Ateliere de perfecţionare

Lojile masonice sunt nişte structuri organizaţionale pentru “a fura meserie” în Epistemologie. Există o gradare a lor în ordinea apariţiei cronologice. Fundamentale sunt trei : loja ucenicilor şi loja companionilor (înseamnă “a mânca împreună o pâine”), care apar înainte de 1725, precum şi loja meşterilor zidari ce apare pe la 1725. De la anul 1740 apar lojile masonice de grade superioare, cu semnificaţia practică a unor “ateliere de perfecţionare”. Cultura română modernă a secolului XIX a fost influenţată masiv de un asemenea atelier de perfecţionare. Pe care îl pomeneşte, nu îndeajuns de explicit poate, Iancu Văcărescu. Dar să ne amintim mai întâi faptul că Muzele sunt cele nouă fiice ale Memoriei. Epistemologia din versurile lui Iancu Văcărescu nu este o didascalie : „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse” ; pentru că ea poate fi interpretată în cifrul lui Ienăchiţă – ca un flux de reprezentări ontologice în limba română, purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice. Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil această mişcare a ideilor „întru”. Dacă René Descartes (1596 – 1650) spunea : “Cogito ergo sum”, Condillac arăta cât de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee, pentru verbul „a fi”. La Sofocle şi la vechii poeţi greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu tradusese pe româneşte dramaturgie universală. Deschisese astfel o poartă pentru ” veştile” purtate de zeităţi !
Titus Filipas

Experienţă ontică şi reprezentare ontologică

„Păcatul originar” al omului, distincţia care îl  separă de celelalte animale şi îl face Om, este capacitatea transformării experienţei ontice în reprezentare ontologică. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”,  se spune, biblic, despre aceia care nu au această capacitate.  Invers, există şi situaţii când o reprezentare ontologică  poate controla contingenţa dintr-o   experienţă ontică extremă. Calitatea organică  a reprezentărilor ontologice  pe care le creează  îl fereşte  pe  scriitor  de ‚limbajul de lemn’. Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul  gramaticii generative naturale. Există îndeobşte iluzia că experienţa ontică se transformă imediat şi automat  în reprezentare ontologică verbală. Ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Această transformare implică lucrul gramaticii generative. Dacă interpretăm în termeni moderni Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, vedem că  spiritualitatea din  fraza: „La început a fost Cuvântul”, se poate traduce, fără să comitem o blasfemie: „La început a fost o gramatică generativă”, care este intrinsec legată de spiritualitatea omului.  Numai gramatica generativă te ajută să urmezi firul  ontic şi ontologic  în  desfăşurarea  scriiturii, să creezi pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu este decalată faţă de acurateţea ontică.  Căci „Dacă dai nume greşite lucrurilor, înseamnă  să adaugi nenorociri în lume” („Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”),  ne avertiza Albert Camus.  Gramatica generativă construieşte un sistem navigaţional pentru cuvintele noi şi pentru cuvintele vechi, adăugându-le valoare. În ‘Lingvistica Descartes’,  Noam Chomsky redefineşte noţiunea de „limbaj” (vernacular, sacru) ca pe o ‘gramatică generativă’ capabilă să creeze, să genereze expresii  lingvistice bine formate, incorporând nu doar ‘corectitudine gramaticală’  (care este prezentă  şi în « dialogurile »  personajelor din teatrul absurd !), dar şi ‘corectitudine logică’. Capacitatea gramaticală generativă este asociată, în diverse grade, subiecţilor umani care folosesc limbajul. Proverbul «Omului înţelept nu trebuie să-i spui multe »  marchează  tradiţional un capăt de gamă. Genial a fost  Eminescu numai pentru că era  caracterizat printr-o capacitate generativă foarte înaltă a limbajului românesc. Ştim că Poetul este persoana umană capabilă  să transmute,  printr-o gramatică generativă proprie,  experienţa sa ontică în reprezentări ontologice perfecte. Acest proces de participare la viaţa spiritului,  grecul Aristotel  îl botezase Metanoia. Din aceleaşi  raţiuni, Mircea Eliade recomanda tinerilor universitari americani să înveţe limba română – lectura poeziei    româneşti  în original fiind  garanţia participării la o viaţă spirituală intensă. Aceasta pentru că Limba Română incorporează o cantitate uriaşă de „semantică  în gramatica generativă”,  am dat sensul cel mai general sintagmei propuse de Noam Chomsky.Aşa cum ne arată un studiu foarte pertinent al lui Paul Zarifopol, traseul poeziei lui Eminescu fusese desenat de Văcăreşti. Cine erau ei? Domnitorul Constantin Brâncoveanu avusese un ginere vistiernic, Enache Văcărescu. Ucis la Stambul cu Brâncovenii  pentru că apărau un sistem de valori româneşti. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română,  sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri,   provine iluministul  Ienăchiţă  Văcărescu (1730 – 1796),  ce a influenţat cultura română la modul “releu”.  Opera lui se racordează nemijlocit la  truda  lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :„Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate,  dacă nu şi în anvergura dorită. Remarcabilul  studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade”,  al lui Paul Zarifopol,   demonstrează  convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu  şi  poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor  atât  ca intensitate, cât şi în extensie. Şi versurile lui Iancu Văcărescu: „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse”, pot fi citite în cifrul lui Ienăchiţă – ca  flux de reprezentări ontologice în  limba română,  purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice.  Dacă René Descartes spunea : “Cogito ergo sum”, Condillac arăta cât  de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee,  pentru  verbul „a fi”. La Sofocle  şi  la vechii poeţi  greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu  tradusese pe româneşte teatru universal. Deschisese o poartă pentru ” veştile” purtate de zeităţi. Eu citesc versul: ” Prin veşti departe duse” , ca  o mişcare din exterior spre interior, „înpământenind” la noi, adică în Limba Română,  un Panteon cultural. Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil  această mişcare a ideilor.Pentru ţăranul român  din veacul fanariot, experienţa ontică rămânea  efort  fizic,  fără  transmutaţie  în reprezentarea ontologică.  În acea vreme  ce curge până la Domnul Tudor,  cum zicea Ion Brătianu:  „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”. Mai este ceva, de o gravitate dureroasă pentru noi. Cu  « pătura superpusă »  în epoca fanariotă,  peste grumazul românilor căzu ghilotina unui hiatus cultural ce  tăie lucrarea  grupului de reflecţie românesc în  conversaţia  cronicarilor şi adnotatorilor  (la fel de importanţi ca şi cronicarii pentru continuitatea şi coerenţa grupului de reflecţie românesc) peste timp prin memoria reprezentărilor ontologice.  Sunt  împiedicate timp de  un veac geneza şi eclozarea intervenţiilor discursive  ca reprezentări ontologice  ce   aduc  amendamente,  operează   corecturi, adaptează la modernitate  configuraţiile  de gândire bazate  pe arhetipurile noastre culturale.  Pe care trebuie să le păstrăm. Fără arhetipuri  scrise ca reprezentări ontologice  în limba română,   suntem copleşiţi de  aculturaţia alienantă. Titus Filipas