Posts Tagged ‘Saladin’

Piramida egipteană cu vîrf retezat

martie 15, 2009

În anul 1171, Saladin îi alunga din Egipt pe cruciaţii latini care împresurau oraşul Cairo, declara sfârşitul oficial al califatului fatimid, şi proclama  sultanatul ayyubid, ce va dura până la 1250 AD. A fost o perioadă uimitoare, în general prea puţin cunoscută, de hibridizare culturală între spiritul strategic militar kurd, al kurzilor de atunci, care mai păstrau în fiinţa lor ceva din spiritul roman (la primul contact militar între arabii islamici în Jihad expansiv şi kurzii parţial romanizaţi, arabii îi considerau pe kurzi nişte romani integrali!), şi vechea înţelepciune egipteană (spusă chiar şi în Noul Testament prin episodul „Fugii în Egipt” – în “delta biblicelor sinte” ţinea să ne reamintească Mihai Eminescu acel episod, dar poate cu trimiteri şi la cetatea Sais din Vechiul Testament), o cunoaştere prudenţială păstrată de preoţii creştini ai religiei copte. Se forjează atunci spiritul managerial ayyubid. Acesta  este amintit chiar şi pe Marele Sigiliu al Statelor Unite ale Americii, unde pe revers este reprezentată o piramidă egipteană cu vîrf retezat – fiind interzisă  pe sigiliul american chiar amintirea elitei conducătoare islamice din sultanatul ayyubid, adică vîrful piramidei. Există vreo doctrină oficială americană care să explice secretul şi semnificaţia piramidei  egiptene  cu vîrf retezat?  Se mărturiseşte  doar atât:  America are un succes managerial excepţional pentru că este ajutată de Providenţă. În perioada egipteană ayyubidă se situează şi  cruciada a cincea. Codul managerial ayyubid va fi preluat de cavalerii templieri şi va fi transmis apoi masonilor. Codul managerial ayyubid intră în cultura europeană  prin mijlocirea templierilor care clamau : „Ex Oriente Lux!”. Mihail Sadoveanu,  un mason, va spune  : ‚Lumina vine de la Răsărit!’, fiind aplaudat frenetic de ignarii proletcultişti. Folosind codul managerial ayyubid, cavalerii templieri strâng o avere imensă. Regele capetian Philippe le Bel  i – a deposedat  şi  apoi distrus pe cavalerii templieri. Câţiva templieri care au scăpat de la execuţie au fugit în Scoţia. Tradiţia managerială din Orientul cruciat este păstrată acolo sub forma de cunoaştere ezoterică. Dar ea alimentează, în esenţă, cu ştiinţa prudenţială, curentul cultural scoţian ce evoluează în timp mai întâi ca Renaşterea scoţiană (Mihai Eminescu îl aminteşte, aluziv, la începutul proiectului de roman Geniu pustiu, pe regele  James IV care a patronat Renaşterea scoţiană), apoi ca Iluminism scoţian. Regele James VI al Scoţiei, care a patronat cea mai bună traducere a Bibliei într-o vernaculară, trăieşte în perioada de trecere de la Renaşterea scoţiană la Iluminismul scoţian. În fine, vechiul spirit de cuceritori al Templierilor creează în Scoţia un  impuls imperial. Scoţienii încearcă mai întâi proiectul nebunesc al creării unui imperiu în America Centrală. Eşecul va determina o migraţie ulterioară masivă în America de Nord, va stimula şi unirea cu Anglia. În fine, în primul deceniu după 1700, un scoţian ajuns în America de Nord devoalează Codul managerial ayyubid şi al templierilor, pentru a crea în America de Nord masoneria de rit scoţian.

Titus Filipas

Reclame

Alp Arslan

ianuarie 17, 2008

În anul 1063, murea sultanul  selgiucid Toghrül Beg, după o campanie de cuceriri teritoriale rapide şi surprinzătoare. Însă nu făceau  parte din imperiul selgiucid de atunci  nici Isauria (Siria) de miazănoapte ori de miazăzi, nu făceau parte Anatolia („Rum”, adică „Romania exterioară”), şi nici ţările cele mai bogate din munţii Caucaz. Toghrül Beg a fost urmat la stăpânirea celui mai puternic (întru spiritualitate) imperiu turanic, de nepotul său,  Muhammed ben Da’ud  Alp Arslan (1029–1072), o personalitate mai impresionantă decât Alexandru Macedon. Să spunem că în cea de a treia cruciadă, Saladin a încercat să  imite atitudinea lui  Alp Arslan, –adoptându-i codul de valori–, iar   Richard ‚the Lionheart’ pur şi simplu i-a furat numele, mai puţin codul său de valori totalmente islamice. Să mai spunem că  la 1063 AD, după  vechile principii turcice de justiţie tribală, Alp Arslan nu era îndreptăţit la succesiunea imperiului selgiucid. Venirea lui Alp Arslan la putere în lumea seljukă a însemnat o adevărată  revoluţie juridică: nu s-a mai respectat tradiţia care cerea  preluarea  puterii  de către cel mai competent dintre „bătrâni”, ci au fost urmate principii persano-islamice, implementate de vizirul  Nizam ul-Mulk, numele său fiind  traductibil ad litteram prin sintagma Ordinea  în Regat.  

Vom vorbi în mod special despre eroul Alp Arslan  pentru inserţia mitului său în cultura română, fără a pretinde că dorim  să culturalizăm găgăuzii, care acum nu mai ştiu nimic despre el, deşi eroul acesta legendar face parte din identitatea lor naţională uitată. Găgăuzii din Respublika Moldova, având creierele „spălate” de ideologii de cea mai proastă  calitate ai Moscoviei, au uitat de necesitatea inserţiei  „unităţii  de stil”  în cultura  ce trebuie să  le definească  identitatea. Alt personaj al imperiului selgiucid,  poetul şi matematicianul Omar Khayyam (1048-1131),  este mult mai bine cunoscut de occidentali, de  ruşi, chiar şi de intelectualii români!  Se ştie sigur că  Alp Arslan alege deplin conştient să îmbrăţişeze  religia islamică; abia atunci  dobândeşte  prenumele Muhammad. Acest cavaler medieval turanic  a fost mai viteaz, mai generos, mai eroic, decât orice cavaler medieval european, real ori numai legendar. La preluarea domniei, Alp Arslan,  consiliat de vizirul său înţelept  Nizam al-Mulk, a  îmblânzit   facţiunile  opuse aflate în luptă  fratricidă,  consolidând  astfel imperiul selgiucid. După  ce a fost asigurată  pacea pe  cuprinsul împărăţiei selgiucide, l-a ales pe fiul său Malik Shah I drept virtual  succesor în linie ereditară  la domnie. În primul an al domniei, Alp Arslan a restaurat ordinea în provincii, a câştigat sufletul poporului, şi a redobândit de la fatimizi oraşele cele mai sfinte ale musulmanilor : Mecca şi Medina. Proasta guvernare a califatului  fatimid începând  cu  anul 1050 provocase  inflaţie, foamete şi boli; după care urmează comploturi, revolte şi război civil. Oraşul sirian Alep şi ţinutul din jurul său erau guvernate de o dinastie de beduini care la 1060 rupeau legătura de vasalitate faţă de califatul fatimid. După 1063, Mahmud ibn Mirdas, şeful local  din Alep,  îşi declara vasalitatea faţă de tînărul sultan selgiucid.  

Acţiunea militară a lui Alp Arslan era în principal orientată contra ereticilor fatimizi care conduceau din Cairo. Ea nu era orientată din principiu contra Bizanţului. Însă  acţiunea lui Alp Arslan se ducea  într-un timp când împărăţia romană  traversa o perioadă de conducere politică precară, în tranziţia de extraordinară instabilitate  de la dinastia macedoneană la dinastia comnenă. Între cele două dinastii se află insertul istoric nefericit al dinastiei ‚Dukas’, parveniţi bizantini epitomici, fără scrupule şi fără respectul faţă de valorile romane dovedite chiar şi de către unii dintre uzurpatori. Ceea ce a lipsit Bizanţului atunci, a fost un om de stat comparabil cu vizirul Nizam al-Mulk care asigura ordinea în marele imperiu selgiucid.   

Noul imperiul selgiucid se învecina în părţile lui „ariene” sau occidentale cu vechea împărăţie romană.  Pe vremea împăratului macedonean Nekiforos Focas, bizantinii  recuceriseră de la arabi  o parte din  teritoriile pierdute,  au putut prelua  Siria (Isauria) de miazănoapte,  şi „Al Jazira”. În limba arabă, „Al Jazira” înseamnă „Lunca verde”, şi desemnează geografic teritoriile ripariene de miazănoapte ale Eufratului şi Tigrului. Să observăm că şi în tradiţia ariană  vedică  există o zeiţă a luncilor înverzite care se cheamă „Danu”, de unde o posibilă semnificaţie ariană  pentru numele Danubius. Bizanţul a profitat de luptele inter-arabe fratricide între Califatul Abbasid din Bagdad, şi Califatul Fatimid din Cairo pentru a recâştiga Isauria de miazănoapte şi „Al Jazira” ori străvechea Asirie. Alp Arslan poate că doreşte să  respecte  principiul „drepturilor primului popor”, dar nu ştia că  primul popor acolo nu au fost arabii. Alp Arslan considera sincer că intrarea bizantinilor în „Al Jazira” era o mare nedreptate făcută Islamului. Alp Arslan îşi va dedica viaţa apărării cuceririlor arabe ale Islamului. În consecinţă, hotărăşte să îndrepte acea greşeală  a bizantinilor. La fel ca varegii Rus şi Normanzii, viteazul Alp Arslan iubeşte mobilitatea pe uscat,  şi pentru aceasta foloseşte reţeaua de drumuri romane, perfect întreţinute  de bizantini. După  ce trece Eufratul, aleargă  cu caii pe drumuri perfecte şi ajunge repede în Cezarea Cappadociei, actualmente în Turcia. Cetăţenii Turciei moderne se  mândresc că  naţiunea a fost „ctitorită” de  Alp Arslan printr-acea   acţiune. Dar a fost în esenţă un act predatorial, căci turcii selgiucizi fură   podoabele nepreţuite ale bisericii Sfântului Vasile  cel Mare  din Cezareea Capadociei. Sfântul Vasilie  cel Mare s-a născut probabil la anul 329, şi a murit la anul 379. Despre el s-a scris fraza de caracterizare concisă dar extrem de exactă: „Basilius Caesariensis episcopus Cappadociae clarus habetur, qui multa continentiae et ingenii bona uno superbiae malo perdidit.”,  adică ‘Vasilie din Cezareea, episcopul Cappadociei este reputat; marile sale calităţi de reţinere şi de inteligenţă au fost alterate numai de orgoliul său nemăsurat.’. Vasile  cel Mare este un geniu din „triada cea vestită” a   teologilor cappadocieni  din secolul IV care au încercat să reconcilieze filosofia antică şi religia creştină, lucrarea lor fiind preluată de Sfântul Anselme şi franciscanul Roger Bacon, de asemenea influenţând  isihasmul lui Grigore Palamas incorporat în ortodoxie.  

Atras mai departe de drumurile romane excelente, cât şi de sporirea  moştenirii selgiucide pe care o va lăsa fiului său, Alp Arslan mărşăluieşte spre  Armenia şi Gruzia (Georgia),  pe care le cucereşte la  1064.  Asia Mică ori provincia Anatolia,  unde se afla baza „puterii thematice” a Imperiului Bizantin,  va fi pierdută  numai  în anul 1071 prin surprinzătoarea victorie a turcilor selgiucizi  în bătălia purtată lângă lacul Van. Mai apoi, vor fi  chemaţi cruciaţii europeni occidentali, în principiu pentru a lupta împotriva turcilor selgiucizi. Dar intenţia lor secretă,  mărturisită brutal uneori,  a fost jefuirea bogăţiilor  din Constantinopol. În 1204, vor reuşi. Surprinzător, peste două sute de ani trecuţi de la  Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat  la anul 1261 oraşul Constantinopol  fiind  însoţit  de o gardă de cavaleri selgiucizi!  Este şi aceasta o lecţie a istoriei  universale,  despre care  profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu  publicat în 1993:  „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’),  pare să  nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată   de   Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania, şi vedea prea puţini  turci acolo. În  limba arabă,  „Rum” înseamnă Romania.  Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne,  era o  evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi:  din Turan, prin Rum,  la  Constantinopol!  Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de  mongoli, Gaigaus  cere Împăratului de aur  dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un hrisov, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor Romaniei asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale  pe care o construia,   la drepturile Romaniei.  Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia,  îi învoieşte numai temporar  în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci selgiucizi rămân cunoscuţi după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”. Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun  început, adică plecând de  la   străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „locuitori în Romania”!  Atunci când găgăuzii din Respublika Moldova sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă    ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două  personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul.  „Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în Respublika Moldova nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu  vor ierta vreodată armata  a 14-a rusească pentru genocidul comis împotriva lor. Titus Filipas

Puşca din oţel de Damasc

decembrie 29, 2007

În compartimentul  de tren am ascultat  povestea  dintr-o  călătorie de noapte. Monolog fabulos. Ce transcriu  este deformat de tentaţia visului de atunci. „Se cunoaşte  prea puţin faptul, mi s-a spus, că poetul nostru naţional Nichita Stănescu moştenise pe linie maternă, de la generalul ţarist refugiat care fusese bunicul său, obiecte de artă dintr-o totalitate estimabilă astăzi la milioane şi  milioane de euroi.  În generozitatea sa fără de limite, Nichita Stănescu a risipit ceea ce îi mai rămăsese din acea avere,  în cadouri  făcute prietenilor. Tot la fel de adevărat este că au fost şi unii netrebnici ‘poeţi’  care veneau la el în vizită aducându-i în dar  o sticlă de pălincă, pentru a pleca apoi cu un obiect de sute de mii de dolari, fie dăruit, fie pur şi simplu luat ‘din inadvertenţă’. Cred că există încă martori în viaţă; care tac, din diverse motive.”  Pe data de 4 martie 2006 s-a înregistrat  şi  s-a  difuzat  pentru prima oară pe canale şi cablu  celebrul reportaj al televiziunilor mari din  România,  filmat în casa domnului Adrian Năstase, fostul prim- ministru. Prezentarea personajului central seamănă mult  cu două versuri  dintr-un poem anti-capitalist al lui Vladimir  Maiakovski (1893-1930): „Mister Twister, /fostul minister”. În limba engleză, cuvântul „twister”  desemnează fie mingea de fotbal ori de tenis aruncate cu efect de foglia secca ori  efectul loviturii Didi, fie  un vîrtej de praf  cu mişcare impredictibilă. Domnul Adrian Năstase a creat atunci primul  twister,  ţinând  mult să arate de aproape  camerelor  de televiziune –  o „puşcă din oţel de Damasc”. Ce înseamnă  „oţelul  de Damasc”? În ” Talismanul „, Walter Scott (1771-1832) descria  un turnir al Onoarei şi Armelor Albe  în Ţara Sfântă. Acolo se revela Occidentalilor neîncrezători („Can thy weapon, my brother, sever that cushion ?” Saladin said to King Richard. „No, surely,” replied the King, „no sword on earth, were it the Excalibur of King Arthur, can cut that which poses no steady resistance to the blow.”) una din calităţile renumitelor săbii forjate la Damasc.  Se crede,  după silitoarea  parcurgere a programei şcolare la istorie, că epoca fierului aduce un imediat şi sesizabil progres al lamelor tăietoare faţă de epoca bronzului. Dar nu este aşa. Secera de bronz era superioară  secerei din fier. La Kadesh (anul 1275 înainte de Christos), trupele lui Ramses cel Mare şi ale hitiţilor  erau înarmate cu tăişuri din ” bronz negru ” ce aveau duritatea cuţitelor de strung făcute din wolfram. În Epoca fierului, mereu s-a pus problema realizării unui oţel cu duritatea bronzului negru. Însă  niciodată nu s-a obţinut acelaşi oţel. Denumirile lor aveau tot dreptul să fie diferite : ” ukku ” în sanscrită, –se pare că prima oară  acest oţel superior a fost inventat în India–, ” wootz „, cum au preluat englezii termenul, ” bulat ” în Asia Centrală, împrumutat de ruşi ca atare. Cred că termenul românesc cel mai inteligibil este „oţelul rece „. Sintagma evocă armele albe. Dincolo de întrecerea descrisă de Walter Scott, arătând diferenţa  între armele din vestul Europei şi armele  Orientului Mijlociu, alte însuşiri ale lor ne mai sunt cunoscute. Tăişurile din oţel de Damasc puteau să zgârie sticla, impactul lor rapid era capabil chiar să  taie cuie din fier fără să tocească lama, iar săbiile lungi, nu pumnalele ! erau curbate elastic aproape cât dublul unui unghi din vârful triunghiului echilateral. Operaţia forjării şi laminării multiple desena o ghirlandă  de trandafiri* pe tăişul armelor din oţel de Damasc. După trei secole, când nimeni în lume nu mai ştia secretul fabricarii acelui ” oţel cu trandafiri „, la 1837, într-o Rusie ce asimilase aproape complet valorile intelectuale iluministe, însă nu şi pe cele economice, cu atât mai puţin Libertatea pentru toţi ! Anosov reinventează oţelul rece, zis ” bulat ” pe ruseşte, deformarea cuvântului persan ce înseamnă oţel. Şi astfel se forjează atunci, la Zlatoust (vă mai amintiţi titlul: „Fata din Zlatoust”, romanul lui Ionel Teodoreanu?), o nepreţuită panoplie de arme albe faimoase. Ca ofiţer voluntar în garda noastră naţională, Vasile Cârlova (poet romantic şi ideolog naţionalist român) era dotat cu o sabie Zlatoust. La fel ca filosoful Hegel, Vasile Cârlova a murit în epidemia de holeră ce străbătea Europa anului 1831. Despre una dintre acele arme din oţel rece există un text românesc superb,  ‘Stiletul’, un înscris cizelat  de Marcel Gafton (1925-1987),  literatul ce a tradus din ruseşte  romanul lui Anatoli Rîbakov (1911–1998). La 1837, şi poate încă o sută de ani după aceea pentru partea chemată Sibir, Rusia era o ţară de vînători. Într-o familie,  cuţitul  vînătoresc din oţel ” bulat ” era considerat tezaur, moştenit din tată în fiu, dacă nu chiar de la străbunic la strănepot. Iosif Vissarionovich Djugashvili, care provenea dintr-o familie de gruzini ce erau prin definiţie şi vînători, un ” muntean carnasier ” cum îl descria Milovan Gilas, avea un asemenea respect pentru oţelul rece, încât îşi alege numele de luptă de la rădăcina rusească  a cuvântului ” oţel ”  – ” Stali „. Alegerea dovedea şi  înclinaţia  ontică a lui Stalin. Dar nu cred că în cazul  premierului Adrian Năstase, „puşca  din oţel de Damasc” arată vreo înclinaţie ontică. Mai curând  înclinaţie spre înşelătoarea  lovitură  „twister”. Până la acel reportaj de televiziune nu ştiam că în Rusia s-au fabricat  şi rifle de vînătoare din oţel ‚bulat’  numite impropriu „rifle din oţel de Damasc”. Insistând să fie filmată tocmai acea „puşcă  din oţel de Damasc”, domnul  Adrian Năstase a reuşit să creeze un „twister”. De ce ? Pentru că secretul fabricării acelui „oţel de Damasc”, redescoperit de slujbaşul ţarist Anosov, a fost pierdut de Rusia bolşevicilor. Cu alte cuvinte, fără să frazeze în text explicit, domnul  Adrian Năstase ne grăieşte că are în casă lucruri de mare valoare, provenind din perioada Rusiei prerevoluţionare. Romancierul rus Turgheniev, Ivan Sergheevici (1818-1883), din “Povestirile unui vînător”, era înarmat cu o „puşcă  din oţel de Damasc”. Ce arăta exact cum ne-a fost prezentată de marile televiziuni ale României pe data de 4 februarie 2006, deşi intenţia redactorilor nu a fost culturalizarea publicului românesc. Sînt eu poate sceptic şi cinic? Puşca  din oţel de Damasc era unul dintre acele obiecte de mare valoare, cum se găseau  multe  într-„Un cuib de nobili”. Oricare, nu doar în cel zugrăvit de Turgheniev, în Rusia veacului XIX. Tatăl meu, fiu de răzeş sorocean, îmi povestea că a vizitat,  fiind invitat  la cină,  un asemenea „cuib de nobili”  din Basarabia. Interiorul şi bogăţiile sufrageriei l-au stupefiat. Îmi povestea în copilărie despre acea vizită la „cuibul  de nobili” ca despre o vizită la Versailles. Cred foarte sincer că obiectele   de conac ale unor aristocraţi ruşi  din Basarabia ar fi fost vîndute la o licitaţie actuală pe milioane  de euro. Scenariul mătuşii Tamara Cernaşov, –totul arată că se trăgea din ruşii  albi din Basarabia–,  este plauzibil.  Mătuşa Tamara Cernaşov, dacă a existat cu adevărat, putea să fie în posesia unor bogăţii concentrate ca bijuterii. Nu vreau să luaţi afirmaţia aceasta ca pe o garanţie sau o confirmare a clamărilor făcute de Adrian Năstase. Dacă scenariul a fost inventat,   atunci Adrian Năstase trebuie creditat cu o inteligenţă peste măsură. De fapt, sprijinind involuntar  scenariul acesta  despre „mătuşa Tamara”,  vreau numai să subliniez că în Basarabia românească de după 1918 au existat bogăţii, naturale şi în tezaur, estimate minimalist şi fiziocratic la trilioane de euroi. Mirobolant?  Adrian Năstase ţinea să sublinieze că o serie de lucruri ce îi decorau casa din Zambaccian fuseseră moştenite de la tatăl doamnei Dana Năstase. Dacă vreuna dintre rudele prin alianţă ale domnului  Adrian Năstase se născuse  într-un cuib de nobili ruşi din Basarabia, aceasta sugerează că „puşca din oţel de Damasc” fusese fabricată în Rusia, înainte de revoluţia bolşevică. Titus Filipas

*http://i652.photobucket.com/albums/uu243/liviu_2/P1070203.jpg