Port – Royal

Aşa cum a demonstrat filosoful francez Michel Foucault, epistema modernă (aceea care a determinat la începutul secolului XIX intrarea noastră, a rumânilor adică, în curentul de gândire European prin Şcoala de la Sfântu Sava), îşi are sursele în gramatica, logica, şi cultura spirituală de la Port – Royal. Iar această mişcare spirituală a fost favorizată de către Contra Reformă. Care a favorizat ascensiunea lui Mihai Viteazu, totodată unirea palatinatelor neolatine orientale de la anul 1600. Borna de Răsărit a statului întemeiat de Mihai Viteazu se găsea la Olbia, pe vremuri stăpânită de Burebista.
Titus Filipas

„romantismul juveţesc de tip Bălcescu”

Nicolae Bălcescu a fost învăţat bine istorie la şcoala Sfântu Sava de către profesorul ardelean Aaron Florian, venit în Bucureşti de la Sibii. Aaron Florian învăţase el însuşi carte (autodidact adică) la Sibii, citind cu mare atenţie în biblioteca Institutului teoretic ortodox român. Thomas Carlyle spunea că o bibliotecă bună într-un oraş valorează cât o Universitate ! La anul 1848, revoluţionarii maghiari un incendiat fără de vreo milă biblioteca Institutului ortodox român. Cartea capitală de istorie a lui Nicolae Bălcescu despre domnia unificatoare a lui Mihai Viteazu a fost îngrijită şi publicată de către Alexandru Odobescu, absolvent de la Collège de France, prestigioasă instituţie de învăţământ superior creată în anul 1530 de regele François Ier. Acesta era în bune relaţii epistolare şi intelectuale cu sultanul otoman Soliman Magnificul, cel care a desfiinţat în anul 1526, Ungaria, certamente că pentru totdeauna. Actualul surogat de Ungaria a fost reînfiinţat, din ordine habsburgice, de către un prinţ latin, pe nume Eugeniu de Savoia, care nu ştia boabă ungureşte ! Iar populaţia din Ungaria a fost creată, după Ausgleich, prin maghiarizarea intensă a populaţiei româneşti locuitoare în Transleithania (între 2,5 milioane şi 3 milioane de români au fost maghiarizaţi). Dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu, un produs ideologic belakunist marca István Fóris, ne-a ţinut ascunse toate aceste adevăruri esenţiale pentru români !
Titus Filipas

“Pruncii români” îi citeau pe Condillac şi de Tracy

Un coleg de blogosferă a comentat critic ştirea: “România nu şi-a propus să iasă din criză prin eforturi proprii pentru că nu poate, a recunoscut miercuri preşedintele Traian Băsescu în faţa oamenilor de afaceri ialomiţeni.” Voi continua, în felul meu, analiza. Deci este vorba despre inexistenţa unor “eforturi intelectuale proprii” pentru construirea unei doctrine economice a ieşirii din criză. Preşedintele Traian Băsescu recunoaşte şi sprijină prin numirea în roluri de conducere mari, drept “elită intelectuală” a României, pe culturnicii GDS. Grupul culturnicilor de elită pare a fi condus de Vladimir Tismăneanu- Tismeneţki şi de Andrei Pleşu. Plec de la un articol publicat la adresa URL  http://www.adevarul.ro/articole/ce-stiu-si-ce-pot-economistii.html , unde Andrei Pleşu declara cu nepăsare impertinentă : „În ce mă priveşte, când e vorba de economie, nici nu ştiu, nici nu pot. Mă tem că sunt mai mult decât incompetent: sunt inapt. Îmi lipseşte, probabil, alcătuirea mentală necesară pentru a pricepe rapid şi adecvat despre ce este vorba.” Deşi este manager al unor sume uriaşe pe care le primeşte de la statul român,  Andrei Pleşu îşi mărturiseşte incompetenţa crasă în chestiuni de economie. Or, deja prima generaţie a Şcolii de la Sfântu Sava, –unde s-au format ideologii naţionalismului românesc calificat de culturnicii de elită drept “abject”–, studia foarte serios doctrina economică. La fel ca eroul romantic rus Evghenii Oneghin, “pruncii  români” îi abandonau pe “Teocrit şi Homer” în favoarea unor autori de economie politică. Dacă  Evghenii Oneghin, –cum  scrie Alexandru Puşkin–,  îl prefera pe Adam Smith, “pruncii  români” îi citeau pe Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy. Deci există o bază  de cooperare intergeneraţională pentru reflecţia noastră. Generaţia de azi a naţionalismului ideologic românesc trebuie să construiască soluţii pentru a extrage Ţara din capcana recesiunii. În treacăt fie spus, este uimitoare nonşalanţa acceptării uriaşului împrumut de 20 de miliarde de euroi de către puterea  actuală, fără a cere şi un soft – algoritm, o soluţie sistematică a problemei ieşirii din criza economică. Soluţie pe care cei care ne-au dat banii fără îndoială că o posedă. Schimbarea de regim politic înseamnă şi o  luptă contra acestei ignoranţe economice a puterii.

Titus Filipas

Guvernabilitatea

Poate  că până la urmă elitele culturale  româneşti ar trebui să  fie preocupate de tematica foarte extinsă  a guvernabilităţii  fără hiatus, la fel cum erau preocupaţi junimiştii. Dar trebuie să se înţeleagă că înainte de ideologia junimistă,  prin şcoala de la Sfântu Sava, principiile europene ideologice primare (în formulările lui Condillac şi Destutt de Tracy) erau transformate în ideologia naţionalismului românesc. Astfel ţările noastre din Romania Orientală intrau în normalitate. Sigur, normalitate „cu un gradient”, dar gradientul e tipic pentru această veche Romania Orientală, un teritoriu pe care Herodot îl numea Sciţia pontică, un teritoriu pe care dezideratul anti- Romania al triadei Montesquieu-Voltaire-Gibbon l-a transformat până la urmă în Rusia Sudică a „satelor lui Potiomkin”. În cartea sa de la 1904, „Cultura română şi politicianismul”, urmaşul ideologiei junimiste Constantin Rădulescu-Motru definea  abaterea de la principiile de bună guvernare ca pe  ”o practicare meşteşugită a drepturilor politice – prin care câţiva dintre cetăţenii unui Stat  tind şi uneori reuşesc să transforme instituţiunile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale.” Politicianismul românesc este practic europenizarea ca potemkiniadă. Rusia Sudică a „iluministului” Potemkin este aproape. Generalul Lebed se lăuda că armata din Transnistria ajunge la margine de Bucureşti în câteva ore. Dacă vorbim despre primitivism aici, atunci acesta este pericolul primitivismului : „iluminismul rusesc” sprijinit de occidentali.

Titus Filipas

Petrache Poenaru şi cartea care i-a servit lui Galois

Galois este amintit de Wikipedia în articolul despre grupul matematic Lie : “Lie groups are named after the nineteenth century Norwegian mathematician Sophus Lie, who laid the foundations of the theory of continuous transformation groups.  Lie groups represent the best-developed theory of continuous symmetry of mathematical objects and structures, which makes them indispensable tools for many parts of contemporary mathematics, as well as for modern theoretical physics. They provide a natural framework for analysing the continuous symmetries of differential equations (Differential Galois theory), in much the same way as permutation groups are used in Galois theory for analysing the discrete symmetries of algebraic equations. An extension of Galois theory to the case of continuous symmetry groups was one of Lie’s principal motivations.”

Participant la mişcarea  lui Tudor Vladimirescu pentru eliberarea naţională, absorbind cunoaşterea teoretică şi cunoaşterea tehnico-productivă în Occident (printre altele, acest fost „pandur al lui Tudor” a fost primul român care a călătorit cu un tren Inter City pe ruta Liverpool-Manchester), Petrache Poenaru este aidoma căpitanului Nemo din „Douăzeci  de mii de leghe sub mări”.  Continuă lupta naţională revenind  în Ţara Românească la 1832. Este numit imediat profesor de fizică şi matematică la Sfântu Sava. Din 1833 devine directorul  şcolii. În 1834 este înnobilat,  căpătând titlul de Aga.  Profesorul Petrache Poenaru  traduce textele educaţionale ale matematicianului  francez Adrien-Marie Legendre (1752-1833), cel care demonstrase cazul n=5 al  Marii teoreme a lui Fermat.  Să amintim că  Marea teoremă fusese  enunţată de Pierre Fermat printr-o adnotare în limba latină  pe liziera cărţii Aritmetica lui Diofantes,  tradusă  în limba franceză de Bachet.  La 1837,  Aga  Petrache Poenaru  traduce din franţuzeşte şi publică pe româneşte Elemente de geometrie după Legendre. Credeţi că este puţin lucru? Geniul matematic  Évariste Galois (1811-1832), inventatorul teoriei grupurilor matematice,  citea cartea asta pe franţuzeşte din scoarţă în scoarţă. Din definiţia pe care autorul cărţii o dă disciplinei : „La géométrie est une science qui a pour objet la mesure de l’étendue.”, rezultă că Petrache Poenaru  alege să traducă geometria lui Legendre pentru că o vede legată  cu agrimensura, cu ştiinţa măsurării ariei ogoarelor, şi astfel poate să explice utilitatea ei românească.

Titus Filipas

Răspuns lui Andrei Marga

Domnul Victor Roncea punea titlul ironic: „Dezicerea” lui Marga reflecta o mentalitate anti-ortodoxa de sorginte „iluminista” (http://victor-roncea.blogspot.com/ ) .

+In legatura cu alegatiile privind constituirea „Fratiei Ortodoxe” la Cluj, rectorul UBB, Andrei Marga, precizeaza urmatoarele:

1. Nu am semnat nicio adeziune la astfel de initiative si nu am participat la nicio discutie in aceasta privinta. Nu am avut si nu am nicio legatura cu respectiva initiativa.

2. Sint dator sa precizez cel putin trei lucruri:

a) solutiile la problemele Romaniei nu se afla nicidecum in trecut;

b) abordarea problemelor religiei nu are alternativa la ecumenism;

c) imaginea asupra lui Iisus si asupra crestinismului este schimbata complet, gratie cercetarilor istorice, biblice, teologice din ultimele decenii, incit relatia dintre cultura si religie se pune in termeni complet noi in epoca de fata.

Andrei Marga+

Este de domeniul evidenţei faptul că trebuie recurs la un model occidental pentru transformarea culturii române. Acest model occidental adecvat nu poate fi iniţiat de Universitate, pentru moment  controlată  de internaţionalişti ce îşi arogă  agresiv rolul  managerial pentru cultura română. Acest model de ameliorare în  cultura română  poate fi iniţiat numai de Biserica Ortodoxă Română.  Însă care model occidental ni se potriveşte ? Dacă studiem istoria culturală a Occidentului în general, si istoria Bisericii Occidentale în particular, observăm că rolul liderului cultural novator în Occident îi revine Sfântului Anselme din Aosta (1033-1109), numit de asemenea Anselme de Cantorbéry. În anul 1060, Anselme din Aosta intra la mănăstirea benedictină din Bec, în Normandia. Acolo studiază cu atenţie şi diligenţă  doctrina teologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Orientale dimpreună cu Logica ! Mănăstirea benedictină era deja organizată după modelul oferit în scrierile călugărului scit Ioan Cassian. Sfântul Anselme,   născut din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cea mai clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor, continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V, VI.

Dar hai să vorbim acum numai despre importanţa argumentului ontologic al lui Anselme pentru  toată cultura Europei occidentale, pentru felul în care evoluează prin ceea ce numim ‚progres’ spre ‚modernitate’. De obicei argumentul ontologic al lui Anselme este formulat printr-o înşiruire de trei propoziţii : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă; perfecţiunea comportă existenţa ; deci Fiinţa  perfectă  există. » Totuşi,  dacă în argumentul ontologic al lui Anselme  este implicat ca un datum predefinit principiul logic al identităţii, atunci ultimele două propoziţii devin redundante. Principiul identităţii era cunoscut încă de pe vremea lui Aristotel. Cu acesta, argumentul ontologic al lui Anselme se reduce la o singură propoziţie : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă. ». Or, această idee vagă despre Fiinţa  perfectă  este numai caz particular de reprezentare ontologică. Şi, în general, argumentul lui Anselme este asigurat şi validat  prin orice reprezentare ontologică. Reductibil la o formulare mai inteligibilă, avem demonstrat faptul că Dumnezeu există prin  însuşi faptul că omul este capabil să construiască reprezentări ontologice. Dar, bineînţeles, mai este implicat aici, predefinit,  principiul scolastic enunţat de Sfîntul Anselme: „Fides quoerens intellectum.” – ‚Credinţa caută inteligenţa, eu nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred în Absolut şi astfel înţeleg’. Argumentul ontologic constituie nucleul ‚softului’ anselmian ce va permite europenilor occidentali să construiască reprezentări ontologice despre realitate. Aceste reprezentări ontologice constituie instrumentalitatea  raţională cu ajutorul căreia europenii occidentali vor descoperi şi cuceri lumea.

Ce înseamnă  sloganul despre  ‘Înnoirea Bisericii’ pe care îl tot auzim după  1989 ?  Înseamnă el cumva renunţarea la tradiţia isihastă? Căci insistăm, numai Biserica Ortodoxă Română  tradiţională  poate conduce procesele de transformare a României după un ‘soft’ anselmian care a dus la progres în Occidentul European. Pentru că ‘softul’ anselmian reprezenta cea mai condensată şi clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV. Constantin Rădulescu- Motru, singurul creator de sistem filosofic  din cultura română  (Andrei Marga nu este, oricât ar impreca spre noi lăudătorii lui) intuia toate acestea într- o carte publicată  la 1904.  Într – adevăr, primul dintre cugetătorii români care dovedeşte intuiţia raţionalităţii  instrumentale pe linia scolastic– anselmiană a fost Constantin Rădulescu –Motru. Era nepotul acelui Eufrosin Poteca (1786 – 1859),  discipolul  ideologiei  Şcolii de la Sfântu Sava. Constantin Rădulescu –Motru a fost năpăstuit ulterior de comunişti, urgisit chiar şi acum de potera internaţionalistă din pricină că nu a fost „politiceşte corect”. Indicaţiile cominterniştilor care au luptat în Spania şi au dominat  politica românească neîntrerupt din 1945 şi până acum  l- au lăsat să moară de foame. Se spune chiar şi în prezent, fie direct,  fie indirect însă ameninţător la adresa potenţialelor dezvoltări independente şi pozitive  din cultura română, că  năpăstuitul Constantin Rădulescu- Motru şi- a meritat cumplita soartă! 

În lucrarea ‚Cultura română şi politicianismul’,  Constantin Rădulescu – Motru punea un accent extraordinar pe utilitatea  principiului identităţii, exact în sensul că reprezentarea ontologică în limba română este un construct necesar al realităţii pentru românii care doresc integrarea în societatea modernă. La Constantin Rădulescu – Motru, postulatul logic al  identităţii  ne dă adevărul. Filosoful român are totuşi certitudinea dificultăţilor   extraordinare pentru românii aflaţi în căutarea adevărului. De asemenea  filosoful posedă  certitudinea aproape mesianică a succesului nostru ca naţie : „Iubirea de adevăr… trebuie cucerită, prin forţele noastre proprii. Va veni şi vremea ei odată”. Constantin Rădulescu – Motru rămâne pe linia abordării de tip anselmian în aceeaşi carte şi atunci când  leagă principiul identităţii  în logica sa, de ortodoxism scriind în mod expres :  „Biserica Ortodoxă a fost neclintit conducătoare sufletească a românilor.” Dacă interpretăm şi  cele spuse de Constantin Rădulescu – Motru în cealaltă lucrare extrem de importantă, ‘Personalismul energetic’ – chiar şi din titlul cărţii se vede influenţa ideilor Sfântului Ierarh Vasile cel Mare–, putem afirma că dogma de sprijin a filosofiei lui este, la fel ca la Sfântul Anselme,  doctrina Sfintei Treimi a  Cappadocienilor Sfinţi Părinţi de Civilizaţie.

Anul 1648 marca pentru Europa nu doar sfârşitul „războiului de 30 de ani”, ci şi începutul de epocă pe care Leibniz o caracteriza prin  asertarea ce- i părea mirobolantă lui Voltaire : „Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!”. Leibniz  realizase o sinteză a filosofiei aristotelice cu filosofia carteziană, având natura unei teologii pozitive. Dar,  în alt chip, el mergea pe urmele părinţilor filosofi cappadocieni care incorporaseră  filosofia greacă într- o teologie nouă. Ştim că această sinteză a sfinţilor părinţi ai bisericii constituie unul dintre pilonii civilizaţiei create în Romania Orientală în secolele IV,  V, şi VI. Iar lucrarea  de cugetător  a lombardului Anselme, din veacul al XI-lea, asupra dogmei cappadociene a Sfintei Treimi fondează de facto Scolastica. Mulţi dintre noi nu înţelegem prea bine importanţa majoră a Scolasticii  pentru cultura lumii,  pentru descoperirea faţetelor sale,  datorită ideologiei ateiste ce ne -a spălat creierele (iar Andrei Marga a fost un asemenea ideolog comunist).

Titus Filipas

Rugul Aprins nu mai este ‘o taină’

Discutăm iarăşi „Adevărata călătorie a lui Zahei (V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins)”, din

http://www.romanialibera.ro/a128221/v-voiculescu-si-rugul-aprins.html .

‘Adevărata călătorie a lui Zahei’ este ceea ce a hotărât  Vasile  Voiculescu să fie, prin tropii cei mai potriviţi. Nu ceea ce stabileşte criticul (istoricul) că este ‘adevărul’. Adevărul  este  ca  pielea de sagri,  se reduce în permanenţă.  La noi se vede dispreţul măreţ al unor  Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu faţă de Jacques Derrida. Care, totuşi, ne cerea, –şi nouă, rumânilor!–,  să îl recitim atent pe Bonnot de Condillac. Ioan Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi prima generaţie de elevi de  la Sfântu Sava foloseau manualele scrise de Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (principele de Parma). În filosofia existenţialistă a lui Jacques Derrida, veridicitatea, identitatea, şi autenticitatea  sunt înlocuite de Signatură, iar cauzalitatea de Diferanţă. În fine, paralela –deşi spun că omotetia este neavenită–, între  Zahei şi Vasile Voiculescu putea fi analizată folosind Diferanţa. Oricum, nu poţi face o comparaţie între puşcăria din Belle Époque şi represiunea comunistă, decât recurgând la Adorno. Nu am citit cartea lui Marius Oprea, însă predefinit clamez că referinţa Adorno nu este prezentă între  coperţile semnate de Marius Oprea.

Taina Rugului Aprins nu mai este demult ‘o taină’, mişcarea culturală Rugul Aprins, protejată de patriarhul BOR ca locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei,  a fost  un curent de renaştere rumânească a primului umanism bizantin.

Titus Filipas

Actualitatea lui Ioan Cassian

Există în psihologia omului, –definit ca „animal social”–, o componentă etologică: omul este un „animal”,  precum şi o componentă culturală. Prin cultură  înţelegem, într- o  primă zicere sau abordare a explicaţiei,  un sistem de valori, simboluri, credinţe. Scrierile lui Ioan Cassian spun ceva important despre componenta etologică a firii umane universale. Cassian susţine că deşi omul este prin natura lui păcătos, totuşi  ceva etic bun subzistă  în firea lui. Deşi pogorârea graţiei divine produce o imediată salvare a sufletului, convertirea omului poate de asemenea începe prin exerciţiul voinţei lui. Aceasta pentru că, subliniază Cassian, Bunul Dumnezeu va acorda mereu graţia  celui care este în căutarea ei. Chiar şi celui care nu cere, uneori. Aici Ioan Cassian îl contrazice pe Sfântul Augustin  (354-430),  creştinul berber care sublinia greutatea absolută a Păcatului Originar căzut  peste  sufletul omului. Conciliul de la Orange (din 529 AD) îi va da dreptate Sfântului Augustin.  Abia în secolul XIX  este restaurată dreptatea (despre  natura  psihologică a omului universal)  afirmaţiilor lui Ioan Cassian. Se mai poate adăuga  de noi că  aproape tot romanul francez al veacului XIX este influenţat de această psihologie a omului real, subliniată prima oară de scriitorul creştin Ioan Cassian. Iar în secolul XX, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele religioase  vechi  dar frumoase, scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de   Ioan Cassian.

Scriitorul  călugăr „scit” (daco-român) de limbă latină  Ioan Cassian,  ori pe latineşte      Joannes Eremita Cassianus, s -a născut  cândva în jurul Anului Domnului 360, –dar poate chiar exact la 360 AD–,  într- o localitate aflată pe drumul roman chemat Via Traiana Nova. Acum, nu este mai puţin adevărat că bunul nostru împărat Traian a fost  un  harnic constructor  de noi căi romane. Ele chemându- se, alternativ, fie Via Nova Traiana, fie Via Traiana Nova. Imperatorul spaniol este remarcabil pentru lipsa lui de imaginaţie,  din cauza aceasta nu s- a păstrat cartea lui tratând despre războiul dacic  (plictisitorul  text intitulat „De bello Dacico”). Dar pentru acel  latin  Cassianus de ‚natione Scytha’,  adică născut în  Scythia Minor,  provincia pe care noi o desemnăm acum cu numele slavonic Dobrogea, – reamintim că slavona este o limbă artificială, inventată de cărturarii bizantini Photius, Kirilus şi Metodius odată cu Oikumena slavonică, un concept geopolitic controlat spiritual de la Constantinopol–,  această Via Traiana Nova trebuie să fi dus obligatoriu la Tropaeum Traiani. Deci putem aserta că, foarte plauzibil, era acolo un drum care conducea înspre localitatea chemată acum Adamclissi.

Ioan Cassian învăţă o limbă latină simplă, fără rafinamente, în mediul  său cultural şi creştin de acasă, centrat pe  o biserică, poate deja ascunsă, protejată de agresiunea barbară, poate deja biserică tăiată în creta subterană a ţinutului natal. Faţă de ceea ce  învăţă de acasă, Ioan Cassian mai prinse  latineşte  imersând  în  textele creştine Vetus Latina ce premerg Vulgata Sfîntului Ieronim. Se recunoaşte că Ioan Cassian putea să îşi exprime direct şi  foarte veridic gândurile pe latineşte.  Ceea ce mulţi dintre autorii latini şi de mare rafinament, contemporani cu el,  nu reuşiră  într-un  grad similar. De aceea textele lor nu supravieţuiră. Ştim acum, din teoriile lingvistice ale lui Tarski Alfred (1902 -1983), un evreu polonez convertit la romano- catolicism, că există o scală şi o gradaţie a limbajelor şi a metalimbajelor, care se pot (ori te pot) apropia sau îndepărta de adevăr. Iar în general, –este poate un adevăr neplăcut acesta pentru scolastici–, limbajul creştinesc aspru te apropie  de adevăr cel mai mult. Ioan Cassian vorbea limbajul  agrest învăţat în acel Latium Novum care proteja dinspre nord-vest  cetatea Nova Roma a împăratului Constantin cel Mare (280-337).

Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină,  Ioan Cassian peregrină  cu alt tovarăş,   pe nume Germanus, poate  şi el tot din Scythia Minor, în „Romania Hierosolymitana”, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine.

Peregrinii aceia se opriră o vreme la o abaţie aflată  lângă  Vicleim – Betleem, nume ce înseamnă  Casa Pâinii  în limba  ebraică. Insoţit de acelaşi Germanus,  Ioan călători apoi în Egipt. Unde  ucenicii  trăiră învăţând credinţa şi viaţa intensă întru spirit de la anahoriţii din Tebaida, asceţii deşertului care împrejmuie mănoasa Vale a Nilului. Mai  târziu, şi aflat  pe tărâmul galo – roman unde şi  muri la 433 AD, –alţii zic că ar fi trăit mult mai mult–, Ioan Cassian scrise, codifică şi transmise înţelepciunea învăţată de la sfinţii părinţi creştini din deşertul Egiptului. Aceste opere latineşti de literatură patristică, tratând în esenţă ‚antrenamentul omului lăuntric şi  perfecţiunea inimii’,  se cheamă: Una  „De institutis coenobiorum”, cealaltă  „Collationes”, şi au fost scrise la rugămintea Sfântului Castor (nu se ştie când s- a născut, dar se ştie precis că a murit la 420 AD), titularul vechii episcopii din Apt, localitate aflată acum în dioceza de Nîmes.

Dintr – un timp când ştim că se afla  în Palestina şi în Egipt, îl găsim pe Ioan Cassian în anul  403 la Constantinopol. Viaţa creştină din oraş era dominată atunci de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi, filosofii-teologi cappadocieni Vasile cel Mare şi Grigore Nazianzus, urcaseră deja la cerurile simbolice ale credinţei. 

Patriarhul Ioan Gură de Aur îl face pe Cassian diacon, şi îl trimite cu o însărcinare diplomatică la episcopul din Roma. Este posibil ca în acel timp să accepte şi invitaţia de a fonda o mănăstire în stil egiptean sau „deşertic” la Massalia, în Galia sudică. Oricum, se ştie că imediat după anul 410, Ioan Cassian ctitoreşte abaţia Saint Victor de lângă Marsilia. Reglementările de vieţuire spirituală instituite de Ioan Cassian pentru Saint Victor vor fi adoptate mai târziu şi la faimoasa mănăstire benedictină de la Port Royal. Unde alături de învăţătura teologică  se instituie, se perpetuează şi se accentuează cultura  gramaticii filosofice. Era de fapt acel Trivium sau ‚Arta construirii discursului’, absolut necesar pentru orice timp, chiar şi în cel de acum. Dar pentru noi, românii, care nu am trecut în Evul  Mediu prin experienţa  unui  Trivium scolastic latinesc, spiritul şcolii de calitate  este resuscitat abia în secolul XIX  de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu la Sfântu Sava. Unde se implementează Ideologia Şcolilor Centrale ce îi formează în România pe oamenii politici ai ‚partidei naţionale’.

Titus Filipas