Filosoful estonian Hermann Alexander Keyserling (1880 – 1946) a vizitat în anul 1927 România şi capitala sa, Bucureşti. Din experienţa intelectuală a vizitei în România, Hermann Alexander Keyserling conchidea : “Dacă românii au o misiune europeană de îndeplinit, aceasta constă în a redeştepta la o viaţă nouă bizantinismul.”
Era ceva peiorativ ? Rădăcina cuvântului “ bizantinism”, anume termenul ‚bizantin’, cu o supărătoare conotaţie negativă, a fost inventată de francezul Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), apoi popularizată fervent, în aceeaşi negativitate, de către istoricul englez Edward Gibbon (1737-1794).
Se ştie că Montesquieu continua cugetările despre romani ale moraliştilor francezi din secolul XVII. Probabil că inventând conotaţia negativă a termenului ‚bizantin’, francezul Montesquieu vroia să dea şi o anumită legitimitate istorică tardivă titlului de „împărat roman” al lui Charlemagne. Dar pentru noi, românii, poate că importanţa majoră a operei lui Montesquieu constă în aceea că prin ‚ideologia bizantină” pusă pe piaţa culturală a Europei, el face total disponibil numele istoric Romania (cum se chema în realitate ‚imperiul bizantin’), nume care va fi apropriat de principatele dunărene unite în secolul XIX.
Iar ‘Romania Neoacquistica’, spre care ţintea Pohta lui Mihai Viteazul, este o ‚imagine de marcă’ pe care am dobândit-o poate cu denotaţia negativă pusă acolo de Montesquieu. Fraza citată din Hermann Alexander Keyserling era de fapt o recunoaştere a programului Romania Neoacquistica pentru România. Este o ţintă ce poate fi atinsă?
În literatura noastră, căderea Constantinopolului la anul 1453 era anunţată de Marea Mediterana : „Trece valul sângerat / […] / Val pe val înştiinţează că Bizanţu’ s-a predat.” , aşa consemna Dimitrie Bolintineanu (1825 – 1872).
În Orele astrale ale omenirii, scriitorul austriac Stefan Zweig (1881 – 1942) atribuie căderea Bizanţului unei erori tactice : O poartă a cetăţii nu era păzită. În realitate nu s – a întâmplat aşa. Tradiţional, toate porţile cetăţii erau foarte bine păzite, iar strategia a fost păstrată. Dar cumva Stefan Zweig are intuiţia că evenimentul căderii Bizanţului nu a fost o necesitate, ci o contingenţă, adică un fapt care putea să se întâmple, ori nu.
În cartea „Ultimul mare asediu, 1453”, autorul Roger Crowley explică întoarcerea bruscă din drum a trupelor veneţiene contractate pentru suportul Bizanţului prin fenomenele optice bizare observate pe cer, descrise şi de cronicarii vremii. Roger Crowley găseşte corelaţia cu explozia unui vulcan insular din Pacific, care a trimis în atmosferă o cantitate uriaşă de pulbere ce a produs efecte optice. Demoralizante pentru mentalitatea medievală. La fel s-a întâmplat de altminteri şi la sfârşitul secolului XIX, când praful vulcanului Krakatoa a dat culoarea deprimantă a cerului din tabloul Skrik (Strigătul), pictat de norvegianul Munch.
Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 