Marele Joc eurasiatic şi Independenţa Americii

Citesc aici http://shalomshalom.wordpress.com/2008/01/19/de-poti-rudyard-kipling/ , o afirmaţie dintr-o postare  despre Rudyard Kipling : +romanul indian de spionaj “Kim”-1901+ , precum şi replica : “Kim poate fi orice altceva, numai roman indian de spionaj nu.”

Comentariul meu nu are intenţia să sprijine un punct de vedere sau pe celălalt. Numai că este vorba despre tema The Great Game, Marele Joc început de puterile europene încă din secolul XVIII, pentru stăpânirea Eurasiei. Britanicii ne-au implicat atunci şi pe noi, dar numai ca “marii perdanţi” prin pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774. Însă britanicii, ocupaţi prea mult cu   Marele Joc eurasiatic, pierd din atenţie coloniile din America de Nord. Rebelii au timp să îşi organizeze o armată, care începea Războiul American de Independenţă la anul 1775.

Titus Filipas

Mihai Eminescu şi cărţile lui Enoh

Ceea ce impresionează la teologul Cristian Bădiliţă este curajul intelectual prin care demolează teoria intelectualului evreu Moses Gaster considerată până acum la noi doctrină sacrosanctă,   o ipoteză literară despre influenţa textelor neamţului Richard Kunisch asupra Luceafărului eminescian. În vremea studiilor sale în Occident, Cristian Bădiliţă descoperă, Iată!,  documente ce racordează tema Luceafărului eminescian la iluminismul scoţian din secolul XVIII.

Mergând pe calea deschisă de cărturarul Cristian Bădiliţă în cultura română, aflu cu plăcută uimire că Mihai Eminescu primise inspiraţia pentru poemul Luceafărul din prima carte a lui Enoh, la care el accede prin mijlocirea unor tălmăciri, prezentări şi sinteze în limba germană. Este într – adevăr remarcabilă extensia influenţei culturale a  iluminismului scoţian asupra culturii române!  Când Limba Română era aproape sugrumată de  jugul fanariot, cartea ‘1 Enoh’ fusese adusă  la 1773 din Etiopia în Europa de către exploratorul scoţian James Bruce. Acela care descoperise şi izvoarele  Nilului Albastru. Acum ştiu de ce vroia Mihai Eminescu să înveţe a citi  în slavonă. Pentru acces la cartea ‘2 Enoh’, ce exista doar  în slavona foarte veche.

Mihai Eminescu  arăta un deosebit respect (sau poate interes intelectual special) faţă de  gramatica generativă bizantină instituţionalizată  în textele din  Oikumena slavonică. Această  gramatică va fi de altminteri şi nucleul de autentificare pentru ideologia panslavistă din secolul XIX, care apare practic în acelaşi timp cu ideologia sionistă, ea însăşi născută prin sciziparitate din ideologia comunistă care nega Haskala. Mihai Eminescu îşi schiţase un vast program de lectură a textelor  din  Oikumena slavonică, începând cu  a doua carte a lui Enoh, un text apocaliptic pseudoepigrafic evreiesc care în secolul XIX mai exista numai în slavona foarte veche. Aceasta demonstrează foarte clar că  între actualii evrei ashkenaze şi  vechii evrei descrişi în Testamentele creştine nu există vreo punte biologică, vreo punte genetică, vreo punte demografică, şi că pretenţiile evreilor ashkenaze la drepturile de moştenire ale “poporului ales” de Dumnezeu nu au vreo justificare!

Titus Filipas

 

O reală deplasare de paradigmă

Începând cu secolul XVIII, cazul scoţienilor demonstrează felul cum o naţiune săracă  poate deveni o naţiune bogată dacă stăpâneşte perfect trei tipuri de cunoaştere: teoretică, tehnico-productivă şi prudenţială. Conceptele centrale din cunoaşterea prudenţială sunt Valoarea şi Calitatea, iar cunoaşterea prudenţială înseamnă mai ales ştiinţa identificării Valorii şi Calităţii. Discursul  realist despre bogăţia unei naţiuni aparţine în esenţă cunoaşterii prudenţiale.  

Legea  învăţământului comunist din anul 1948 a eliminat în mod sistematic cunoaşterea  prudenţială din educaţia  românească. După 1989, niciun proiect de lege a învăţământului nu a  încercat să se apropie, măcar ca intenţie politică, de punctul de basculare pentru  eliminarea consecinţelor  reformei învăţământului din 1948.  

Numai prin reintegrarea cunoaşterii prudenţiale în  şcoala românească, şi prin agregarea cunoaşterii teoretice, a cunoaşterii tehnico-productive şi a cunoaşterii prudenţiale în discursul public din România, se poate produce o reală deplasare  de paradigmă în societatea românească. Titus Filipas