Tranziţie intelectuală majoră din secolul XVIII, pierdută de români

Pentru popoarele din Europa Occidentală, chiar şi pentru popoarele din Europa Centrală, secolul XVIII a însemnat Epoca Luminilor. Pentru noi, nu. Principatele dunărene gemeau sub jugul fanariot. Astfel că o tranziţie intelectuală majoră din secolul XVIII a fost pierdută de români. În Transilvania, bineînţeles că Şcoala Ardeleană a lucrat intens pentru cauza românismului. Să amintesc aici doar  traducerea Vulgatei  de către vicarul Petru Pavel Aron.  Traducerea creează o punte peste timp până la Sfântul Ieronim care începe a scrie Biblia în limbajul Vetus Latina abia după ce ascultă predicile Sfîntului Ierarh Grigore Teologul la 381 AD. Traducerea lui Petru Pavel Aron creează de asemenea o punte până la Roger Bacon, în mod expres prin titlul Vulgata, propus de acest savant occidental pentru opera călugărului balcanic Ieronim. Astfel Petru Pavel Aron  continua în Ardeal, pe linie culturală, politica Romania Neoacquistica iniţiată de strămoşul nostru viking quintesenţial, Mihai Viteazul. Dar politica agresivă de maghiarizare forţată a creat fenomenul penuria hominum şi pentru Şcoala Ardeleană.

În  Epoca Luminilor din Europa Occidentală se realizează tranziţia intelectuală de la principiul  raţiunii suficiente, la teoremele, construcţiile matematice şi paradoxurile „raţiunii insuficiente” (vezi de exemplu teorema lui Bayes, paradoxul lui Condorcet), atât de actuale şi în secolul XXI. Importante pentru noi, –după bizarul interregnum  postmodernist–, dacă vrem să construim România în cea de a doua modernitate.

Titus Filipas

Arme ideologice

În  secolul XIX românesc, armele  noi ale « ostaşului  propăşirii »,  sintagmă propusă de  Alecu Russo,  erau  ideologice, fiind armele gândului. Numai luciditatea risipeşte confuzia. Liberalii munteni din prima jumătate a secolul XIX îşi clădesc programul influenţaţi  de  ideologia lui Destutt de Tracy. Dar în cea de a doua jumătate a secolul XIX, conservatorii junimişti, influenţaţi de iluministul scoţian Carlyle,  pornesc de la ideologia clasică germană (ce include şi romantismul grupului de la Jena). Astfel putem afirma că scopurile şi mijloacele sunt  de aceeaşi culoare ideologică primară în Principatele dunărene. Ceea ce a fost  deosebit de important pentru dezvoltarea uniformă a României moderne,  căci  suprastructura ideologică primară potenţează  proiectul politic românesc. Iar Şcoala Ardeleană, Petru Pavel Aron, chiar şi iezuiţii latinişti toleraţi o vreme de „tiranii barbari” să creeze Suprastructura în Transilvania, aduc impulsul pentru Romania Neoacquistica promovată încă din secolul XVI de ideologia Contra Reformei europene. Ştim, Contra Reforma îl angajase condottier pe Mihai Viteazul. Unirea celor trei principate, care se chema la acel timp “Pohta” Voievodului, se încadrează perfect Viziunii Romania Neoacquistica.

Ideologiile secundare conduc la eşec, pot fi date multe exemple, dar vezi numai ideologia comunistă a Europei de Răsărit. China comunistă actuală face excepţie doar pentru că ‚burghezia naţională’ a fost păstrată ca o „steluţă” pe steagul ei roşu. Dar în România,  un partid „ţărănesc comunist” destinat păstrării spiritului chiaburesc  a fost hulit din toate părţile, deşi  el ar fi păstrat capetele  ca recipienţi pentru cunoaşterea  prudenţială care adaugă totdeauna valoare în managementul economic şi în strategia politică.  “Dar capetele noastre, dacă sunt,/ Ovaluri stau, de var, ca o greşală.”, scria poetul Ion Barbu în poezia «  Grup ». Din păcate, în “obsedantul deceniu”, capetele chiaburilor au ajuns să fie doar “ovaluri de var”  în gropile comune ordonate  de comuniştii internaţionalişti precum Silviu Brucan,  Valter Roman şi Gizela Vass. „Trădarea”  cărturarului de robustă condiţie care a fost Mihail Ralea (1896-1964),  judecând lucid şi corect că sîntem prinşi toţi în plasa Marelui Joc,   a permis  un cadru de viaţă  lipsită de mizerie,  –fizică şi intelectuală–, pentru fiica sa Catinca Ralea (1929-1981),  avatar  de Scaloiţă, altă Ana Comnena, dar pentru Limba Română.

Catinca Ralea  ne-a dăruit traducerea O poveste  cu un hobbit, după J.R.R. Tolkien, care prefigurează sau prefaţează trilogia Stăpânul Inelelor. Textul propus nouă de Catinca Ralea, într-o  Limbă Română de excepţie, este încântător. Exemplarul cărţii O poveste  cu un hobbit cumpărat de mine era citit şi recitit de membrii fondatori ai cenaclului Henri Coandă de la Craiova. Apoi ea va fi cartea privilegiată de lectură după care va învăţa bine româneşte  fiul meu  cel mic. De ce mi se pare că ordinea şi curăţenia care domneau în locuinţa micului hobbit  semănau celor din locuinţa lui Constantin Brâncuşi ? 

Poetul american Ezra Pound, pentru care „ispita latină”  era predominantă, vizitează atelierul românului Constantin Brâncuşi care venea la Paris din zona ripariană înaltă a Jiului. Să reamintesc că rîul fusese   traversat de împăratul Traian,  însoţit de legiunile lui,  pe la Iaşii Gorjului. Ezra Pound scrie apoi un eseu despre acel  spaţiu magic pe care îl găsea în atelierul lui Brâncuşi. Este  aproape imposibil ca un om de litere din Accademia engleză,  aşa cum a fost J.R.R. Tolkien, să nu fi citit articolul lui  Ezra Pound.  Bineînţeles,  a- l citi şi a-l cita astăzi pe Ezra Pound  nu este „politiceşte corect”.  

După lectura textului  englezesc scris  de  Ezra Pound,  este plauzibil ca scriitorul J.R.R. Tolkien, fără faima lui viitoare,  să fi vizitat  şi el  în calitate de “ilustru anonim” atelierul lui  Constantin Brâncuşi din Paris. Acolo, sculptorul oltean de la Hobiţa Gorjului rearanja altfel spaţiul, reinventând  realitatea. O Nouă Realitate a discursului sculptural unde s-ar fi putut ascunde şi lumea hobbitului. Apoi, se poate pune întrebarea legitimă: Există  vreo legătură între cuvintele ‚hobbit’ şi ‚Hobiţa’?  Cred că un Isidor din Sevilla,  –actualmente Sfântul Patron al Internetului–, ar fi tratat împreună cele două cuvinte în ‚Etimologiile’ sale.

Legătura etimologică  între cuvintele hobbit şi Hobiţa  pare a fi sugestia subliminală a textului Doamnei Catinca Ralea.  „O poveste  cu un hobbit”  ne propunea pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu era decalată faţă de acurateţea ontică. Sunt pagini care ne propun acum şi valori prudenţiale pe care le putem folosi. De altminteri valorile prudenţiale perene sunt prezente în toate celelalte tălmăciri ale textelor  scrise de J.R.R. Tolkien (1892-1973). Mi se pare semnificativ faptul că începând cu anul 2008, tălmăcirile  din  J.R.R. Tolkien sunt prinse de noul discurs ideologic liberal, vezi  episodul Sauron. Dar numai Catinca Ralea augmentează în traducerea pe româneşte dimensiunea magică pe care filmele cu efecte speciale despre lumea inventată de Tolkien nu reuşesc, vor reuşi vreodată?,  să o prindă. Titus Filipas

 

 

Ce înţelegem prin „geniul mioritic”

În locul discursivităţii normale, unii ne-au aruncat în faţă, dispreţuitor, cam ce anume înţeleg ei prin „geniul mioritic”. Să  întoarcem şi celălalt obraz ? Fie ! Atunci spunem mai departe : „Geniul mioritic” este un geniu lingvistic. Căci „geniul mioritic” a salvat singura vernaculară din spaţiul Latinităţii Orientale. Iar dacă  nu eşti român, această salvare, -salvarea sufletului nostru-, este ridicol de insignifiantă, nu-i aşa ?

Secolul XVII a fost secolul stabilizării Limbii Române. Dovada cea mai convingătoare ? Citiţi cronicile şi scrierile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, le găsiţi pe toate, şi încă mai multe, în bibliotecile publice judeţene. Apoi, la începutul secolului XVIII, cronica lui Ion Neculce şi, mai ales, „O samă de cuvinte” închid, o închidere forţată, lucrul stabilizării Limbii Române, mult prea scurt. Pornind de la la constatarea acestei stabilizări, „Şcoala ardeleană” a căutat Adevărul despre Limba Română, nicidecum rafinamentul limbii române. Secolul XVIII ar fi putut să aducă, în plus, sigiliul secularei folosiri, (observaţi ?, nu îndrăznesc să spun „frumoasei folosiri”), a Limbii Române. Dar nu a fost să fie aşa.

Pentru cei care cunosc, cât de cât, istoria literelor româneşti, reamintesc că Ioan Eliade Rădulescu a învăţat româneşte, şi am putea sublinia cu bună îndreptăţire, chiar o frumoasă folosire a Limbii Române, în spaţiul mioritic, în „Nirvana pastorală” românească. Însă, chiar dacă era folosită frumos, Limba Română vorbită acolo nu era poate un limbaj pentru secolul XIX, pentru „epoca modernă”. Era, în fond, doar o biată „vernaculară” ca atâtea altele, unele din ele demult înghiţite de marele uscat al Eurasiei, giganticul interval terestru între Atlantic şi Pacific unde se desfăşoară, -de două mii de ani?-, Marele Joc. Iar pentru neprietenii noştri ce folosesc condescendent, de nu în deriziune, sintagma „geniul mioritic”, -geniu salvator pentru sufletele noastre, insist, dar ce să caute ei în sufletele noastre ?-, ea pare a fi fost o vernaculară îndoielnică, dacă nu chiar de cea mai joasă speţă.

Ştim adevărul, adevărul absolut, că nu am avut privilegiul şi orgoliul unui „Grand Siècle” numărând două sute de ani, aşa cum a numărat Marele Veac Francez, constatare ce putea fi făcută când Rivarol era invitat de Academia din Berlin să conferenţieze despre „le génie de la langue française”, adică „geniul limbii franceze”. Sîntem deplin conştienţi că pentru noi „Legenda Secolelor” a fost scrisă altfel. Noi am avut, prin mijlocirea spaţiului mioritic, numai privilegiul folosirii vorbei „bune”, a vorbei „dulci”, sau chiar a vorbei „prefăcute”, oricum o folosire atrăgătoare a cuvintelor. Însă arta conversaţiei din secolul al XVIII-lea, ducând virtual până la perfecţiune folosirea noţiunilor limbii române, pur şi simplu n-a existat. Iar aceasta datorită fanarioţilor, reamintesc, pentru cei care nu mai ţin bine minte istoria românilor, că noi am suferit de cancerul fanariot ce muşca din sînul mamei noastre în indiferenţa unei Europe care trăia Epoca Luminilor.

Astfel trebuia căutată şi găsită o cale de fortificare a limbii, prin depăşirea statutului de vernaculară dubioasă pe care i-l acordau, -cu maximum de generozitate-, neprietenii noştri. Trebuia repede şi hotărât aflată o cale de „creştere a limbii româneşti”, menită să scurt-circuiteze principiul autorităţii folosirii frumoase şi îndelungate a cuvintelor, principiu atât de frecvent invocat pentru acele limbi din Occidentul Europei, care pretind, – şi pe bună dreptate-, că şi-au depăşit stadiul de simplă „vernaculară” prin încă un secol de „bel usage” adăugat după veacul stabilizării lingvistice.

În secolul al XVIII-lea, enciclopediştii, dar şi Condillac, au explicat limba cu ajutorul metafizicii şi logicii, uitând intenţionat „l’autorité de l’usage”, adică îndepărtându-se provocator de la criteriul „autorităţii folosirii”. Cum lămurea Etienne de Condillac, formarea discursului, aceasta scurt-circuitează necesitatea recursului la principiul autorităţii folosirii, îndelungate şi subtile, a cuvintelor. Acesta devine un principiu-cheie pentru limba română, principiu căutat şi de poeţii Văcăreşti, însă găsit şi înţeles numai de Gheorghe Lazăr şi de Ioan Eliade Rădulescu. Şi numai ultimului, Tribunului, cu adevărat „cel mai fericit dintre români”, Dumnezeu i-a dat timp, energie omenească pentru lucrarea bine facută, cât şi discipoli de credinţă, să îl pună în practică. Am putea număra, începând de la naşterea lui, un Mare Secol al Limbii Române, chiar dacă unele dintre dorinţele şi îndemnurile lui n-au fost împlinite nici acum? De exemplu, atunci când spunea : „Scrieţi băieţi, numai scrieţi!”, el cerea umplerea unei prăpăstii apărute prin ne-folosirea cuvintelor româneşti în veacul fanariot, pentru constituirea unui „savoir collectif” românesc. Vedeţi, nici măcar acum nu ştim cum s-ar putea spune pe româneşte „savoir collectif”, în aşa fel încât să nu sune complet ridicol ! La o analiză mai atentă, constatăm că multe din bâjbâielile noastre de azi în România se datorează poate mai puţin imbecilităţii notorii a majorităţii politicienilor noştri, cât neîmplinirii acelui vechi deziderat al lui Ioan Eliade Rădulescu. Când s-a născut în cugetul lui dezideratul provocator, umplerea neantului ne-cunoaşterii ? Cred că ne putem permite să ghicim. „Pentru că toţi am fost mai întâi copii”, nu cumva în timpul peregrinării sale forţate în spaţiul mioritic, pe vremea „ciumei lui Caragea”, când a învăţat bine româneşte citind cărţile populare, -prea puţine-, purtate în traista ciobanului ?

Titus Filipas