1500 şi 1600

Portetul lui Ştefan cel Mare, făcut de Grigore Ureche, este calchiat după portretul lui Hannibal scris de Tit-Liviu. Însă despre Mihai Viteazul, datele istorice de care dispunem sunt cu mult mai precise. Să reamintim mai întâi că la anul 1526, în bătălia de la Mohaci, dispăruse pentru totdeauna din istorie Ungaria Mare, salvată oarecum de către Bela al IV-lea după marea invazie mongolă. Apoi, după regii angevino-sicilieni ce i-au persecutat cumplit pe valahi, venise ca o relaxare împăratul Sigismund de Luxembourg. A acordat drepturi depline în administraţie şi conducerea militară valahilor sau Universităţii valahe (numele nu-i de la o instituţie scolastică, dar de la Univers, în sensul că valahi erau în toată Europa). Iancu de Huniade sau Cavalerul Alb (dintr-o confuzie Blac/Blanc) şi Matei Corvin au profitat din plin de legislaţia lui Sigismund de Luxembourg şi au refăcut aproape complet Ungaria după cumplita lovitură mongolă. La 1526, osatura armatei maghiare era alcătuită tocmai din aceşti valahi care îşi abandonaseră ortodoxia şi trecuseră la romano-catolicism. Dar la Mohaci ei nu au fost sprijiniţi de maghiarii reformaţi, nici măcar logistic. Trădare pe faţă ! A fost o hecatombă la Mohaci printre cei de sorginte valahă. Vaticanul, mereu pe teren, a făcut o analiză foarte lucidă a situaţiei nou create. În concluzie, mai departe a mizat pe valahi. De aici şi poziţia proeminentă pe care o capătă Mihai Viteazul, sprijinit cu bani de la Roma pentru ocuparea Stambulului (ce urma să redevină capitala bisericii ecumenice). Mihai Viteazul a folosit banii pentru unirea celor trei palatinate neolatine –ţări româneşti- la anul 1600. Sigur că a fost alegerea sa personală. Pohta sau Dezideratul se numeşte acel act de alegere. În personalitatea Viteazului se uneşte Voinţa sa cu intelectualismul baroc al Contra-Reformei. Cele două condiţii necesare ale unui Proiect, considerate în Ideologie, au fost îndeplinite atunci. Şi astfel Mihai Viteazul a fost primul român modern.
Titus Filipas

Daxia

O legătură „peste munte” (Hindu Kush) între spiritualitatea din Daxia şi spiritualitatea lui Sundar Singh ? Daxia este numele chinezesc pentru un stat epigonic rezultat din destrămarea imperiului întemeiat de Alexandru Machedon. Se ştie că Alexandru Machedon era un trac. Iar pentru popularea coloniilor asiatice din Imperiul său a folosit preferenţial populaţie din marea familie a tracilor. Ştefan cel Mare ştia aceasta ? Foarte probabil că da. Albastrul de Voroneţ a fost fabricat din pietricele de lapis lazuli extrase dintr-o mină din Daxia.
Titus Filipas

Exploatarea saramurii de la Ocnele Mari

Ştiţi câte studii ştiinţifice s-au făcut pe vremea lui Gheorghiu-Dej pentru exploatarea saramurii de la Ocnele Mari, de fapt o veche lagună secată din Marea Sarmatică ? Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, exportul de chimicale realizate cu materia primă de la Ocnele Mari a adus ţării multă valută. Cred că asta a stimulat-o pe coana Leana să creadă în chimia ştiinţifică, iar pe Nicolae să creadă în coana Leana şi să îl elimine pe Emil Bodnăraş. Care vroia reformă economică adevărată, cu o cultură vest-germană a economiei de întreprindere. Era extrem de inteligent ruteanul ! Strămoşii lui fuseseră aduşi de Ştefan cel Mare în Moldova ca să facă murături pentru casa domnească, şi primiseră dreptul să comercializeze murături în toată Moldova. După unire,  încep să vină cu murături în saramură şi la Bucureşti, veneau şi pe vremea lui nea Nicu. Acum nu mai au voie. A, şi după 1989, specialistul care a făcut studiile pentru Ocnele Mari s-a înscris în PNŢCD 🙂 Toţi trebuie să credem în ceva. Probabil că pe exploatarea vechilor paradigme interne s-a bazat şi lucrătura externă pentru loviluţie, Dennis Deletant ştie mai multe decât ştiu eu !

Titus Filipas

Chestiunea economică în epoca brâncovenească

Despre chestiunea economică în epoca brâncovenească poate fi citit aici http://www.romanialibera.ro/a131959/politica-economica-a-domnitorului.html, un text recent al doamnei Ileana Toma. Chiar este un articol interesant! Şi discutabil,  în sensul cel bun. 

De exemplu, doamna Ileana Toma scrie: +Utilizarea in consideratiile istorice a informatiilor astronomice pentru confirmarea variatiilor climatice, care la randul lor pot avea efecte economice si politice asupra societatii, este acceptata in istoriografia contemporana incepand de la jumatatea sec.XX. Sa nu-l citam decat pe Fernand Braudel, care a studiat istoria lumii mediteraneene in epoca lui Filip al II-lea si care chiar foloseste expresia „mica glaciatie” pentru perioada care incepe dupa 1600. +

În realitate, noi ştim acuma mai multe despre “gramatica civilizaţiei” noastre, decât aserta pe la jumătatea secolului XX, Fernand Braudel, istoricul francez care mergea pe urmele lui Jules Michelet, descoperitorul valorilor lui Giambattista Vico. Se poate afirma  fără tăgadă că istoricul român Nicolae Iorga a fost influenţat de istoricul francez Jules Michelet (1798-1874).  Într-o zi din ianuarie 1824, profesorul Jules Michelet întâlnea  numele lui Giambattista Vico (1668 – 1744) într-o adnotare marginală la cartea pe care o citea. Vico era un “universitar autodidact”. Formula se practică şi acum, l-am auzit pe un laureat Nobel care,  intervievat pe Discovery Channel, declara : „Când eram autodidact la Cambridge…”. Napolitanul  Giambattista Vico se instruise  în gramatică, logică, şi în jurisprudenţa văzută  ca  ‘justiţie naturală’. Cartea care asigură statutul intelectual cel mai înalt lui Giambattista Vico este Scienza Nuova. Aici Vico  tratează pozitiv tema formării elitelor. Ce îl face faimos pe Vico este modul în care vede istoria Europei, cu un accent special pus pe lumea mediteraneană şi pe un spaţiu de civilizaţie brăzdat de drumurile romane, ‚drumuri eterne’ cum le va numi Jules Michelet,  pentru Romania şi pentru România.   Jules Michelet  chiar implementează  doctrina lui Vico  despre formarea elitelor. Astfel, Jules Michelet  sprijină din exterior,  prin entuziasm uimitor şi titanic efort,  formarea şi înflorirea potenţialului elitei intelectuale româneşti după standardele de excelenţă impuse  de Scienza Nuova. Prin  formula bine-cunoscută: „Bizanţ după  Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza  poate cel mai bine pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor.  Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că   prin conceptul „luptei de clasă”   el ar fi  găsit un sens  în fiecare nouă învârtire  a „roţii”  civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o  apropie  de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa  decizia  politică  a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă  a lui Karl Marx.

Ştim acum că domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum şi anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al “mini – epocii glaciare” declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului, –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–, pe la anul 1440, şi încheiată pe la 1850. Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază a acestei răciri a Europei. Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într- o plugărie spirituala, –rugăciunea–, care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte. Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens.

Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând ca va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţia lui isihastă asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Daniil Sihastrul nu  era deloc influenţat de misticismul rusesc pravoslavnic care acum a pus aproape complet stăpânire pe rugăciunea din Biserica Ortodoxă Română şi pe  sfaturile duhovnicilor de astăzi ai neamului românesc.

Încă mai departe în timp, trebuie să vorbim despre altă perturbaţie climatică,  despre încălzirea medievală care a dat naştere mitului Caloianul. Din câte ştim din Epoca Luminilor, de la filosoful David Hume, mitul poate fi considerat un mod de reprezentare ontologică a cauzalităţii.

Istoria evenimentelor umane, credea  Robin George Collingwood (1889-1943),  idealist inluenţat de Giambattista Vico, este istoria gândurilor care au provocat acele evenimente  semănate pe brazda timpului. Pentru a  desluşi istoria, trebuie să găseşti în gândurile oamenilor un lanţ cauzal, oricare studiu al istoricilor fiind exerciţiu  de   „reenactment”, de reluare a jocului la nivelul intelectual. Prima cruciadă modificase percepţia bizantină  despre Constantinopol.  Comnenii  încep  să vadă în Oraşul împăratului Constantin o reprezentare  pentru Împărăţia Cerească. Comnenii au conştiinţa unei evaluări eudaimonice a Oraşului Constantinian. Dintre Comneni, cei care au realizat primii, şi cel mai bine,  această reprezentare, au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143),  – supranumit de contemporanii săi  Caloianul,  fiind considerat de istoriografii din epoca modernă drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui,  Kira Anna,  celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Pentru vlahi ori români, ei pot chiar să creeze o legătură  magică dar vitală între spaţiul de subzistenţă şi spaţiul forţelor cosmice şi al meteorilor. Descântecele „Caloianul” (ori, alternativ,  „Scaloianul”) şi „Scaloiţa” sunt invocări ale acestei legături. Caloianul  şi Scaloiţa  cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale (900-1300 AD). Este o ipoteză deloc absurdă că seceta de vară era frecventă şi în teritoriile de nord ale Oikumenei, unde  funcţionarea „plugului mare” se baza tocmai pe regimul ploilor de vară.

Iată invocarea Caloianului într-un descântec unde cele două spaţii: al cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel   al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci   nu cel al vînătorii şi al culesului din natură, şi prin aceasta descântecul „Caloianul” se deosebeşte  de  ritualul  şamanic, sunt limpede  specificate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să  deschiză  porţile, / Să sloboadă  ploile,/ Să  curgă  ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să  curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să  crească  legumele / Şi toate ierburile.” Sau invocarea,  vag ireverenţioasă, a Kirei Ana : „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”, invocare despre care sînt convins ca nu posedăm forma medievală originară, fiind mult distorsionată ca  stil.

Comparaţiile între economia medievală şi economia de azi se impun şi cercetărilor din SUA, unde n – a existat vreodată un Ev Mediu. Dar am citit acum un studiu unde se estimează că ţăranul medieval european avea mai mult timp liber, timp pentru sine, decât americanul  mediu de acum, fie „blue collar”, fie „white collar”.

Oricum, conţinutul articolului sus citat propune ipoteze de lucru şi deschideri spre multe teme noi. De exemplu, plecând de la :+Să ne imaginăm că în ‘epoca de aur’ a crizei economice din România, continuată şi astăzi+, putem să ne întrebăm care-i responsabilitatea ce revine primului guvern Petre Roman, alcătuit numai din specialişti români formaţi în Occident pe banii statului român, în distrugerea economiei româneşti. A fost distrugere printr-o politică deliberată. Iar aceasta se poate demonstra.

Titus Filipas

Propaganda subtilă a Moskovei

Citesc pe blogosfera românească articolul Interzis minorilor – Cristian Neagoe,  de Oana Stoica Mujea, vezi

http://oanastoicamujea1.wordpress.com/2008/08/12/interzis-minorilor-cristian-neagoe/ .

Simpaticul avatar  dadatroll inserează pe diverse bloguri implicate în discuţia privind cazul  Cristian Neagoe şi Institutul Cultural Român,  comentariul: “Da dece na bagat niste cosulete impletite daca vroiau arta romaneasca? Si cultura?”

I- am  răspuns :  dadatroll, chestiile acestea cu împletiturile de nuiele sunt greu de învăţat, greu de realizat. Înainte de 1989, când mergeai de la Păuşa pe drumul forestier spre Mănăstirea Stânişoara, era la ieşirea din Păuşa o mică gospodărie neobişnuită. Casa, gardul, poarta, erau împletite de un rumân sarac numai din  nuiele. O adevărată operă de artă rumânească.

Admir şi propaganda subtilă pe care o fac agenţii Rusiei (sau este doar unul, ce scrie sub diverse nick – uri, dadatroll exclus) inflitraţi pe acel blog prin „comentariile”  lor împotriva culturii române. O cultură care există, place aceasta Moskovei au ba. Însă referirea lor la Ştefan cel Mare, –prin piesa Apus de Soare–,  mi se pare  prea diafană. Să elaborăm noi.

După ce Marele Cneaz Ivan al III- lea (1440 -1505), Gosudarul ori „Cel care a strâns Rusiile”, se căsătoreşte cu Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor. Căsătoria lui Ivan III cu Zoe avusese loc pe data de 12 noiembrie 1472. Fixarea datei nu era întâmplătoare. Ea ne arată cât de bine funcţiona la acea dată spionajul Moscovei. Cu o lună mai devreme, mai precis pe data de 14 septembrie 1472, avusese loc în Moldova căsătoria voievodului Ştefan cel Mare cu prinţesa Maria de Mangop, din familia imperială a Comnenilor (dar care avea şi sânge de Paleolog, ceea ce o îndreptăţea la heraldica vulturului bicefal, Comnenii nu au avut o heraldică, aceasta era o modă nouă, împrumutată din Apusul Europei de către ultima dinastie bizantină). Prin căsătoria lui Ştefan cel Mare cu  Maria de Mangop, se stabileşte legitim o continuitate legală între Moldova Comnenă şi Moldova Muşatină. Cel puţin un spion al Moscoviei fusese impresionat de fastul nunţii în cetatea de scaun de la Suceava şi a raportat Gosudarului ce a văzut. Nouă, ne povesteşte frumos despre acestea Mihail Sadoveanu în romanul „Fraţii Jderi”, volumul al doilea.

Ctitoria lui Ştefan cel Mare „Mănăstirea Putna este singurul loc din lume care adăposteşte, în acest moment, cele mai multe piese conţinînd simboluri de putere imperială bizantină”, excerpt din revista Rost, vezi http://www.romfest.org/rost/iul2004/stefan_atlet.shtml.

Scrisoarea călugarului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei, Marele Cneaz Vassili al III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor unite: “Doua Rome au căzut. Cea de a treia Roma s-a ridicat acum.” Scrisoarea păstrată este de fapt un text apocrif. Dar nu aceasta contează, ci starea de spirit în Rusii, care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei.În anul 1589, este surprins de această stare de spirit agresivă patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, ce călătorea în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Roma”. La început, marele teolog şi cărturar Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate. El ştia mult mai multe decât ruşii. Anume că epitetul “a treia Roma” avea o semnificaţie apocaliptică. Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă. Grecul cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea Patriarhului Iov la Moscova – “a treia Roma”. Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil, Petru cel Mare detesta prostia. Prin ukaz, el desfiinţează imediat patriarhatul. Eugen Ionescu povestea că un mare intelectual francez vorbea compătimitor despre românul Paul Goma „care nu are suprafaţă”, spre deosebire de rusul Soljeniţîn, acum Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească! Stalin reînfiinţează, în anul 1941, patriarhatul de la Moscova. Dizidentul anti- stalinist Soljeniţîn nu protestează în vreuna din cărţile sale pentru a denunţa patriarhatul apocaliptic de Moscova reînfiinţat de Stalin. Superficialitatea lui Soljeniţîn ?

Titus Filipas

A treia Roma?

După ce Marele Cneaz Ivan al III- lea (1440 -1505), Gosudarul ori „Cel care a strâns Rusiile”, se căsătoreşte cu Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor.

Căsătoria lui Ivan III cu Zoe avusese loc pe data de 12 noiembrie 1472. Fixarea datei nu era întâmplătoare. Ea ne arată cât de bine funcţiona la acea dată spionajul Moscovei. Cu o lună mai devreme, mai precis pe data de 14 septembrie 1472, avusese loc în Moldova căsătoria voievodului Ştefan cel Mare cu prinţesa Maria de Mangop, din familia imperială a Comnenilor. În felul acesta se stabileşte legitim o continuitate legală între Moldova Comnenă şi Moldova Muşatină. Cel puţin un spion al Moscoviei fusese impresionat de fastul nunţii în cetatea de scaun de la Suceava şi a raportat Gosudarului ce a văzut. Nouă, ne povesteşte frumos despre acestea Mihail Sadoveanu în romanul „Fraţii Jderi”, volumul al doilea.

Scrisoarea călugarului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei, Marele Cneaz Vassili al III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor unite: „Doua Rome au căzut. Cea de a treia Roma s-a ridicat acum.” Scrisoarea păstrată este de fapt un text apocrif. Dar nu aceasta contează, ci starea de spirit în Rusii, care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei.

În anul 1589, este surprins de această stare de spirit agresivă patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, ce călătorea în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Roma”. La început, marele teolog şi cărturar Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate. El ştia mult mai multe decât ruşii. Anume că epitetul “a treia Roma” avea o semnificaţie apocaliptică. Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă. Grecul cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea Patriarhului Iov la Moscova – “a treia Roma”.

Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil, Petru cel Mare detesta prostia. Prin ukaz, el desfiinţează imediat patriarhatul.

Eugen Ionescu povestea că un mare intelectual francez vorbea compătimitor despre românul Paul Goma „care nu are suprafaţă”, spre deosebire de rusul Soljeniţîn. Stalin reînfiinţează, în anul 1941, patriarhatul de la Moscova. Dizidentul anti- stalinist Soljeniţîn nu protestează în vreuna din cărţile sale pentru a denunţa patriarhatul apocaliptic de Moscova reînfiinţat de Stalin. Superficialitatea lui Soljeniţîn?

Titus Filipas

Superficialitatea lui Soljeniţîn

După ce Marele Cneaz Ivan al III- lea  (1440 -1505),   Gosudarul ori „Cel care a strâns Rusiile”,  se căsătoreşte cu Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor. Căsătoria lui Ivan cu Zoe avusese loc  pe data de 12  noiembrie 1472. Fixarea datei  nu era întâmplătoare.  Ea ne arată cât  de bine funcţiona la acea dată spionajul Moscoviei. Cu o lună mai devreme, mai precis pe data de 14 septembrie  1472, avusese loc în Moldova căsătoria voievodului Ştefan cel Mare cu prinţesa Maria de Mangop, din familia imperială a Comnenilor. În felul acesta se stabileşte legitim o continuitate legală între  Moldova Comnenă şi  Moldova Muşatină.  Cel puţin un spion al Moscoviei fusese impresionat de fastul nunţii în cetatea de scaun de la Suceava, şi a raportat Gosudarului ce a văzut. Nouă, ne povesteşte frumos despre acestea Mihail Sadoveanu în romanul  „Fraţii  Jderi”, volumul al doilea.Scrisoarea călugărului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei, Marele Cneaz Vassili al  III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor  unite:  „Două Rome au căzut. Cea de a treia Romă s-a ridicat acum.” Scrisoarea păstrată este de fapt un text apocrif. Dar nu aceasta contează, ci starea de spirit în Rusii care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei. În anul 1589, este surprins de această  stare de spirit agresivă patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, ce  călătorea  în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Romă”. La început, marele teolog şi cărturar   Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate.  El ştia mult mai multe decât ruşii. Anume că  epitetul “a treia Romă” avea  o semnificaţie apocaliptică. Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă. Grecul cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea patriarhului Iov la Moscova – “a treia Romă”. Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil, Petru cel Mare  detesta prostia. Prin ukaz, el desfiinţează imediat patriarhatul.  Eugen Ionescu povestea că un mare intelectual francez vorbea compătimitor despre românul Paul Goma „care nu are suprafaţă”, spre deosebire de rusul Soljeniţîn. Stalin reînfiinţează, în anul 1941, patriarhatul de Moscova. Dizidentul anti- stalinist Soljeniţîn nu protestează în vreuna din cărţile sale  pentru a denunţa patriarhatul apocaliptic de Moscova reînfiinţat de Stalin.  Superficialitatea lui Soljeniţîn?Titus Filipas

Daniil Sihastrul, model fiducial pentru isihasm

Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într– o plugărie spirituală, –rugăciunea–,  care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte.  Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens. Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară pănâ ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan-vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţa lui asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Ştim acum că  domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum  şi  anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al  “mini – epocii glaciare”  declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului,  –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–,  pe la anul 1440,  şi încheiată  pe la 1850.  Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază  a acestei răciri a Europei. Este foarte posibil că această circumstanţă i – a favorizat victoriile în multe dintre campaniile militare, bineînţeles deciziile voievodului fiind luate cu ajutorul  sfaturilor bune rezultate din meditaţia isihastului. Schimbările rapide în mediu au dus la creşterea ponderii zonelor mlăştinoase în Moldova, de asemenea la o creştere a numărului de zile cu ceaţă. Turcii se bazau pe o meteorologie şi o cartografie militară construite cu informaţii mai vechi, dinaintea instalării acestei epoci de răcire, şi nu aveau o cunoaştere prea bună a noilor realităţi ambientale din teren.Titus Filipas

Daniil Sihastrul şi Giambattista Vico

În  formula  „Bizanţ după  Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza  pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor.  Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că   prin conceptul „luptei de clasă”,   el ar fi  găsit un sens  în fiecare nouă învârtire  a „roţii”  civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o  apropie  de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa  decizia  politică  şi militară a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă  a lui Karl Marx. Mai cred că  faimoasa propoziţie marxistă: „Religion ist das Opium des Volkes”, nu intenţiona să  fie decât o higienizare ateistă a doctrinei lui Vico, pregătind-o pentru comunism ca ideologie „aseptică”,  fără germeni religioşi. Dar Giambattista Vico are dreptate,  există   „început divin” pentru  civilizaţie, în sensul că atunci se pun valorile fondatoare: „De creat doar zeul creează, iar omul imită”, declama şi Petre Ţuţea,  încântat când vorbea româneşte depăşind vernaculara.  Titus Filipas

Christina ‘Spic de secară’

Când  se întâlnea  Simion Dascălul cu  ideea despre Romania,  hrisoavele bizantine nu mai existau în puterea lor de pure hrisoave bizantine. După cum încetase să existe pe Pământ Bizanţul însuşi. Garantarea vechilor drepturi conferite de Bizanţ fusese preluată de noua putere care ocupase Bizanţul. De ce revine Simion Dascălul la ideea despre Romania ? Să încercăm  a  înţelege mai bine,  plasându-l pe Simion Dascălul în Istorie.  Ce factor a întrerupt cursul Istoriei, oprind Renaşterea europeană  inspirată de Bizanţ, şi întreţinând treizeci de ani de războaie distrugătoare? Conspiraţia rosicrucienilor, foarte probabil. Regina Christina „Spic de secară” (1626-1689) a Suediei are meritul istoric, nu evaluat îndeajuns, că blochează efectele nefaste ale politicii rosicruciene de taină, o politică alimentată cu sume imense în metal preţios, despre care se pretindea  foarte serios, –unii mai cred şi acum–, că ar fi fost creat prin mijloacele alchimiei. Când Christina ‘Spic de secară’ ajungea  regină, casa dinastică  în care se născuse stăpânea ţara numai de un veac. Primul ‘rege secară’ (Vasa) a fost  Gustav Erickson, întronat la 1523. Pe vremea Ciumei din veacul XIV, populaţia ţărilor scandinave scăzuse dramatic.  Margareta,  regina Danemarcei,  uneşte la Kalmar ţara ei cu  Suedia şi Norvegia pentru a dobândi forţă  prin simpla adunare  aritmetică  a populaţiilor. Dar aristocraţia daneză  vrea să conducă singură  popoarele  ‘Uniunii de la Kalmar ‘. În 1520,   majoritatea nobililor suedezi sunt ucişi în ‘baia de sânge” de la Stockholm.  Numai boiernaşul Gustav Erickson scapă, fugind pe skiuri în Norvegia, după  ce trimisese mai înainte vorbă  printre ţărani că îi cheamă  la luptă. Avem şi aici, în nord, în Dacia hiperboreană, exemplul clasic al ridicării unei armate thematice, ori al unei armate de răzeşi, ori ‘oastea ţării’. Ţăranii suedezi răspund extraordinar de viu. Trimit  doi  skiori   de fond să-l ajungă pe Gustav Erickson. După  doi ani de lupte, oastea de ţărani suedezi îi învinge pe ostaşii de profesie danezi. Tatăl reginei Christina ‘Spic de secară’ a fot regele Gustav Adolph al II-lea,  un geniu militar. Tînărul rege Gustav al II-lea se îndrăgosteşte prima oară  de  Ebba Brahe, fată din anturajul mamei sale,  Kristina. Care se opune acestei alianţe morganatice,  şi  o  căsătoreşte iute pe Ebba cu  Jakob de la Gardie, unul dintre  generalii lui  Gustav, care  începuse la  1618   războiul cu Germania. Consilierii  regelui îl sfătuiesc să se însoare cu sora prinţului  elector din Brandenburg. Gustav  Adolf  se deghizează  pentru a o cunoaşte pe  această  Maria Eleanora. Căpitanul  Gars, acronim de la ‘Gustavus Adolphus Rex Seciae ‘, o vede pe  frumoasa Maria Eleanora, simte fulgerarea  iubirii. Şi se prezintă cu identitatea reală. Iubirea este împărtăşită. Maria Eleanora este invitată  la castelul suedez  Kalmar, pe coasta baltică  la sud de  Stockholm. Suedia, ţară de ţărani nespălaţi,  o dezgustă profund. Căsătoria va fi oficiată de biserică  pe  data de 25 noiembrie  1620. Deşi îi dispreţuia pe suedezi, Maria Eleanora îşi iubea sincer soţul. În 1626, regina rămâne însărcinată. Astrologii prezic naşterea unui băiat. Pe 6 decembrie  1626, se naşte copila Christina ‘Spic de secară’. Fanfarele  anunţă  muzical şi fără detalii naşterea unui moştenitor. Regele şi anturajul încep serbarea bahică în cinstea urmaşului la tron. Katarina,  maliţioasa soră vitregă a regelui, îi prezintă  fiinţa născută de o zi. Surprins, însă deloc supărat, Gustav Adolf o proclamă viitoarea moştenitoare a regatului, promiţând curtenilor că fata va fi crescută şi educată ca un băiat! Dar Maria Eleanora îşi ura progenitura.  Îndeamnă o doamnă  de companie  daneză  să o ucidă. Misterios, o grindă de lemn cade peste leagănul micuţei. Fata are noroc. Tot la fel de “întâmplător”, Frau Anna o scapă din braţe.   Christina rămâne cu umărul strâmb. În  1632 moare tatăl, regele  Gustav Adolf. La vîrsta de şase ani, fetiţa cea asimetrică la trup este prezentată în Riksdag, parlamentul suedez compus majoritar din ţărani. Care, entuziasmaţi,  o proclamă imediat “Rege”!  Copila va  accepta coroana numai la vîrsta de optsprezece ani. Christina lansează curând  reforme frenetice în regat. Va începe cu informarea  promptă a populaţiei, fondând primul ziar suedez.  Iar în ciuda avizului îndărătnic al contelui Oxenstierna,  adolescenta regină vrea să instaureze imediat pacea în Europa. Christina sfârşeşte  ‘Războiul de treizeci de ani’. Aducând  părţile  la semnarea Tratatului din  Westphalia. Astfel regina Christina „Spic de secară”  are meritul  istoric major că a  propus  o viziune mai corectă decât Napoleon Bonaparte în fixarea direcţiei spre Europa modernă. Pe data de 6 iunie 1654,  regina  Christina  abdică. Părăseşte  Suedia, atrasă de sudul Europei şi de catolicism. Pacea  westphaliană  impusă  Europei marca  nu doar sfârşitul „războiului de 30 de ani”, ci şi începutul de epocă pe care Leibniz, Gottfried Wilhelm von (1646-1716),  o caracteriza prin  aserţiunea destul de riscată: „Trăim în cea mai bună  dintre lumile posibile!”. Căci în  « Candide ou l’optimisme», Voltaire,   François Marie Arouet (1694-1778),  atacă maliţios vulnerabilitatea frazei lui  Leibniz.  Leibniz  realizase o sinteză a filosofiei aristotelice cu filosofia carteziană, având natura unei teologii pozitive. Dar,  în alt chip, el merge pe urmele părinţilor filosofi cappadocieni care incorporaseră  filosofia greacă într- o teologie nouă. Ştim că această sinteză a sfinţilor părinţi ai bisericii constituie unul dintre pilonii civilizaţiei create în Romania Orientală din secolele IV,  V, şi VI. Odată cu lucrările lui Galileo Galilei, care de asemenea pleacă de la părinţii  filosofi cappadocieni, secolul XVII devine o epocă de speranţă, cred că tocmai acest aspect este incorporat în propoziţia optimistă a cărturarului german Leibniz. Supralicităm, afirmând că  Europa Occidentală din secolul XVII devine mai puternică tocmai  pentru că incorporează valori teoretice create de civilizaţia din Romania Orientală.  Dincolo de pamfletul voltairian,  este   realitate  faptul că pacea westphaliană  de la 1648 impunea  în aproape toată  Europa intelectuală redefinirea  conceptului de „naţiune”.  În acel context istoric devenit şi  „ideologic în sens primar”,  Simion  Dascălul iniţia propria teorie a naţiunii române în  ‚grupul de reflecţie’ moldav.  Dar mai mult într-o abordare conceptuală ascendentă,  –‘bottom-up approach’–,    care ţine evident de ‘cultura populară’. De aici răbufnirea  superioară a Vornicului  nostru  Miron Costin despre „băsnelile” Dascălului. Dacă interpretăm « grupul de reflexie » moldav în termeni moderni, constatăm  lipsa totală de racord între abordarea ‘top-down’ şi abordarea ‘bottom-up’. Doctrina  populară a naţiunii lui, şi a noastră,  a fost inserată de Simion  Dascălul în textul altui participant la grupul de reflecţie. Era un  manuscris  pe care îl copia cu acurateţe admirabilă : „Scrierea anilor”, Cronica  lui Grigore Ureche,  boier cărturar moldovean ce murise cu doar un an înainte de încheierea,  ori mai îndreptăţit ar fi  să zicem  „începerea”,  păcii westphaliene.  Simion  Dascălul, copist dar şi autor,  ne oferă o reprezentare ontologică fără  prea mare  valoare  literară, însă   avînd  imensă valoare instituţională şi logică pentru noi. Compilarea adnotatorilor de cronici este o structură intertextuală conceptuală creată  de lucrul grupului de reflecţie intergeneraţional ce cuprinde nume mari dar şi nume mărunte, precum şi anonimi.  Discursul lui Grigore Ureche, istoric în toate privinţele, nu este discurs despre Romania, ci despre  Roma. Mircea Vulcănescu avea dreptate să vorbească  despre ispita latină din  sufletele cronicarilor noştri. Chiar şi faimoasa portretizare a lui Ştefan cel Mare e inspirată din Tit-Liviu. Remarca lui P.P. Panaitescu posedă  acurateţe  : «Importanţa acestei cronici astăzi este mică, deoarece nu poate servi istoricilor ca izvor istoric ».   Dar insertul Dascălului Simion este un discursiv despre Romania.Apoi, ce este istoria noastră scrisă, dacă nu  fragmentele unui  discurs despre spiritul nostru, al românilor orientali ? Inserţiile  doctrinare ale lui Simion Dascalul despre  formarea naţiunii române erau absolut necesare după 1648,  anul de graţie al Europei moderne. Inserţiile sunt perfect complementare textului semnat de Grigore Ureche, pentru că aparţin discursului despre Romania, şi sunt   antinomice  faţă de cronica lui Grigore Ureche doar pentru că nu au forma clasică a discursului antic, ci forma culturii populare.  Mesajul inserturilor aplicate  de Dascălul  la cronici mai vechi este complex. Prioritatea unei noi evaluări a inserturilor trebuie focalizată pe conceptul  sistemic,  apoi vin detaliile. Interpolările Dascălului  nu erau « capriciile unei digresivităţi obositoare », cum le caracterizează un  cercetător  de mare valoare  însă  fără empatie faţă de Dascălul. Iată astfel că nici briciul analitic  al cercetătorului modern nu operează suficient de precis.  Nu-i  deajuns lectura  ad litteram a letopiseţului pentru descifrare. Ce-i  « digresivitate », şi ce-i « obositor » ? « Interpolările »  sunt paragrafe ale doctrinei populare despre România, rândurile lui Simion Dascălul nu sunt obositoare. Pe ipotetica punte  azvârlită  peste  prăpastia culturală a veacului  fanariot, un gânditor român ar fi putut corecta   verdictul polonez de ruptură, pus de Miron Costin în « cazul Simion  Dascălul. Dar  istoria  noastră umilă  face ca primul gânditor ce construieşte puntea de porfir către Epoca Luminilor, prin economia  unui  singur vers : « Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet »,  rezumând subtil filosofia senzualistă, să trăiască  abia în a doua jumătate a veacului XIX.   „Te-au văzut: voevodând voroave, /ciobănind genune şi zăpezi,/potcovar de fum bătând potcoave/negurilor strânse în cirezi”, scria cândva Radu Gyr despre percepţia lui Mihai Eminescu.Remarcabilul  studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade” al lui Paul Zarifopol  demonstrează  convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu (1786 – 1863)  şi  poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor atât ca intensitate, cât şi în extensie. Traseul spre civilizaţia absolutului pozitiv din Epoca Luminilor fusese desenat de Văcăreşti. Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) avea un ginere vistiernic, Enache Văcărescu (1654 – 1714), ucis la Stambul odată cu Brâncovenii. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română,  sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri,   provine iluministul  Ienăchiţă  Văcărescu (1730 – 1796),  ce a influenţat cultura română la modul “releu”.  Opera lui se racordează nemijlocit la  truda  lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :”Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate,  dacă nu şi în anvergura dorită. Ioan Eliade Rădulescu încearcă  în textul « Biblicelor »   să zidească   discursul continuităţii româneşti cu ajutorul religiei. Interpretarea anagogică a continuităţii civilizaţiei noastre, mergând până la Sais,  fu valorizată de Mihai Eminescu în « Epigonii ». Apoi, după un secol, amintită  de Nichita Stănescu în smalţul unei  teserale, detaliu din misterul ce îi pavează poezia.  În vâltoarea care clasiciza Limba Română,  transformând-o într-o cale regală spre Absolut (’candida vâlvoare’), Simion  Dascălul era  uitat,  obliterat din atenţia culturală  prin paradigma lui Miron Costin. Titus Filipas