Familia lui Robert Guiscard

„Tata Uda”, profesorul nostru de istorie medievală la şcoala Fraţii Buzeşti din Craiova,  ne vorbea, enigmatic aproape, despre fraţii de Hauteville,  familia lui Robert Guiscard, şi despre  istoria constituirii Regatului celor două Sicilii. Am reţinut de la Tata Uda ideea că pentru a înţelege bine istoria trebuie să  priveşti cu atenţie  tripticul: Infrastructura, Economia, Suprastructura. Nu reuşeam să răspund la toate întrebările  de economie politică  formulate de  acel Homo  Balcanicus, profesor  la Liceul Fraţii Buzeşti.  Bănuiesc că răspunsurile se aflau în cărţi  scrise deja pe româneşte, care fuseseră  arse la  ordinele unor  comunişti internaţionalişti din România precum Valter Roman, Silviu Brucan, şi Gizela Vass. Am mărturia unui fost elev de la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova privind felul cum au fost selecţionate,  în mod special pentru incinerare,  textele de istorie, de filosofie politică şi de economie politică din biblioteca liceului comercial Gheorghe Chiţu.  În Oltenia existase  chiar o editură sătească unde erau tipărite cărţi de filosofie politică şi cunoaştere prudenţială scrise de studenţi legionari – asasinaţi apoi la ordinele regelui Carol al II-lea. Mărturisesc că am scris textul acesta ca să înţeleg  istoria  formării  Regatului celor două Sicilii – în mare măsură istoria ramurii italiene a familiei normande de Hauteville, precum şi funcţionarea economiei  acelui regat. Dar bănuiesc că altcineva a scris deja pe româneşte despre acestea. Cărţile erau incontestabil o ameninţare la adresa viitorului fericit al urmaşilor tovarăşilor cominternişti din România  şi au fost arse. Încerc să retrasez  deci conţinutul acelor vechi cărţi cu ideologie românească scrise de studenţii noştri ucişi.

Guillaume Bras de Fer, Dreux (Drogo), şi Onfroy (Onofrei) sunt  primii  fraţi de Hauteville care vin în Italia. În anul 1040, Guillaume Bras-de-Fer  însoţit de companionii  normanzi  îi atacă brusc, violent şi implacabil pe bizantini, luându-le cea mai mare parte a provinciei Apuglia. În adunarea de la Melfi din 1043, căpitanii normanzi hotărăsc să dividă teritoriul provinciei  în douăsprezece  părţi (implementarea schemei vetero-testamentare). Ele au fost alocate baronilor normanzi subordonaţi lui Guillaume Bras-de-Fer. Căruia baronii îi recunosc titlul de conte de Apuglia.  Guillaume Bras-de-Fer moare la 1046, iar titlurile sunt preluate de Drogo. El  încercase  toate aventurile de luptă alături de Guillaume Bras-de-Fer.

Drogo de Hauteville obţine în 1047 investitura de conte de Apuglia  şi conte de Benevento,  din partea împăratului german Henric al  III-lea. Curând, Drogo de Hauteville trebuie să îşi apere titlurile în faţa unei ligi formată din bizantini, papa Leon al IX-lea (1048-1054), şi …  împăratul Henric al  III-lea care îşi schimbase opinia. 

Drogo de Hauteville comite greşeala de a se arată dur până la exces faţă de italienii localnici. Consecinţa ? Pe 10 august 1051, Drogo de Hauteville este asasinat în biserica din Montoglio. Onfroy  de Hauteville devine succesorul lui Drogo.  

Dacă Drogo de Hauteville pe vremuri i-a respins lui Robert  Guiscard fraternitatea de arme, în 1053 Onfroy de Hauteville îi solicită ajutorul înarmat contra papei Leon al IX-lea. Cei doi fraţi de Hauteville,  Onfroy şi Robert, luptă cu succes împotriva bizantinilor, a imperialilor germani, împotriva papei Leon al IX-lea, toţi coalizaţi contra normanzilor, şi îl capturează  pe suveranul pontif. 

Pe data de  18 iunie 1053, armata papală a lui  Leon al  IX-lea, compusă din şvabi, din lombarzi şi din italieni, se confruntă  lângă Civitate, localizată la  40 km nord-vest de Foggia, cu armata normandă condusă la centru de Onfroy de  Hauteville, pe flancul stâng de Robert Guiscard în fruntea contingentului  din Calabria, iar pe flancul drept  de contele Richard de  Aversa, dintr-o familie normandă ce venise în Italia cu două decenii înaintea familiei de Hauteville.

Împotriva normanzilor trebuia să se arate şi o armată bizantină, condusă de generalul Argyros. Locul convenit pentru  joncţiunea  cu armatele papei era la Siponto (actualmente  Manfredonia). Bizantinii au aşteptat în zadar o coaliţie armată prea dezorganizată. Coloana lui Richard de  Aversa i-a  învins uşor pe lombarzi. Apoi i-a forţat să lupte şi pe italieni.  Centrul armatei normande şi flancul stâng au rezistat asaltului trupelor de elită  şvabe, ce vor fi exterminate de coloana lui Richard de  Aversa.

Spre deosebire de fratele său Drogo, normandul Robert  Guiscard avea grijă să nu umilească inamicul  înfrânt. Din cauza aceasta, acum normanzii  îl tratează  cu maxim  respect pe suveranul Leon al IX-lea. Papa rezistă mai multe   luni înainte de a semna vreun act. Spre deosebire de papii tusculani, acest pontif  roman se temea de consecinţele cuceririi normande a sudului Italiei. Leon al IX-lea  vedea spectrul unui  cleşte lombardo-normand  ce ar fi prins domeniile papale aflate în mijlocul Italiei.  A trebuit să vină anul 1054, până să accepte de jure cuceririle  normanzilor în detrimentul themelor  bizantine din Apuglia  şi Calabria. Prizonier, suveranul Leon al IX-lea   semnează hrisovul care i se cerea. Aceasta semnătură a papei de la Roma va declanşa un val de furie populară la Constantinopol. Era un fond extrem de favorizant pentru a se produce Marea Schismă din acel an. Familia de Hauteville obţinea la 1054 din partea lui Leon al IX-lea  atât investitura asupra teritoriilor bizantine pe care le cucerise, cât şi asupra celor care eventual le va mai cuceri, chiar şi asupra Siciliei, deşi insula nu era luată încă  de la bizantini ori de la  musulmani!

La moartea lui Onfroy, în  1057, Robert  Guiscard preia titlul de conte de Apuglia, provincie din « carâmbul » cizmei italice.  La schimbarea papilor,  Robert de Hauteville câştigă încrederea noului episcop al Romei,  Nicolae al  II-lea.

Robert de Hauteville cucereşte orasul Reggio din Calabria, supune  baronii normanzi din Apuglia şi Calabria, primeşte de la companioni titlul de duce de Apuglia şi Calabria, titlu confirmat de papă la 1059. Tot în acelaşi an o repudiază pe prima soţie, Aubrée (Alberda de Buonalbergo), din  vagi motive de incest fără  vreo bază biologică. Se căsătoreşte  cu Sichelgaita, fiica prinţului lombard din  Salerno.  

În anul 1060,  Robert  Guiscard a cucerit Taranto, Brindisi şi Reggio.  Bohemond (1052-1111), fiul lui Robert  Guiscard  din căsătoria cu prinţesa Aubrée, i-a rămas loial în toate campaniile. Nu va moşteni decât Taranto.

Reggio era un important cap de pod. De aici Trinacria (Sicilia) devenea accesibilă normanzilor. Însă efortul personal al lui  Robert  Guiscard era focalizat mai mult pe lupta cu bizantinii din sudul Italiei, ce nu se  va termina decât cu izgonirea lor din  Bari, la 16 aprilie, anul 1071.

Dante Alighieri începe Cântul XXVIII din Infernul printr- o pregătire a descrierii luptelor cumplite din Apuglia: „Chi poria mai pur con parole sciolte/ dicer del sangue e de le piaghe a pieno/ ch’i’ ora vidi, per narrar più volte?/ Ogne lingua per certo verria meno/ per lo nostro sermone e per la mente/ c’hanno a tanto comprender poco seno./ S’el s’aunasse ancor tutta la gente/ che già, in su la fortunata terra/ di Puglia, fu del suo sangue dolente/ per li Troiani e per la lunga guerra/ che de l’anella fé sì alte spoglie,/ come Livio scrïve, che non erra,/ con quella che sentio di colpi doglie/per contastare a Ruberto Guiscardo”.

George Coşbuc traduce: “ Deplin s -arate, chiar şi – n proza lui/şi oricât repovestind, cine- ar fi- n stare/de- atâtea răni şi sânge cât văzui ?/Prea slab-ar fi o limbă  orişicare,/Căci loc în ele atât- de mult a strânge/Nici mintea -ne, nici graiul n- are./Şi chiar s- aduni pe câţi avur- a plânge/Cândva- n Apulia- n ţara cea- ncercată/vărsat de oşti romane- atâta sânge ;/pe toţi şi-  acei ce- n lupta- ndelungată/inele- au dat ca spolii fabuloase,/cum Titu- Liviu negreşit ne- arată ;/pe toţi răpuşii luptei dureroase /ce- n drumul lui Guiscard au stat”.

Deşi ghidul lui Dante în Infern este poetul roman Vergilius, care în Eneida scrie despre luptele purtate de ‘li Troiani’ (Eneus însuşi  este eroul troian), vă rog să observaţi că  din traducerea altminteri admirabilă  a lui George Coşbuc lipseşte detaliul Troienilor.

Sarcina cuceririi insulei Sicilia a fost  delegată de  Robert  Guiscard fratelui său,   Roger de  Hauteville. Roger I, cum a fost numit ulterior, a început lupta  printr-un atac nereuşit asupra cetăţii Messina, la anul  1060. În acel timp, autoritatea islamică  din Sicilia era foarte decentralizată  în entităţi regionale de tip hinterland focalizat  pe  câte un oraş. Dar fiecare  asemenea mică putere raională  islamică dorea, „pohtea”, avea dezideratul sau „pohta” să evolueze într-un califat independent. Ne interesează  acum puterea islamică din Siracuza, unde  liderul încrezător în sine  era  Ibn al-Thumna, ce îşi alesese deja nume de calif: „Al-Qadîr bi’llâh”. Pentru urechea interioară a lui Ibn al-Thumna,  numele era probabil sublim. 

Între 1053 şi 1060, Thumna încercase unificarea puterii islamice din insula cu „trei vîrfuri” – Trinacria. Dar la 1060, el este viguros atacat de rivalii musulmani  din Sicilia. Pentru a face faţă  cu succes presiunii armate a fraţilor săi arabi, mahomedanul Thumna vrea să angajeze nişte mercenari normanzi. Nu prea mulţi, pentru că orice lider bun trebuie să respecte principiul precauţionar. Adresează  deci  rugămintea şefului normanzilor din Italia, anume ducelui de Apuglia şi Calabria. Viitorul overlord de Sicilia, Robert Guiscard de Hauteville,  îşi  trimite  fratele în Sicilia, însoţit de trei sute de cavaleri. Aşa se explică  uşurinţa debarcării lui Roger I de Hauteville în Sicilia, în fruntea  unui  contingent relativ restrâns. De atunci, arabii interesaţi de Sicilia, chiar cei din zilele noastre,  îl vor considera mereu un trădător pe Ibn al-Thumna care a deschis poarta de  intrare  normanzilor în Trinacria. Cu ajutor primit din partea altor islamici sicilieni dizidenţi,  Roger de  Hauteville atacă iar Messina la  anul 1061, reuşind să captureze cetatea.

Messina va deveni centrul de unde vor fi conduse operaţiile  normande ulterioare în Sicilia. Speculând luptele inter-islamice din Sicilia, normanzii au cucerit cetăţile  Rometta, Frazzano, Paterno, şi Petralia. Dar un conflict izbucnit la 1062 între fraţii de Hauteville întrerupe şirul de victorii. Grecii din insulă s-au revoltat împotriva normanzilor la 1063. Rebeliunea fu rapid sugrumată. Tot  la 1063 AD,  islamicii din Tunisia trimit ajutor militar coreligionarilor din Sicilia. Musulmanii reocupă oraşul Palermo ce fusese temporar pierdut,  toată regiunea dintre Mazara şi Cefalu, precum şi  Girgenti/Agrigento. Roger I  de  Hauteville reuşeşte până la urmă  să învingă combinaţia forţelor  sarazine în lupta de la  Cerami. 

Ca recompensă  a campaniei purtate cu atâta succes împotriva  mahomedanilor din Trinacria, pontiful roman dăruieşte normanzilor o banieră cu însemne papale. Încurajaţi astfel de puterea spirituală  care se dorea şi putere lumească,  fraţii Robert şi  Roger de  Hauteville încearcă  să  recucerească Palermo la 1064, dar eşuează. Însă musulmanii cad pradă luptelor intestine. Normanzii vor sprijini facţiunea islamică locală, alungându-i pe intervenţioniştii tunisieni la anul 1068. Acum Robert Guiscard se poate ocupa exclusiv  de asediul cetăţii Bari. Bizantinii sunt alungaţi definitiv la 1071 din ultimul lor punct de rezistenţă în Apuglia. După  alte patru luni, normanzii cuceresc Palermo în Sicilia. Robert Guiscard  este recunoscut de instituţia papală drept  duce de Sicilia. Roger Hauteville capătă titlul de mare conte de Sicilia, când rezistenţa islamică nu era complet sugrumată. Insula sudică a Italiei va deveni complet normandă la 1091 AD.Titus Filipas

Realitate şi culturanaliză

Psihanaliza se referă la folosirea limbajului matern. În textul „Amintirilor din copilărie”, limbajul matern este la fel ca Sfânta Scriptură. Dincolo de Amintirile din copilărie, păşim pe tărâmul basmelor, care fac legătura cu trecutul, dar şi cu viitorul. Construind astfel continuitatea identităţii. Este recunoscută în general valoarea terapeutică a citirii poveştilor, egalând liniştea dobândită de împăratul Marcus Aurelius prin citirea filosofiei. Si numai rămânând înrădăcinaţi în propria noastră cultură românească, în tradiţie şi în basme, rămânem deschişi spiritual către lume. Mi se pare că basmele lui Ion Creangă: Povestea Porcului şi Harap Alb, transmit cel mai bine înţelegerea noastră emoţională despre alienare.

 

 

Psihanalistul  Jacques Lacan edifică Teoria alienării. Condensată  cel mai bine în metafora ‘lăcătuirii varege’, o reprezentare medievală care avea iniţial valoare magică. Apoi dogmatică. Transformată acum de  topologie în model matematic. Un model folosit uneori, după Lucian Blaga şi Ernst Cassirer, ca  metaforă mitopoetică. „Lăcătuirea varegă” a celor trei inele înlănţuite, –sau ‘nodul topologic Borromean’ atunci când  denumim modelul matematic–, a fost împrumutată de creştini ca logotip al Unităţii prezente în Sfânta Treime : Unitas Trinitate  şi Trinitas Unitate, cum găsim scris şi desenat într-un manuscris din secolul XIII, păstrat la mănăstirea din Chartres.

 

 

Ideea creştină că « Omul este construit după chipul Domnului» înseamnă, la Jacques Lacan, faptul că inteligenţa omului este instrumentul pentru adaptarea la lume numai pentru că, în complexitatea ei de sorginte divină,  ea este aidoma lăcătuirii varege a inelelor topologice chemate „Realul”, „Imaginarul”, „Simbolicul”.   Aici ne aflăm la celălalt capăt de gamă pentru reprezentarea ideilor. Primul capăt este discursivitatea narativă (‚narrative reasoning’). Ea este prezentă, de pildă, în doctrina despre Trinitate a filosofilor teologi cappadocieni.

 

Nici unul dintre inelele  lui Lacan în acest model matematic al inteligenţei Omului n-ar putea exista fără celălalt. Forfecarea ‚simbolicului’ şi/sau ‚imaginarului’ conduce necesarmente la prăbuşirea « realităţii » pentru individ. Simbolicul, Imaginarul şi reprezentarea Realului conţin identitatea şi continuitatea Eului. Iar teoria unui Ego solipsist este incoerentă tocmai pentru că individul uman capătă “un Ego” doar când construieşte o imagine coerentă despre realitate.

 

 

Primele înregistrări ale potenţialului de înstrăinare sunt poate “Amintirile din copilărie”. Psihanaliştii citesc “Amintirile” pentru fiece caz clinic, raşchetând memoria individului în decubit. Dar studiile lui Jacques Lacan sunt mai curând o culturanaliză, decât o psihanaliză.

 

 

Când începe Culturanaliza la români? Probabil că odată cu prelegerile din 1926 ale lui Nae Ionescu. Pe data de 12 februarie, metafizicianul Nae Ionescu le spunea ceremonios studenţilor săi: „Vă aduceţi, desigur, aminte  Psihologia de Găvănescul”. Fireşte, nu era cea mai fericită alegere. „Psihologia lui Găvănescul” a introdus o mare eroare în cultura română: Interpretarea empirismului Locke-an ca “realitate directă”. Altminteri, prelegerile lui Nae Ionescu au fost de o calitate intelectuală excepţională, neegalată până acum în cultura română.

 

Către sfârşitul primăverii anului 1926, filosoful Nae Ionescu ţinea o prelegere lămuritoare despre realitate studenţilor Universităţii din Bucureşti. Prelegerea lui Nae Ionescu stârneşte entuziasmul unei generaţii noi. Acea prelegere “kantiană” privind constituţia realităţii a format un Ego naţional într-o naţiune rămasă practic fără învăţători – morţi luptând în primul război mondial. Ideile din prelegere descend fără condescendenţă în cultura română, influenţând mai ales „dăscălimea” tînără, ce îşi va construi altfel lecţiile. A fost un exemplu superb de „top-down approach”, de abordare conceptuală descendentă ce ar trebui reînvăţată de naţiunea noastră, căci numai aşa poate fi continuat un Ego naţional românesc.

 

Să mai observ că mijloacele ideologice, deviante pentru că non-epistemologice, folosite azi pentru a combate arhetipurile culturale dezvăluite în acea prelegere a marelui Nae Ionescu, o prelegere bazată pe epistemologia intelectualistă, sunt tendenţioase şi lamentabile. Există, fără îndoială, o participare la construirea Spiritului prin racordarea lecţiei de realitate Ex Cathedra în Limba Română cu nenumăratele abordări conceptuale ascendente. Prin acea racordare, manifestată ca Mişcare Naţională, prelegerile lui Nae Ionescu au fost punct pivotal în discursul verbal românesc. Care începe să construiască liber şi deliberat ‚reprezentări ontologice’ depăşind frontiera copilărească a limbajului matern. După cum caută, pe aiurea, reprezentări ontologice alternative pentru căile realităţii. Acest îndemn îl trimite pe Mircea Eliade în India.

 

 

În filosofia hindică, felul în care fiecare individ uman desluşeşte calea de cauzalitate se cheamă Karma*. Pentru gândirea „omului comun”, cum spune poetul Labiş, calea de cauzalitate nedesluşită se cheamă „Destin”. Constatam surprins, că în secolul XX, înainte de venirea comuniştilor internaţionalişti la putere în România, chiar şi elitele ţărăneşti de la noi se interesau de asemenea probleme. Când venea faza comunismului naţionalist şi cenzura se relaxa, cumpăram într-un anticariat din Craiova lucrarea intitulată „Karma, sau lumina pe cărare”, publicată de o editură sătească din Oltenia. Deci nu doar Mircea Eliade se arăta interesat de filosofia hindică. După 1989, când eram “de permanenţă” la sediul Alianţei Civice din Craiova, a sosit un fost ţăran chiabur, care fusese în tinereţe chiar patronul acelei edituri. L-am întrebat mirat: “Domnule, cum îţi plăteai autorii?”. “Nu-i plăteam deloc”, mi a răspuns. “Erau studenţi legionari, care scriau numai din dragoste pentru ţară. Carol al II-lea i-a împuşcat pe toţi”. Colegii mei de atunci din Alianţa Civică m-au convins pe moment că acele cărţi erau fără valoare. Am învăţat ulterior mai multe despre filosofia hindică. În budism, căutarea şi găsirea realităţii se face pe aşa-numita „potecă octuplă”. Inspirat de gândirea indiană, chiar şi fizicianul american Murray Gell-Mann îşi numise metodologia lui teoretică de aflare a unei noi particule elementare: „Calea octuplă”. Şi prezicea găsirea particulei omega-minus. Descoperirea experimentală, după numai trei ani, confirmă faptul că Murray Gell-Mann, el însuşi un intelectual fără vreun fler pentru fizică, şi mai ales pentru fizica experimentală, identificase bizantin-cărturăreşte o cale a realităţii.

 

 

Vedem după acea salutară şi decisivă intervenţie a metafizicii în cultura română, nu într-o publicaţie ezoterică şi editată cu tiraj homeopatic sau confidenţial, ci prin discursul public în Academia gândirii tinere, o evoluţie uriaşă în folosirea Limbii Române. Chiar şi celebra întrebare din Moromeţii lui Marin Preda: „Pe ce te bazezi?”, decurge din acea prelegere despre realitate şi cauzalitate a lui Nae Ionescu, transformată prin prisma „dăscălimii” române, transmisă de la profesori şi învăţători, la elevi. Fratele mai mic al lui Marin Preda aude întrebarea la şcoală, îi prinde repede greutatea şi o repetă, chiar şi în mediul stressant de acasă, folosind-o, poate, ca armă de apărare împotriva celorlalţi fraţi.

 

Marin Preda aude mostra de Limba Română perfectă în acea abordare conceptuală ascendentă din întrebarea mezinului. Marin Preda încastrează interogarea ca piatră de boltă în textul celebru printre români, un text care atinge şi universalitatea prin abordarea bottom -up. Dar ea este de fapt o expresie creată de noua „dăscălime română”.

 

 

Găsim prin litere punţi neaşteptate. Pentru Marin Preda, mediul prea puţin intelectual de acasă era controlat de „oaia Bisisica”. În romanul Zuleika Dobson, nume şi caracter de femeie fatală, Sir Max Beerbohm (1872-1956), fostul dandy de Oxford, are viziunea terifiantă a unor nenumărate Bisisica bipede şi antropoide : „You cannot make a man by standing a sheep on its hind-legs. But by standing a flock of sheep in that position you can make a crowd of men.” Se cheamă această mulţime de oameni „societatea civilă” construită fără metafizica lui Nae Ionescu, şi fără înţelegerea realităţii prin reflexie urmată de construirea discursului de cauzalitate ?

*Vezi şi articolele despre cauzalitate (http://en.wikipedia.org/wiki/Causality) şi Karma (http://en.wikipedia.org/wiki/Karma) în Wikipedia de limba engleză.

Titus Filipas