Reţeauna intricată a parcului industrial Kalundborg este impresionantă  ca  hartă a unei organizaţii de succes din Noua Economie.   ‚Parcul industrial pentru dezvoltare durabilă’ de la Kalundborg nu a fost proiectat în mod special printr-o  implementare expresă a principiilor Ecologiei Industriale, şi în strict acord cu o  planificare strategică ambientală. Succesul foarte vizibil de acolo  este numai rezultatul spontan al jocului ‘forţelor’ economiei  de piaţă liberă, dar în respectarea spontană a raţionalităţii instrumentale şi a eticii utilitariene de către întreg personalul managerial din acele întreprinderi economice. Totuşi există două sau trei perspective conceptuale distincte  asupra parcului industrial de la Kalundborg. În prima dintre acestea, plecându-se  de la spontaneitatea procesului său de constituire,  Kalundborg este considerat  doar  exemplul cel mai  notoriu de parteneriat  comercial eco-sustenabil în zonele urbane. Căci contrar analogiei frecvent folosite,   devenită  aproape  o prejudecată, oraşele nu sunt asemănătoare  termitariilor sau  muşuroaielor de furnici. Iar această deosebire esenţială  apare datorita  comerţului. Viziunea greacă veche despre oraşe făcea distincţia între Polis şi Hinterland (deşi cuvântul nu provine din greaca veche!), acest contrast teritorial  apare frecvent chiar şi în dialogurile lui Platon. Hinterlandul este menţinut de Natură,  şi Hinterlandul susţine oraşul.  Însă, după iniţierea Revoluţiei Industriale, oraşul îşi modifică hinterlandul, atât prin exploatarea resurselor naturale, cât şi ca un loc al descărcărilor reziduale. Cea de a doua perspectivă asupra reuşitei observate la Kalundborg este adusă de specialiştii nord-americani în Ecologia Industrială  (în special cei din SUA), care consideră că în dezvoltarea viabilă a parcurilor industriale este  folosit conceptul lui Armand Feigenbaum despre ‘uzina ascunsă’. În perspectiva japoneză asupra parcurilor industriale, succesul lor  este  explicat prin plasarea permanentă a întreprinderilor  industriale sub aşa-numita ‚umbrelă Ishikawa’. Să observăm însă că punctele de vedere nord-american şi japonez în chestiunea parcurilor industriale de fapt coincid, intrucât   ideile lui Armand Feigenbaum şi Kaoru Ishikawa ţin în fond de acelaşi stil „kaizen”  de gestionare a calităţii totale într-o  industrie, o manieră  de management în care se include  şi cel mai înalt standard de gestionare a calităţii ambientale de către întreprinderi (organizaţii).Prezentând aceste opinii dintr-o perspectivă comună, şi  exploatând dimensiunea „timpului heideggerian”, incorporat şi în  principiul de echitate intergeneraţională al dezvoltării durabile,  ce presupune  folosirea elementelor unui limbaj comun  de către toate generaţiile, să spunem că proiectele de parcuri industriale   aparţin  strategiilor  de  sustenabilitate  ce iau  în seamă  bilanţul ecologic al unei  contabilităţi  ambientale  între Hinterland şi Urbe.  Aşa cum sublinia  Paul Hawken în lucrarea sa din  1993,  “The Ecology of Commerce” –,  la ora actuală  hinterlandul, baza tradiţională a sustenabilităţii pentru un oraş, îşi mai poate salva existenţa inalterată, păstrându-şi valoarea sa de ‚capital natural’ şi  evitând   funcţia  degradantă ce i s-a atribuit de către Revoluţia Industrială, –aceea de „groapă  de gunoi” pentru reziduurile industriale –,   doar cu o condiţie : „Deşeurile unui proces industrial trebuie să devină materie primă  şi/sau energie pentru un alt proces industrial. Un « model  ecologic »  al  comerţului  implică incorporarea în gândire a  faptului  că toate deşeurile au valoare economică pentru alte  moduri de  producţie, astfel încât fiecare deşeu este fie refolosit, fie  reciclat. Devine pentru noi imperativ  să imaginăm o cultură economică şi comercială cu un  cianotip  (‘blueprint’, în limba engleză)  atât de inteligent proiectat,  încât natura biologică este imitată la  fiecare pas, realizându-se o  simbioză între agentul economic, persoana umană consumatoare şi  ecologie.” Idealul în obţinerea sustenabilităţii sau  dezvoltării durabile,  idealul definit în raportul Brundtland,  ar fi obţinerea decuplării  complete  a creşterii economice a oraşului de încărcarea ambientală  a Hinterlandului  sau Oceanului. Este discutabil dacă acest ideal va putea fi atins într-un viitor previzibil –adică înainte de completa degradare a Hinterlandului şi Oceanului–, dar căutarea lui, într-o  primă direcţie operaţională, înseamnă  crearea de mai multă valoare  adăugată (aici sintagma nu este folosită ca o metaforă, ci  în sensul definiţiei sale cele mai proprii din economie)  pentru fiecare unitate de încărcare ambientală.  Să observăm că după Conferinţa de la Rio din 1992,  a urmat un extraordinar de bine concertat efort internaţional pentru instituţionalizarea procedurilor dezvoltării durabile. Utilizarea acestor  proceduri instituţionalizate, de exemplu  standardele din familia ISO 14000, constituie o cale recomandată, verificată şi  sigură, pentru adăugarea de valoare în funcţionarea întreprinderilor din economia românească. Din punctul de vedere al încadrării într-o teorie economică,  parcurile industriale şi taxonomia lor  sunt greu definibile în limitele  economiei politice tradiţionale, „clasice”. Mai curând,  taxonomia ‘parcurilor industriale’  aparţine economiei politice  „neoclasice”.  În ştiinţa economică, putem constata momentul tranziţiei  de la « clasic »  la   « neoclasic » prin apariţia conceptului de « externalitate », complet neglijat de o somitate precum  David Ricardo, « vîrf » atât în lumea finanţelor, cât şi în lumea ştiinţei, unul dintre creatorii economiei politice clasice, alături de Etienne  Condillac şi Adam Smith.  Economia politică « neoclasică »  a fost prima oara schiţată în lucrările lui Alfred Marhall. El sublinia dihotomia  “internalitate/externalitate”  şi necesitatea conectării lor pentru succesul unui sistem economic; de asemenea Alfred Marhall propunea  conceptul  « economiei de scală ». “Externalităţile”  lui Alfred Marhall sunt valori în sens nietzschean,  reprezentând  toate condiţiile de mediu ambiant care asigură creşterea  puterii economice; dar a căror valoare economică nu este stabilită de  piaţa  economică, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu « internalităţile » acestei pieţe.  Apoi, celălalt concept  neoclasic,  « economia de scală » poate fi exemplificat actualmente prin succesul economic al comasării fermelor agricole, de succesul  companiei  europene Airbus, precum şi de simbolul celor patru cercuri înlănţuite ale firmei de automobile Audi. Taxonomia ‘parcurilor  industriale’  poate fi înţeleasă prin prisma celor două principii fondatoare ale economiei politice neoclasice astfel : 1.) Un joc teritorial internalităţi – externalităţi  făcut, prin mijlocirea buclelor de reciclare, cât mai puţin detrimental faţă de mediul înconjurător. 2.) Conexiuni necondiţionate de teritoriu   între întreprinderile   economice, conexiuni  ce favorizează implementarea « economiilor de scală ».  Cele două capete extreme ale gamei definite prin  principiile taxonomice  enunţate  sunt ocupate de două tipuri de ‘parcuri industriale’,   foarte diferite  între ele  :i.) Parcurile industriale cu zero-emisii.ii.) Parcurile industriale virtuale.   Dar nici una dintre aceste abordări extreme n-ar  putea  fi  pusă la adăpost de critică şi  ‚instituţionalizată’ automat. Se ştie că instituţia bisericii catolice, analizând candidaturile la  sanctificare şi  beatificare, oferea un rol  în dezbatere şi personajului chemat  Advocatus Diaboli. În ceea ce priveşte considerarea rolului ce îl pot avea  parcurile industriale cu „emisii poluante zero” în succesul dezvoltării durabile, „avocatul diavolului” pledând împotriva clamărilor de perfecţiune zero-emisii ale parcurilor industriale este Nicolae Georgescu-Roegen. El este savantul român care aplică pentru prima dată noţiunea termodinamică de entropie la doctrina  economică. Difuzia entropică şi ireversibilitatea pe termen lung fac imposibilă, din punctul de vedere al celui de al doilea principiu al termodinamicii, funcţionarea ideală a parcurilor industriale cu zero-emisii.   Să remarcăm că teoria lui  Nicolae Georgescu-Roegen permite analizarea critică raţională a funcţionării parcurilor industriale ecologice într-o dimensiune temporală. Parcurile industriale virtuale, a căror cartare este facilitată de instrumentele G.I.S. (Geographic Information System) din ciberspaţiu, exploatează în toată extensia conceptul „economiei de scală”. Această ‚scală Alfred Marshall’  îngăduie şi antamarea dimensiunii spaţiale a parcurilor industriale ecologice. Însă  dacă succesul economic ‚de scală’ este  posibil, iar numeroase exemple probează favorabil aserţiunea, decurge de aici  şi demonstraţia succesului ecologic „de scală” ? În anul 1999, cel mai  capabil  dintre foştii  studenţi  ai lui Nicolae Georgescu-Roegen, economistul Herman Daly de la Universitatea din Maryland,  demonstra  că „exploatarea spaţiului terestru” în teoriile economice de tip neoclasic nu asigură  automat succesul ecologic şi durabilitatea.    Punctele de vedere ale lui Nicolae Georgescu-Roegen şi Herman Daly  sunt bine fundamentate. De altminteri,  în contextul dezbaterii despre emisiile  de gaze cu efect de seră prin activităţi industriale, emanaţii care se înscriu ca  temă într-o  problematică ambientală globală, frontierele spaţiale ale unui parc industrial real din ‚prima generaţie’,  deci un parc industrial concentrat pe un teren strict alocat de o comunitate locală, în realitate se extind dincolo de limitele geografice ale terenului respectiv.  Mai mult,  dacă se calculează, fictiv dar strategic,  ‚amprenta ecologică’ a oricărui parc industrial în unităţi de arie acoperită cu  sol fertil, se vor găsi cifre depăşind cu multe  ordine  de mărime aria terenului alocat întreprinderilor industriale aparţinând parcului.  Titus Filipas