Investiţiile în infrastructură

Cred că nu vor supăra câteva consideraţii privind investiţiile în infrastructură. După Simon Kuznets, există o ciclicitate de aproximativ 18 ani în legătură cu investiţiile în infrastructura unei ţări. Tot Simon Kuznets observa că evoluţiile în infrastructură sunt intim corelate  cu fluxurile demografice, fluxuri de intrare în ţară, fluxuri de ieşire din ţară. Degradarea infrastructurii feroviare în România, degradare pe care şi eu o deplâng, este legată de plecările masive din ţară ale oamenilor activi, am înţeles că 2 milioane „decreţei” au plecat. Dezvoltarea infrastructurii pentru IT, –România este în grupul ţărilor foarte dinamice, mult înaintea USA–, înseamnă poate şi o dezvoltare a suprastructurii, nu chiar exact în sens marxist fiind definită de noi suprastructura, mai mult în sens cognitiv.  Or, aceasta conduce neapărat, sau trebuie să o luăm ca pe un indiciu, la dezvoltarea unor forţe de producţie noi, legate de knowledge şi know how. În termenii doctrinei economice, aceasta este o dezvoltare de tip schumpeterian. Reamintesc că Joseph Schumpeter aparţinea şcolii austriece de economie politică, surprinzător pentru mine să văd că şcoala austriacă de economie politică urma în siajul ideilor lui Destutt de Tracy. Şi economia politică modernă în România, vorbesc despre România secolului XIX eliberată din jugul fanariot, adică România când se pun bazele primei modernităţi, foloseşte ca sursă de inspiraţie în  primul rând ideile lui Destutt de Tracy. În secolul XX, această economie politică modernă din România îl formează pe Nicolae Georgescu-Roegen. În America, Joseph Schumpeter şi Nicolae Georgescu-Roegen au colaborat foarte bine, şi explicaţia ar putea fi foarte bine influenţa formatoare a ideilor  lui Destutt de Tracy asupra celor doi economişti de marcă.

Titus Filipas

Interpretarea subiectivă şi guillotina lui Hume

Lipsa de consens, lipsa de armonie, lipsa de bună credinţă, într-un cuvânt cearta dintre Preşedinte şi Premier arată cât de eficientă a fost propaganda ideologică prin care cominterniştii, cominformiştii, luptătorii internaţionalişti împotriva regalităţii din Spania, au spălat creierele câtorva generaţii de români. Unul dintre aspectele propagandei lor ne îndemna să privim către viitor, nu înspre trecut. Condamnată de propaganda lor era mai ales Epoca Luminilor, c’est-à-dire civilizaţia şi filosofia Europei Occidentale din secolul XVIII. Şi era aceea o vreme care în Ardeal se manifesta printr- un iluminism firav, iar Moldova şi Ţara Românească sufereau sub ignoranţa şi exploatarea jugului fanariot. Istoricul  Vlad Georgescu (1937 – 1988) avea dreptate să compare efectele epocii comuniste cu efectele epocii fanariote asupra românilor. Fără îndoială că dacă ar fi trăit mai mult şi încă în putere, Vlad Georgescu ar fi putut conduce după 1989 un proces eficient de reforme în Suprastructura românească pentru a elimina din conştiinţe efectele comunismului. Pentru că Raportul Tismăneanu doar a continuat de facto propaganda de inspiraţie internaţionalistă deformată în România. Astfel, Raportul Tismăneanu nu face absolut nicio referire pozitivă la ideologia primară liberală din secolul XIX, de asemenea nicio referire pozitivă la filosofia Epocii Luminilor.

În actuala criză politică din România se vorbeşte mult despre „interpretarea subiectivă” a Constituţiei şi a legilor, dar nu se spune chiar absolut nimic despre  „guillotina lui Hume”. L-am ascultat în după amiaza zilei de 21 ianuarie 2008, pe canalul de televiziune Antena 3, vorbind şi analizând nedumerit criza politică, pe domnul Cristian Pârvulescu, profesor universitar la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, titular la disciplina  de Politică Comparată şi Instituţionalism Politic, decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti (vezi  şi prezentarea sa în articolul de pe Wikipedia românească http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_P%C3%AErvulescu). Am rămas totuşi cu impresia persistentă că profesorul universitar Cristian Pârvulescu este totalmente ignar în filosofia politică a lui David Hume (1711–1776), şi că nu a citit, –dacă a citit vreodată!–, decât foarte superficial textul fundamental,  A Treatise of  Human Nature, scris de acest iluminist scoţian.

Iar interpretarea subiectivă care provoacă şi menţine îndelungata ceartă între Preşedinte şi Premier este un datum intrinsec al naturii umane.  Prin mijlocirea şi îngăduirea acestei „interpretări subiective”, fiecare individ uman raţional, văzut teoretic ca „statuia senzualistă” descrisă în tratatul de psihologie al lui Condillac,  efectuează o separare a lumii sale holistice în două părţi totalmente distincte:  „ceea ce este”  şi „ceea ce trebuie să fie”.

Propoziţiile pe care fiecare individ uman le construieşte în spaţiul său  dialogic interior despre „ceea ce este”  se cheamă propoziţii descriptive. Iar propoziţiile pe care le pronunţă  în spaţiul dialogic despre „ceea ce trebuie să fie” se cheamă propoziţii prescriptive. Ei bine, „guillotina lui Hume” este chemată să reteze oricare silogism unde  premisele sunt propoziţii descriptive, iar concluziile sunt  propoziţii prescriptive. Aceasta este morala.Titus Filipas

 

Familia lui Robert Guiscard

„Tata Uda”, profesorul nostru de istorie medievală la şcoala Fraţii Buzeşti din Craiova,  ne vorbea, enigmatic aproape, despre fraţii de Hauteville,  familia lui Robert Guiscard, şi despre  istoria constituirii Regatului celor două Sicilii. Am reţinut de la Tata Uda ideea că pentru a înţelege bine istoria trebuie să  priveşti cu atenţie  tripticul: Infrastructura, Economia, Suprastructura. Nu reuşeam să răspund la toate întrebările  de economie politică  formulate de  acel Homo  Balcanicus, profesor  la Liceul Fraţii Buzeşti.  Bănuiesc că răspunsurile se aflau în cărţi  scrise deja pe româneşte, care fuseseră  arse la  ordinele unor  comunişti internaţionalişti din România precum Valter Roman, Silviu Brucan, şi Gizela Vass. Am mărturia unui fost elev de la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova privind felul cum au fost selecţionate,  în mod special pentru incinerare,  textele de istorie, de filosofie politică şi de economie politică din biblioteca liceului comercial Gheorghe Chiţu.  În Oltenia existase  chiar o editură sătească unde erau tipărite cărţi de filosofie politică şi cunoaştere prudenţială scrise de studenţi legionari – asasinaţi apoi la ordinele regelui Carol al II-lea. Mărturisesc că am scris textul acesta ca să înţeleg  istoria  formării  Regatului celor două Sicilii – în mare măsură istoria ramurii italiene a familiei normande de Hauteville, precum şi funcţionarea economiei  acelui regat. Dar bănuiesc că altcineva a scris deja pe româneşte despre acestea. Cărţile erau incontestabil o ameninţare la adresa viitorului fericit al urmaşilor tovarăşilor cominternişti din România  şi au fost arse. Încerc să retrasez  deci conţinutul acelor vechi cărţi cu ideologie românească scrise de studenţii noştri ucişi.

Guillaume Bras de Fer, Dreux (Drogo), şi Onfroy (Onofrei) sunt  primii  fraţi de Hauteville care vin în Italia. În anul 1040, Guillaume Bras-de-Fer  însoţit de companionii  normanzi  îi atacă brusc, violent şi implacabil pe bizantini, luându-le cea mai mare parte a provinciei Apuglia. În adunarea de la Melfi din 1043, căpitanii normanzi hotărăsc să dividă teritoriul provinciei  în douăsprezece  părţi (implementarea schemei vetero-testamentare). Ele au fost alocate baronilor normanzi subordonaţi lui Guillaume Bras-de-Fer. Căruia baronii îi recunosc titlul de conte de Apuglia.  Guillaume Bras-de-Fer moare la 1046, iar titlurile sunt preluate de Drogo. El  încercase  toate aventurile de luptă alături de Guillaume Bras-de-Fer.

Drogo de Hauteville obţine în 1047 investitura de conte de Apuglia  şi conte de Benevento,  din partea împăratului german Henric al  III-lea. Curând, Drogo de Hauteville trebuie să îşi apere titlurile în faţa unei ligi formată din bizantini, papa Leon al IX-lea (1048-1054), şi …  împăratul Henric al  III-lea care îşi schimbase opinia. 

Drogo de Hauteville comite greşeala de a se arată dur până la exces faţă de italienii localnici. Consecinţa ? Pe 10 august 1051, Drogo de Hauteville este asasinat în biserica din Montoglio. Onfroy  de Hauteville devine succesorul lui Drogo.  

Dacă Drogo de Hauteville pe vremuri i-a respins lui Robert  Guiscard fraternitatea de arme, în 1053 Onfroy de Hauteville îi solicită ajutorul înarmat contra papei Leon al IX-lea. Cei doi fraţi de Hauteville,  Onfroy şi Robert, luptă cu succes împotriva bizantinilor, a imperialilor germani, împotriva papei Leon al IX-lea, toţi coalizaţi contra normanzilor, şi îl capturează  pe suveranul pontif. 

Pe data de  18 iunie 1053, armata papală a lui  Leon al  IX-lea, compusă din şvabi, din lombarzi şi din italieni, se confruntă  lângă Civitate, localizată la  40 km nord-vest de Foggia, cu armata normandă condusă la centru de Onfroy de  Hauteville, pe flancul stâng de Robert Guiscard în fruntea contingentului  din Calabria, iar pe flancul drept  de contele Richard de  Aversa, dintr-o familie normandă ce venise în Italia cu două decenii înaintea familiei de Hauteville.

Împotriva normanzilor trebuia să se arate şi o armată bizantină, condusă de generalul Argyros. Locul convenit pentru  joncţiunea  cu armatele papei era la Siponto (actualmente  Manfredonia). Bizantinii au aşteptat în zadar o coaliţie armată prea dezorganizată. Coloana lui Richard de  Aversa i-a  învins uşor pe lombarzi. Apoi i-a forţat să lupte şi pe italieni.  Centrul armatei normande şi flancul stâng au rezistat asaltului trupelor de elită  şvabe, ce vor fi exterminate de coloana lui Richard de  Aversa.

Spre deosebire de fratele său Drogo, normandul Robert  Guiscard avea grijă să nu umilească inamicul  înfrânt. Din cauza aceasta, acum normanzii  îl tratează  cu maxim  respect pe suveranul Leon al IX-lea. Papa rezistă mai multe   luni înainte de a semna vreun act. Spre deosebire de papii tusculani, acest pontif  roman se temea de consecinţele cuceririi normande a sudului Italiei. Leon al IX-lea  vedea spectrul unui  cleşte lombardo-normand  ce ar fi prins domeniile papale aflate în mijlocul Italiei.  A trebuit să vină anul 1054, până să accepte de jure cuceririle  normanzilor în detrimentul themelor  bizantine din Apuglia  şi Calabria. Prizonier, suveranul Leon al IX-lea   semnează hrisovul care i se cerea. Aceasta semnătură a papei de la Roma va declanşa un val de furie populară la Constantinopol. Era un fond extrem de favorizant pentru a se produce Marea Schismă din acel an. Familia de Hauteville obţinea la 1054 din partea lui Leon al IX-lea  atât investitura asupra teritoriilor bizantine pe care le cucerise, cât şi asupra celor care eventual le va mai cuceri, chiar şi asupra Siciliei, deşi insula nu era luată încă  de la bizantini ori de la  musulmani!

La moartea lui Onfroy, în  1057, Robert  Guiscard preia titlul de conte de Apuglia, provincie din « carâmbul » cizmei italice.  La schimbarea papilor,  Robert de Hauteville câştigă încrederea noului episcop al Romei,  Nicolae al  II-lea.

Robert de Hauteville cucereşte orasul Reggio din Calabria, supune  baronii normanzi din Apuglia şi Calabria, primeşte de la companioni titlul de duce de Apuglia şi Calabria, titlu confirmat de papă la 1059. Tot în acelaşi an o repudiază pe prima soţie, Aubrée (Alberda de Buonalbergo), din  vagi motive de incest fără  vreo bază biologică. Se căsătoreşte  cu Sichelgaita, fiica prinţului lombard din  Salerno.  

În anul 1060,  Robert  Guiscard a cucerit Taranto, Brindisi şi Reggio.  Bohemond (1052-1111), fiul lui Robert  Guiscard  din căsătoria cu prinţesa Aubrée, i-a rămas loial în toate campaniile. Nu va moşteni decât Taranto.

Reggio era un important cap de pod. De aici Trinacria (Sicilia) devenea accesibilă normanzilor. Însă efortul personal al lui  Robert  Guiscard era focalizat mai mult pe lupta cu bizantinii din sudul Italiei, ce nu se  va termina decât cu izgonirea lor din  Bari, la 16 aprilie, anul 1071.

Dante Alighieri începe Cântul XXVIII din Infernul printr- o pregătire a descrierii luptelor cumplite din Apuglia: „Chi poria mai pur con parole sciolte/ dicer del sangue e de le piaghe a pieno/ ch’i’ ora vidi, per narrar più volte?/ Ogne lingua per certo verria meno/ per lo nostro sermone e per la mente/ c’hanno a tanto comprender poco seno./ S’el s’aunasse ancor tutta la gente/ che già, in su la fortunata terra/ di Puglia, fu del suo sangue dolente/ per li Troiani e per la lunga guerra/ che de l’anella fé sì alte spoglie,/ come Livio scrïve, che non erra,/ con quella che sentio di colpi doglie/per contastare a Ruberto Guiscardo”.

George Coşbuc traduce: “ Deplin s -arate, chiar şi – n proza lui/şi oricât repovestind, cine- ar fi- n stare/de- atâtea răni şi sânge cât văzui ?/Prea slab-ar fi o limbă  orişicare,/Căci loc în ele atât- de mult a strânge/Nici mintea -ne, nici graiul n- are./Şi chiar s- aduni pe câţi avur- a plânge/Cândva- n Apulia- n ţara cea- ncercată/vărsat de oşti romane- atâta sânge ;/pe toţi şi-  acei ce- n lupta- ndelungată/inele- au dat ca spolii fabuloase,/cum Titu- Liviu negreşit ne- arată ;/pe toţi răpuşii luptei dureroase /ce- n drumul lui Guiscard au stat”.

Deşi ghidul lui Dante în Infern este poetul roman Vergilius, care în Eneida scrie despre luptele purtate de ‘li Troiani’ (Eneus însuşi  este eroul troian), vă rog să observaţi că  din traducerea altminteri admirabilă  a lui George Coşbuc lipseşte detaliul Troienilor.

Sarcina cuceririi insulei Sicilia a fost  delegată de  Robert  Guiscard fratelui său,   Roger de  Hauteville. Roger I, cum a fost numit ulterior, a început lupta  printr-un atac nereuşit asupra cetăţii Messina, la anul  1060. În acel timp, autoritatea islamică  din Sicilia era foarte decentralizată  în entităţi regionale de tip hinterland focalizat  pe  câte un oraş. Dar fiecare  asemenea mică putere raională  islamică dorea, „pohtea”, avea dezideratul sau „pohta” să evolueze într-un califat independent. Ne interesează  acum puterea islamică din Siracuza, unde  liderul încrezător în sine  era  Ibn al-Thumna, ce îşi alesese deja nume de calif: „Al-Qadîr bi’llâh”. Pentru urechea interioară a lui Ibn al-Thumna,  numele era probabil sublim. 

Între 1053 şi 1060, Thumna încercase unificarea puterii islamice din insula cu „trei vîrfuri” – Trinacria. Dar la 1060, el este viguros atacat de rivalii musulmani  din Sicilia. Pentru a face faţă  cu succes presiunii armate a fraţilor săi arabi, mahomedanul Thumna vrea să angajeze nişte mercenari normanzi. Nu prea mulţi, pentru că orice lider bun trebuie să respecte principiul precauţionar. Adresează  deci  rugămintea şefului normanzilor din Italia, anume ducelui de Apuglia şi Calabria. Viitorul overlord de Sicilia, Robert Guiscard de Hauteville,  îşi  trimite  fratele în Sicilia, însoţit de trei sute de cavaleri. Aşa se explică  uşurinţa debarcării lui Roger I de Hauteville în Sicilia, în fruntea  unui  contingent relativ restrâns. De atunci, arabii interesaţi de Sicilia, chiar cei din zilele noastre,  îl vor considera mereu un trădător pe Ibn al-Thumna care a deschis poarta de  intrare  normanzilor în Trinacria. Cu ajutor primit din partea altor islamici sicilieni dizidenţi,  Roger de  Hauteville atacă iar Messina la  anul 1061, reuşind să captureze cetatea.

Messina va deveni centrul de unde vor fi conduse operaţiile  normande ulterioare în Sicilia. Speculând luptele inter-islamice din Sicilia, normanzii au cucerit cetăţile  Rometta, Frazzano, Paterno, şi Petralia. Dar un conflict izbucnit la 1062 între fraţii de Hauteville întrerupe şirul de victorii. Grecii din insulă s-au revoltat împotriva normanzilor la 1063. Rebeliunea fu rapid sugrumată. Tot  la 1063 AD,  islamicii din Tunisia trimit ajutor militar coreligionarilor din Sicilia. Musulmanii reocupă oraşul Palermo ce fusese temporar pierdut,  toată regiunea dintre Mazara şi Cefalu, precum şi  Girgenti/Agrigento. Roger I  de  Hauteville reuşeşte până la urmă  să învingă combinaţia forţelor  sarazine în lupta de la  Cerami. 

Ca recompensă  a campaniei purtate cu atâta succes împotriva  mahomedanilor din Trinacria, pontiful roman dăruieşte normanzilor o banieră cu însemne papale. Încurajaţi astfel de puterea spirituală  care se dorea şi putere lumească,  fraţii Robert şi  Roger de  Hauteville încearcă  să  recucerească Palermo la 1064, dar eşuează. Însă musulmanii cad pradă luptelor intestine. Normanzii vor sprijini facţiunea islamică locală, alungându-i pe intervenţioniştii tunisieni la anul 1068. Acum Robert Guiscard se poate ocupa exclusiv  de asediul cetăţii Bari. Bizantinii sunt alungaţi definitiv la 1071 din ultimul lor punct de rezistenţă în Apuglia. După  alte patru luni, normanzii cuceresc Palermo în Sicilia. Robert Guiscard  este recunoscut de instituţia papală drept  duce de Sicilia. Roger Hauteville capătă titlul de mare conte de Sicilia, când rezistenţa islamică nu era complet sugrumată. Insula sudică a Italiei va deveni complet normandă la 1091 AD.Titus Filipas