În compartimentul de tren am ascultat povestea dintr-o călătorie de noapte. Monolog fabulos. Ce transcriu este deformat de tentaţia visului de atunci. „Se cunoaşte prea puţin faptul, mi s-a spus, că poetul nostru naţional Nichita Stănescu moştenise pe linie maternă, de la generalul ţarist refugiat care fusese bunicul său, obiecte de artă dintr-o totalitate estimabilă astăzi la milioane şi milioane de euroi. În generozitatea sa fără de limite, Nichita Stănescu a risipit ceea ce îi mai rămăsese din acea avere, în cadouri făcute prietenilor. Tot la fel de adevărat este că au fost şi unii netrebnici ‘poeţi’ care veneau la el în vizită aducându-i în dar o sticlă de pălincă, pentru a pleca apoi cu un obiect de sute de mii de dolari, fie dăruit, fie pur şi simplu luat ‘din inadvertenţă’. Cred că există încă martori în viaţă; care tac, din diverse motive.” Pe data de 4 martie 2006 s-a înregistrat şi s-a difuzat pentru prima oară pe canale şi cablu celebrul reportaj al televiziunilor mari din România, filmat în casa domnului Adrian Năstase, fostul prim- ministru. Prezentarea personajului central seamănă mult cu două versuri dintr-un poem anti-capitalist al lui Vladimir Maiakovski (1893-1930): „Mister Twister, /fostul minister”. În limba engleză, cuvântul „twister” desemnează fie mingea de fotbal ori de tenis aruncate cu efect de foglia secca ori efectul loviturii Didi, fie un vîrtej de praf cu mişcare impredictibilă. Domnul Adrian Năstase a creat atunci primul twister, ţinând mult să arate de aproape camerelor de televiziune – o „puşcă din oţel de Damasc”. Ce înseamnă „oţelul de Damasc”? În ” Talismanul „, Walter Scott (1771-1832) descria un turnir al Onoarei şi Armelor Albe în Ţara Sfântă. Acolo se revela Occidentalilor neîncrezători („Can thy weapon, my brother, sever that cushion ?” Saladin said to King Richard. „No, surely,” replied the King, „no sword on earth, were it the Excalibur of King Arthur, can cut that which poses no steady resistance to the blow.”) una din calităţile renumitelor săbii forjate la Damasc. Se crede, după silitoarea parcurgere a programei şcolare la istorie, că epoca fierului aduce un imediat şi sesizabil progres al lamelor tăietoare faţă de epoca bronzului. Dar nu este aşa. Secera de bronz era superioară secerei din fier. La Kadesh (anul 1275 înainte de Christos), trupele lui Ramses cel Mare şi ale hitiţilor erau înarmate cu tăişuri din ” bronz negru ” ce aveau duritatea cuţitelor de strung făcute din wolfram. În Epoca fierului, mereu s-a pus problema realizării unui oţel cu duritatea bronzului negru. Însă niciodată nu s-a obţinut acelaşi oţel. Denumirile lor aveau tot dreptul să fie diferite : ” ukku ” în sanscrită, –se pare că prima oară acest oţel superior a fost inventat în India–, ” wootz „, cum au preluat englezii termenul, ” bulat ” în Asia Centrală, împrumutat de ruşi ca atare. Cred că termenul românesc cel mai inteligibil este „oţelul rece „. Sintagma evocă armele albe. Dincolo de întrecerea descrisă de Walter Scott, arătând diferenţa între armele din vestul Europei şi armele Orientului Mijlociu, alte însuşiri ale lor ne mai sunt cunoscute. Tăişurile din oţel de Damasc puteau să zgârie sticla, impactul lor rapid era capabil chiar să taie cuie din fier fără să tocească lama, iar săbiile lungi, nu pumnalele ! erau curbate elastic aproape cât dublul unui unghi din vârful triunghiului echilateral. Operaţia forjării şi laminării multiple desena o ghirlandă de trandafiri* pe tăişul armelor din oţel de Damasc. După trei secole, când nimeni în lume nu mai ştia secretul fabricarii acelui ” oţel cu trandafiri „, la 1837, într-o Rusie ce asimilase aproape complet valorile intelectuale iluministe, însă nu şi pe cele economice, cu atât mai puţin Libertatea pentru toţi ! Anosov reinventează oţelul rece, zis ” bulat ” pe ruseşte, deformarea cuvântului persan ce înseamnă oţel. Şi astfel se forjează atunci, la Zlatoust (vă mai amintiţi titlul: „Fata din Zlatoust”, romanul lui Ionel Teodoreanu?), o nepreţuită panoplie de arme albe faimoase. Ca ofiţer voluntar în garda noastră naţională, Vasile Cârlova (poet romantic şi ideolog naţionalist român) era dotat cu o sabie Zlatoust. La fel ca filosoful Hegel, Vasile Cârlova a murit în epidemia de holeră ce străbătea Europa anului 1831. Despre una dintre acele arme din oţel rece există un text românesc superb, ‘Stiletul’, un înscris cizelat de Marcel Gafton (1925-1987), literatul ce a tradus din ruseşte romanul lui Anatoli Rîbakov (1911–1998). La 1837, şi poate încă o sută de ani după aceea pentru partea chemată Sibir, Rusia era o ţară de vînători. Într-o familie, cuţitul vînătoresc din oţel ” bulat ” era considerat tezaur, moştenit din tată în fiu, dacă nu chiar de la străbunic la strănepot. Iosif Vissarionovich Djugashvili, care provenea dintr-o familie de gruzini ce erau prin definiţie şi vînători, un ” muntean carnasier ” cum îl descria Milovan Gilas, avea un asemenea respect pentru oţelul rece, încât îşi alege numele de luptă de la rădăcina rusească a cuvântului ” oţel ” – ” Stali „. Alegerea dovedea şi înclinaţia ontică a lui Stalin. Dar nu cred că în cazul premierului Adrian Năstase, „puşca din oţel de Damasc” arată vreo înclinaţie ontică. Mai curând înclinaţie spre înşelătoarea lovitură „twister”. Până la acel reportaj de televiziune nu ştiam că în Rusia s-au fabricat şi rifle de vînătoare din oţel ‚bulat’ numite impropriu „rifle din oţel de Damasc”. Insistând să fie filmată tocmai acea „puşcă din oţel de Damasc”, domnul Adrian Năstase a reuşit să creeze un „twister”. De ce ? Pentru că secretul fabricării acelui „oţel de Damasc”, redescoperit de slujbaşul ţarist Anosov, a fost pierdut de Rusia bolşevicilor. Cu alte cuvinte, fără să frazeze în text explicit, domnul Adrian Năstase ne grăieşte că are în casă lucruri de mare valoare, provenind din perioada Rusiei prerevoluţionare. Romancierul rus Turgheniev, Ivan Sergheevici (1818-1883), din “Povestirile unui vînător”, era înarmat cu o „puşcă din oţel de Damasc”. Ce arăta exact cum ne-a fost prezentată de marile televiziuni ale României pe data de 4 februarie 2006, deşi intenţia redactorilor nu a fost culturalizarea publicului românesc. Sînt eu poate sceptic şi cinic? Puşca din oţel de Damasc era unul dintre acele obiecte de mare valoare, cum se găseau multe într-„Un cuib de nobili”. Oricare, nu doar în cel zugrăvit de Turgheniev, în Rusia veacului XIX. Tatăl meu, fiu de răzeş sorocean, îmi povestea că a vizitat, fiind invitat la cină, un asemenea „cuib de nobili” din Basarabia. Interiorul şi bogăţiile sufrageriei l-au stupefiat. Îmi povestea în copilărie despre acea vizită la „cuibul de nobili” ca despre o vizită la Versailles. Cred foarte sincer că obiectele de conac ale unor aristocraţi ruşi din Basarabia ar fi fost vîndute la o licitaţie actuală pe milioane de euro. Scenariul mătuşii Tamara Cernaşov, –totul arată că se trăgea din ruşii albi din Basarabia–, este plauzibil. Mătuşa Tamara Cernaşov, dacă a existat cu adevărat, putea să fie în posesia unor bogăţii concentrate ca bijuterii. Nu vreau să luaţi afirmaţia aceasta ca pe o garanţie sau o confirmare a clamărilor făcute de Adrian Năstase. Dacă scenariul a fost inventat, atunci Adrian Năstase trebuie creditat cu o inteligenţă peste măsură. De fapt, sprijinind involuntar scenariul acesta despre „mătuşa Tamara”, vreau numai să subliniez că în Basarabia românească de după 1918 au existat bogăţii, naturale şi în tezaur, estimate minimalist şi fiziocratic la trilioane de euroi. Mirobolant? Adrian Năstase ţinea să sublinieze că o serie de lucruri ce îi decorau casa din Zambaccian fuseseră moştenite de la tatăl doamnei Dana Năstase. Dacă vreuna dintre rudele prin alianţă ale domnului Adrian Năstase se născuse într-un cuib de nobili ruşi din Basarabia, aceasta sugerează că „puşca din oţel de Damasc” fusese fabricată în Rusia, înainte de revoluţia bolşevică. Titus Filipas
*http://i652.photobucket.com/albums/uu243/liviu_2/P1070203.jpg