Odometrie ideologică negativă

Am parcurs, ajutat de cei vechi, nouă zecimi de drum. Odometria ideologică negativă promovată de instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară, îi blochează pe cei noi să parcurgă ultima zecime: „Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o „ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate „senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în „Éléments d’idéologie” din 1801 : „la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, „cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip „laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa „Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de „Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi „Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi „Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : „Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate „senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea „viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la „răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă „încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, „les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia „ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare „par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a „înlănţuirii cunoştinţelor”, „l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o „serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii „l’héritage de Lumières”, adică „moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul „neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : „Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică „Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala „vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate „de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut „ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic „des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, „şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, „Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, „Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat „stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, „degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, „ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al „încremenirii în Proiect”. Sigur, „încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de „gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea „încremenirii”, se poate face cu „mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas 

Isihasmul

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  „altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există „altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de „viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de „supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze „întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există „exagerare”,  nici cea mai mică doză de  „naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să „fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  „Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: „Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas