Zalmoxismul şi tracismul

Un avatar blogosferic al triadei Pleşu-Liiceanu-Patapevici mă învinuia  că propag zalmoxismul şi tracismul. Dar trebuie început studiul istoriei cu lectura atentă din Herodot. Unde scrie despre Zalmoxis. Ce este zalmoxismul? Legătura vechii noastre civilizaţii tracice cu valorile de civilizaţie universalistă din dinastia saitică. Din „renaşterea saitică”. Thales din Milet şi Pitagora vizitează Sais. Nu ştim dacă Zalmoxis a fost la Sais. Istoria spune doar că Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora, care a primit învăţătura la Sais. Corăbiile milesienilor făceau legătura între Delta Nilului şi Delta Dunării. În Vechiul Testament, dar şi în Noul Testament este amintit Sais, oraş aflat în „delta biblicelor sinte”, cum scrie Mihai Eminescu, cel blamat de revista DILEMA şi de HR Papapievici. Realmente scrierile lui Mihai Eminescu sunt dificile! De altminteri în GENIU PUSTIU el avertizează că gramatica generativă (desigur, nu foloseşte termenul inventat  de Chomsky, doar semnificaţia lui)  produce la început un discurs românesc pentru privilegiaţi. Nicolae Densuşianu a fost primul cărturar român care a citit în grila corectă Epigonii. Dar şi pe Novalis (Discipolii la Sais), precum şi pe Dimitrie Bolintineanu (Conrad). Din cauza aceasta, el leagă miturile care descriu Delta Nilului, de miturile care descriu Delta Dunării. Şi compune un mit nou (după David Hume, miturile descriu realitatea), chemat „Dacia preistorică”. În fine, mai sunt autorii Cassiodor şi Iordanes din Romania. Care descriu fenomenul ‘socii’-alizării traco-daco-moesilor şi ilirilor. ‘Socii’-alizare numită prescurtat tracism.

Titus Filipas

Piramida egipteană cu vîrf retezat

În anul 1171, Saladin îi alunga din Egipt pe cruciaţii latini care împresurau oraşul Cairo, declara sfârşitul oficial al califatului fatimid, şi proclama  sultanatul ayyubid, ce va dura până la 1250 AD. A fost o perioadă uimitoare, în general prea puţin cunoscută, de hibridizare culturală între spiritul strategic militar kurd, al kurzilor de atunci, care mai păstrau în fiinţa lor ceva din spiritul roman (la primul contact militar între arabii islamici în Jihad expansiv şi kurzii parţial romanizaţi, arabii îi considerau pe kurzi nişte romani integrali!), şi vechea înţelepciune egipteană (spusă chiar şi în Noul Testament prin episodul „Fugii în Egipt” – în “delta biblicelor sinte” ţinea să ne reamintească Mihai Eminescu acel episod, dar poate cu trimiteri şi la cetatea Sais din Vechiul Testament), o cunoaştere prudenţială păstrată de preoţii creştini ai religiei copte. Se forjează atunci spiritul managerial ayyubid. Acesta  este amintit chiar şi pe Marele Sigiliu al Statelor Unite ale Americii, unde pe revers este reprezentată o piramidă egipteană cu vîrf retezat – fiind interzisă  pe sigiliul american chiar amintirea elitei conducătoare islamice din sultanatul ayyubid, adică vîrful piramidei. Există vreo doctrină oficială americană care să explice secretul şi semnificaţia piramidei  egiptene  cu vîrf retezat?  Se mărturiseşte  doar atât:  America are un succes managerial excepţional pentru că este ajutată de Providenţă. În perioada egipteană ayyubidă se situează şi  cruciada a cincea. Codul managerial ayyubid va fi preluat de cavalerii templieri şi va fi transmis apoi masonilor. Codul managerial ayyubid intră în cultura europeană  prin mijlocirea templierilor care clamau : „Ex Oriente Lux!”. Mihail Sadoveanu,  un mason, va spune  : ‚Lumina vine de la Răsărit!’, fiind aplaudat frenetic de ignarii proletcultişti. Folosind codul managerial ayyubid, cavalerii templieri strâng o avere imensă. Regele capetian Philippe le Bel  i – a deposedat  şi  apoi distrus pe cavalerii templieri. Câţiva templieri care au scăpat de la execuţie au fugit în Scoţia. Tradiţia managerială din Orientul cruciat este păstrată acolo sub forma de cunoaştere ezoterică. Dar ea alimentează, în esenţă, cu ştiinţa prudenţială, curentul cultural scoţian ce evoluează în timp mai întâi ca Renaşterea scoţiană (Mihai Eminescu îl aminteşte, aluziv, la începutul proiectului de roman Geniu pustiu, pe regele  James IV care a patronat Renaşterea scoţiană), apoi ca Iluminism scoţian. Regele James VI al Scoţiei, care a patronat cea mai bună traducere a Bibliei într-o vernaculară, trăieşte în perioada de trecere de la Renaşterea scoţiană la Iluminismul scoţian. În fine, vechiul spirit de cuceritori al Templierilor creează în Scoţia un  impuls imperial. Scoţienii încearcă mai întâi proiectul nebunesc al creării unui imperiu în America Centrală. Eşecul va determina o migraţie ulterioară masivă în America de Nord, va stimula şi unirea cu Anglia. În fine, în primul deceniu după 1700, un scoţian ajuns în America de Nord devoalează Codul managerial ayyubid şi al templierilor, pentru a crea în America de Nord masoneria de rit scoţian.

Titus Filipas

Antonimul abstractizării

“Nature, -je me perds au flux d’un élément Celui qui coule en moi, le même vous soulève,/ Formes, que coule en vous la sueur ou la sève”, Jacques Lacan, Hiatus Irrationalis

Când Charles Darwin nota meticulos în caietele sale observaţia că puiul de om, către luna a opta de viata extrauterină, îşi exprimă triumful individual exclamând “Aha !” ori de câte ori priveşte  imaginea lui în oglindă, funcţia speculară intra în lumea ştiinţei. Charles Darwin constata de asemenea că pruncul priveşte imaginea din oglindă şi când i se pronunţă numele : Deci un “Aha!” pe post de “Eureka !”. Interpretând observaţia darwiniană, psihologul Henri Wallon (1879-1962) afirma că funcţia speculară serveşte unei cunoaşteri a Sinelui. Oglinda fiind platforma de pe care se lansează complexificarea gândirii copilului – dar gândul complex nu-i speculaţie şi pentru adult ? “Ce n’est plus à son Moi proprioceptif  qu’il applique son nom, lorsqu’il l’entend prononcer : c’est à l’image extéroceptive que lui donne de lui-même le miroir”, adică “Nu aplică  numele său Eului proprioceptiv, ci imaginii exteroceptive date de oglindă”, scria Wallon în cartea din 1934, “Les origines du caractère chez l’enfant”.

Anterior stadiului-oglindă,  corpul copilului s-ar defini pruncului  ”…sub forma de membre disjuncte şi organe  figurate în exoscopie, precum acelea fixate în pictura vizionarului Jérôme  Bosch, în ascensiunea din secolul cincisprezece către zenitul imaginar al omului modern.”, deci trupul ca o colecţie de stări în extensiune, nu în comprehensiune,  ne lămureşte Jacques Lacan în Ecrits. Un Jacques Lacan având meritul incontestabil că restituie o legitimitate ştiinţifică psihanalizei când o defineşte ca problemă de reprezentare proprie a observatorului aflat în centrul reprezentării sale despre lume. Observatorul său fiind alt nume pentru “statuia senzualistă” a lui Condillac, însă fără armătura, reţeaua, sistemul de coordonate monadic al intelectualismului. În schimb, Henri Wallon resimţea acut lipsa de originalitate şi legitimitate ştiinţifică  a legislatorului intelectual Sigmund Freud, etichetând psihanaliza acestuia drept chintesenţă a ideologiei burgheze, iar prin act de consecvenţă logică adera la Partidul Comunist Francez !

Mărturisit inspirat de Henri Wallon, psihanalistul Jacques Lacan repeta că Eul este dintru începutul său exteroceptiv ori nu este deloc. La Jacques Lacan, care îl contrazicea uneori pe Sigmund Freud în principiile fondatoare, psihanaliza propunea o soluţie de contiguitate între structura observatorului lumii şi viziunea sa asupra lumii. Celălalt, imaginea din oglindă, ar fi situat în domeniul simbolului, chiar în semnificaţia rădăcinilor greceşti ale termenului. Dar dând valoare lucrurilor doar în contextul strict al psihanalizei, freudiană ori lacaniană, stadiul-oglindă mai arată că există jubilaţie înainte de a exista juisare : Între şase şi optsprezece luni, pus în faţa unei oglinzi plane, care nu deformează, copilul manifestă interesul şi jubilaţia stârnite de speculum.

Lacanian explicată, jubilaţia copilului la vederea imaginii sale ar fi demonstraţia manifestării individului ce se interpretează a posteriori ca un signifiant, element al discursului ce reprezintă subiectul şi îl determină pentru el însuşi. Sau, altfel spus pentru că folosind altă definiţie a Eului, imaginea sa din oglindă formează tiparul apt să organizeze ansamblul experienţelor sale fragmentare. Jubilaţia copilului când se vede în oglindă s-ar produce la acea spontană  şi naturală constituire a Eului, prin legarea inductivă a capetelor de experienţe combinată cu interpretarea deductivă a acestei noi experienţe (observarea propriei imagini în oglindă) de către Eul abia format. Până la acest punct este greu de separat vreo distincţie între conceptul wallonian şi cel lacanian privind semnificaţia celei dintâi experienţe speculare a individului, experienţă  care îl marchează, experienţă care, într-o măsură, îl creează ca individ !

Mergând însă mai departe, Lacan, psihanalistul, se desparte ca  într-o derivă continentală de Wallon, psihologul, în concepţiile despre stadiul oglindă. Une totalité unifiée, o totalitate unificată ori mai curând unificatoare, se mărginea să spună în esenţă Wallon. Însă Lacan adăuga după naşterea Individului prin oglindă – toţi sîntem într-un fel copila Alice, ne sugerează aici Lacan- şi o imediată, instantanee, neaşteptată intrudere a valorii. Deci dincolo de acel “Aha !” de coloratură  euristică, s-ar afla un distinct  “Eureka !” de coloratură societală. O confirmare, construită doar de el, a tezei proprii despre stadiul – oglindă : “C’est l’aventure originelle par où l’homme fait pour la première fois l’expérience qu’il se voit, se réfléchit et se conçoit autre qu’il n’est – dimension essentielle de l’humain qui structure toute sa vie fantasmatique.”

De unde această observabilă  şi extraordinară  apetenţă  pentru fantasmaticul constructiv la Jacques Lacan ? Ne putem întreba cât anume din gândirea şi fabulaţia lui Jacques Lacan e tributară imaginilor construite de Jérôme Bosch, picturi ce au fost, şi pentru alţii, sursă de inspiraţie productivă. “Omul copac” al lui Hieronymus Bosch nu-i înrudit oare cu personajul – copac Treebeard Fangorn din Stăpânul inelelelor ? Chiar dacă regizorul Peter Jackson nu a căutat, el însuşi, inspiraţia surselor medievale, ajungându-i, se pare, efectele speciale ale geometriilor rapid calculate cartesian, J.R.R. Tolkien a navigat pe lângă idei medievale, în lumi nadirale şi zenitale. Apoi, “Oamenii copaci” nu formează ei pădurea protectoare zugrăvită de Mihail Sadoveanu în „Genoveva de Brabant” ? Căci supranumele pictorului flamand Ieronim din veacul al XV-lea este chiar faimoasa pădure din Brabant. În alt tablou, sub penelul lui Ieronim Bosch fragmentul uman se întâmpla să fie asociat suprarealist cu fragmentul străin, dacă nu chiar de-a dreptul “alien”. Dar în descrierea psihanalitică lacaniană, stadiul-oglindă  desparte fragmentele, pentru că în ştiinţa lui Jacques Lacan lucrează “legea conservării oglinzii” ! Numai identificarea umanului cu străinul ar însemna spargerea oglinzii !

Astfel, la doi ani după studiul lui Henri Wallon despre copil şi oglindă, Jacques Lacan are sentimentul unei mari descoperiri : Funcţia speculară are şi semnificaţia unei judecăţi de valoare. Pe care o comunică, ori cel puţin încearcă să o comunice lumii, într-un  text pentru cel de al XIV-lea congres psihanalitic de la Marienbad : Le stade du miroir. Théorie d’un moment structurant et génétique de la constitution de la réalité, conçu en relation avec l’expérience et la doctrine psychanalytique. Sigmund Freud era reprezentat de cea mai mică dintre fiicele sale, Anna Freud, specializată în psihologia copilului. Lacan e întrerupt inoportun în expunerea noilor principii ale “fazei oglindă” de psihanalistul britanic Ernest Jones, cel mai fidel dintre discipolii pe care Sigmund Freud îi numea “hoarda sălbatică”. Jacques Lacan se enervează, foaia cu textul iniţial chiar s-a pierdut atunci, liniile esenţiale ale expunerii rămân doar în memoria sa, şi părăseşte congresul de la Marienbad pentru a privi spectacolul Jocurilor olimpice de la Berlin. În lumea ideilor europene, de la Emmy Noether era deja bine-ştiută corespondenţa dintre simetrie şi conservare, iar filosoful Ernst Cassirer îi arătase utilitatea de metaforă mitopoetică. Simetria alinierii, a repetării corpurilor atletice aproape identice pe un stadion ori la o mare paradă ce transforma sărăcia (cum să interpretezi altfel adunarea atâtor tineri în tenişi, maieuri şi boxeri ?) într-un pageant triumfător este considerată de Jacques Lacan ca substitut la fel de bun pentru reflexia corpului în oglindă. O chestiune de esenţă antropologică şi economică este înălţată de Lacan la rangul de principiu psihanalitic : “L’autre c’est Moi !”. Jacques Lacan pune în marile spectacole atletice perfect ordonate, deci în imagini incorporând foarte multă simetrie, văzută deja, de el şi Wallon, ca fondatoare a Eului în reflexia speculară, sursele rasismului !

Asupra Eului psihanalitic, între Lacan şi Freud constatăm concordanţa : La Freud, Eul nascent este identificat narcisismului primar ; la Jacques Lacan, Eul este un obiect libidinal narcisic. Era  moment de Hiatus Irrationalis ? Astăzi, promotorii ştiintelor umane ar vrea să ne facă să credem că nimeni n-a început să gândească înaintea lor. Este falsă această pretenţie  şi dezastruoasă în consecinţe, ne avertiza Brice Parain. “Eul” veacului XVIII şi “Eul” veacului XX marchează deosebiri majore şi contrariante. În concepţia despre Ego a veacului XVIII, omul devine conştient de sine prin unitatea apercepţiei. Apercepţia fiind antonimul abstractizării. La romanticii germani, apercepţia este dezvăluirea chipului zeiţei din Sais. Deşi apercepţia nu mobilizează prin ea însăşi organele senzoriale precum urechea, ochiul sau receptorul proprioceptiv, apercepţia utilizează totuşi resursele neuronale ale percepţiei. După felul în care a fost construit, cuvântul apercepţie arată şi dificultăţile în folosirea limbajului care face o discriminare între actele ce se raportează la realitatea materială şi cele ce se raportează la realitatea mintală. În spaţiul intelectual românesc, primul care surprindea conceptul a fost Ştefan Odobleja, care a scris febril, a scris concentrat, a scris bine şi a scris cantitativ enorm, dar care a fost cel mai puţin citit, datorită ostracizării sale de establishmentul academic.

Contrastele între cele doua tipuri de “Eu”-uri rezultă din deosebirile de metrică noţională ce separă psihanaliza de toată istoria culturală care conduce la lumea modernă, o istorie a întrebărilor, a chestiunilor fundamentale. Întrebarea e moneda cea mai puternică pe piaţa liberă a schimburilor botezată Lalangue, limbajul completat lacanian, căci şi “l’inconscient est structuré comme un langage” activat  “sitôt que tout verbe a péri dans ma gorge”, cum sugerează Lacan în sonetul Hiatus Irrationalis. Înţelegerea antică a omului centra criza oedipiană pe supărătoarea practică a Sfinxului din Beoţia de a pune întrebări, Sfinxul fiind un fel de Socrates terorizant. Dar în analiza freudiană  şi completarea lacaniană, nu întrebarea Sfinxului, ce cade sub semnul repetabilităţii, un concept drag ştiinţei moderne, produce criza, ci incestul, aflat sub semnul accidentului, pentru care cei vechi n-aveau o ştiinţă, iar cei moderni încearcă să o construiască, este apogeul crizei.

Repetabilitatea aminteşte apa care curge. Repetabilitatea permite statistica. Numărul mare al bărbaţilor beoţieni ucişi de Sfinx era o asemenea statistică, şi ea provoca teroarea. Nu accidentul înspăimântă, media induce teama. Cei întârziaţi acum într-un con de Lumină care se stinge interpretează  mitul oedipian drept avertizarea că limbajul nu-i totuşi o piaţă  liberă a schimburilor. Ei consideră ca Sfinxul care vrea să ucidă animalul ce nu-i purtător de simbol din om păzeşte de fapt intrarea în târgul tranzacţiilor conceptuale. Statistica omuciderilor din Beoţia pe vremea Sfinxului era dovada că bărbaţii beoţieni nu puteau negocia intrarea în piaţa ideilor. Din aceasta cauză, atributul “beoţian” era dat unui individ voinic şi chipeş, dar cu I.Q. minor. (Prin contrast, femeile beoţiene erau nu doar frumoase, ci şi extrem de inteligente, precum provocatoarea Corina care îl întrecea pe liricul Pindar.) Sigmund Freud ignora adesea claritatea tranşantă a iluminărilor din gândirea ilustră care l-a precedat. Astfel, un geniu matematic precum Carl Friedrich Gauss folosea epitetul beoţieni, atât de strâns legat de mitul lui Oedip ! când vorbea despre cei care nu-i înţelegeau opera ! Între cele două interpretări distincte ale mitului oedipian, care este în esenţă lui mitul Sfinxului din Beotia, se situează cumpăna apelor din lumea post- Belle Époque : separaţia între Ideologia ce continua spiritul Luminilor, pe un versant, şi toate ideologiile deformante iniţiate de secolul XIX, pe celălalt versant.

Urmărind deducţiile unui personaj, de pildă Hercule Poirot în seria de romane poliţiste ale Agathei Christie, poti afla ceva despre “sinele” sau despre personalitatea lui, căci deducţia este o legătura constitutivă între un Sine definit ca o conştiinţă de tipul Cogito ergo sum,  şi experienta sa privind lumea concretului. Dar pentru un personaj mult diferit de Hercule Poirot, cel puţin pentru motivul că nu-i caracterizat printr-un exces de înclinaţii deductive ? Dacă Sinele, Eul, leagă „capetele de experienţe”, atunci se naşte speranţa că forţând cumva apercepţia într-un test psihologic intenţionat, se poate eventual revela o porţiune, pavată cu valori şi relaţii, din personalitatea individului. Acesta-i principiul testelor proiective, acceptat oficial şi de U.S. Army încă din cel de al doilea război mondial. Cele mai cunoscute şi utilizate dintre testele proiective sunt Rorschach şi TAT. Testul de Apercepţie Tematică TAT a fost dezvoltat de Christiana Drummond Morgan şi Henry Alexander Murray în deceniul 193X.

La ora actuală există discuţii privind sursa ideii testului TAT, însă convenţia majoritară favorizează prioritatea lui Murray. Preocuparea lui Henry Alexander Murray faţă de psihologie devine la el temă intelectuală dominantă după ce citeşte lucrările lui Carl Jung şi Sigmund Freud. În 1925, Murray l-a vizitat pe Carl Jung în Zürich. Va povesti mai târziu în memorii : “We talked for hours, sailing down the lake and smoking before the hearth of his Faustian retreat.” Întâlnirea cu Jung l-a determinat să aleagă psihologia ca pe o carieră. În 1927,  Murray a început să predea psihologia la Harvard University, iar între 1929 şi 1938 a fost directorul clinicii psihologice de la Harvard. Christiana Drummond Morgan (1897-1967) lucra la Harvard Psychological Clinic pe vremea când acolo a fost dezvoltat testul de apercepţie tematică. Însuşi Murray va admite jumătate de adevăr : “La început, rolul lui Chris Morgan a fost să ajute în alegerea imaginilor (căutând prin paginile revistelor etc.) : să redeseneze câteva dintre imaginile selectate ; şi să administreze testul la jumătate dintre subiecţi (ori jumătate din test la toţi subiecţii, nu-mi amintesc prea bine). Am scris articolul împreună într-un tempo rapid, în aproximativ două săptămâni.” Şi Christiana Drummond Morgan a fost puternic influenţată  în viaţa ei profesională  de analizele lui Carl Jung. Care-i natura imaginilor pe care le căuta Christiana Morgan prin reviste ? Într-o reclamă pe web găsim următoarea prezentare : “Un test proiectiv care ajută procesului de evaluare a relaţiilor interpersonale. Cele 31 de imagini enigmatice pe carduri incluse în TAT stimulează evocarea unor istorii şi descrieri de relaţii şi situaţii sociale, ajutând identificării unor tendinţe interioare dominante, emoţii, sentimente, conflicte şi complexe.”

Deci imaginile de pe carduri trebuie să fie enigmatice, dacă nu chiar ambigue. În fine, reclama de pe web ne mai dezvăluie ceva esenţial despre natura, ea însăşi ambiguă, a testului TAT : “Căutarea complexelor” arată că un test psihologic proiectiv, construit pe baza ideii despre „Eul” secolului XVIII, este folosit şi pentru a identifica trăsături, caracteristici, într-un cuvânt “complexe” ale „Eu”-lui psihanalitic definit de secolul XX ! Observăm o însemnată abatere aici de la o banală regulă de etică normativă care cere aplicarea aceleeaşi metrici noţionale când se analizează o situaţie. Cine va sesiza această contradicţie ? Prima versiune a studiului clasic realizat de Morgan şi Murray, intitulat Metodă pentru investigarea fanteziilor inconştiente,  era gata încă din anul 1934 şi a fost trimisă spre publicare la International Journal of Psycho-Analysis. Unde a fost respins de redactorul revistei, acelaşi Ernest Jones care peste doi ani va “tăia” discursul lui Jacques Lacan la Marienbad ! Sesiza Ernest Jones, el însuşi modelat în gândire de tradiţia spiritului britanic empiric, intersecţia celor două  tipuri de “Eu”-uri, considerând-o îndepărtare de la psihanaliza propriu-zisă, originară, freudiană ? Oricum, textul din 1935 a fost revizuit ţinând cont de comentariile extrem de pertinente formulate de Ernest Jones ; iar în 1935, cu titlul modificat în A Method of Investigating Fantasies : The Thematic Apperception Test,  articolul ce consemna inventarea testului TAT a fost publicat în Archives of Neurology and Psychiatry. În anul 1938, Murray şi colaboratorii vor publica Explorări ale Personalităţii, text devenit clasic, unde autorii descriu testul de apercepţie TAT. Acolo, autorii erau încă numiţi în ordinea : “Morgan şi Murray”. Când se impune prioritatea, exclusivitatea apoi, lui Murray ca autor al testului TAT ? Se pare că participarea la efortul cerut Americii în cel de al doilea război mondial va crea diferenţa între cei doi. În 1943, Murray a părăsit munca la Universitate şi clinica psihologică de la Harvard pentru o poziţie în Army Medical Corps. În cadrul corpului medical al armatei, a înfiinţat şi a condus o agenţie care selecta după criterii psihologice voluntarii cei mai potriviţi în misiuni de tip James Bond. Prin această activitate, ce dădea un suport academic îndrăznelii, Henry A. Murray va deveni, pentru psihologie, aproape ceea ce era Albert Einstein pentru fizică, în imaginaţia publicului dimensiunea profesorală  şi autoritatea lui academică vor căpăta dimensiuni uriaşe. Însăşi personalitatea lui Henry A. Murray va constitui prototipul “profesorului  cu ştiinţă  şi autoritate” din filmele de la Hollywood derulându-şi acţiunea aventuroasă  şi patriotică în cel al doilea război mondial ori chiar în Războiul Rece (să amintim doar faimosul North by Northwest al lui Alfred Hitchcock, unde personajul interpretat de Cary Grant are scene demne de James Bond doar pentru că fusese cu grijă ales prin studiul aplicativ al “profesorului”!). Ca pierdere colaterală, probabil că atunci a fost uitat numele Christianei Drummond Morgan în istoria testului de apercepţie. Însă, reamintim, amândoi erau tributari intelectual influenţei lui Carl Jung.

Cel de al doilea test proiectiv larg folosit în psihologie este Rorschach ori testul cu petele de cerneală. Desenele aleatoriu formate de petele de cerneală ori grafia petelor de cerneală, Kleksographien  în limba germană, au dat titlul unei cărţi publicate în 1857 de medicul şi pictorul german Justinius Kerner, cu poeme inspirate de imaginile create aruncând picături de cerneală pe o foaie de hârtie albă, împăturită  apoi în două. Rezultă o figură  confuză, cu simetrie bilaterală.

În spaţiul cultural de limba germană, cartea „Kleksographien” era destul de cunoscută. Ea a dat naştere şi unui joc, care îl delecta în copilărie pe Hermann Rorschach (1884-1922), fiul unui profesor elveţian de desen. Hermann Rorschach, crescut de părinţii săi într-o atmosferă intelectuală  şi artistică, dorea să devină pictor, dar a studiat medicina şi a devenit psihiatru. Citindu-l pe Sigmund Freud, revine spre asocierile stârnite de imaginile petelor de cerneală. Şi primele denumiri ale constelaţiilor au fost asemenea asocieri, dacă stelele sunt doar puncte luminoase pe foaia neagră a cerului limpede. Betelgeuze, Bellatrix, Rigel şi alte stele mai mici din preajma lor au fost asociate cu povestea vânătorului beoţian Orion. Totuşi, pe cerul astronomic ori astrologic nu întâlneşti simetria bilaterală a reflexiei speculare şi a kleksografiei. Înainte de Hermann Rorschach şi Justinius Kerner, un pictor renascentist, Leonardo da Vinci, ale cărui texte nu pot fi citite decât în oglindă, a fost primul om ce şi-a pus întrebări (ori despre care au fost puse întrebări) privind legătura dintre simetria bilaterală kleksografică  şi eventualele resorturi ascunse din firea omului. Pentru Sigmund Freud, după  Oedip, Leonardo da Vinci a fost obiectul de studiu preferat. Cu un an înainte de a muri, Rorschach publica lucrarea fundamentală : Psychodiagnostik. Unde isi prezinta metoda, legând-o de apercepţie, într-un alineat destul de abscons : “Percepţiile apar din faptul că  senzaţiile, ori grupurile de senzaţii, ecforizează imaginile memorizate ale altor grupuri de senzaţii păstrate înlăuntrul nostru. Această  ecforizare (reînviere în memorie, n.n.) produce în noi un complex de amintiri ale senzaţiilor, ale căror elemente, în virtutea prezenţei lor simultane în experienţe mai vechi, posedă o extraordinar de fină  coerenţă şi sunt diferenţiate de alte grupuri de senzaţii. În percepţie, deci, avem trei procese : senzaţia, memoria, şi asocierea. Această  identificare a unui grup omogen de senzaţii cu nişte complexe analoage, anterior dobândite, o desemnăm ca apercepţie.” În testul de apercepţie Rorschach, subiectul uman supus examinării psihiatrice este confruntat cu o situaţie în care i se cere rezolvarea unei probleme. Rezolvarea cu succes a unei probleme, vezi cazul Alexandru Macedon şi tăierea nodului gordian, presupune o strategie cu un anumit grad de violare a realităţii.

În esenţa lui benignă, testul Rorschach ar putea fi o măsură pentru evaluarea acestui grad de violare a realităţii la care este dispus individul supus testării, respectând în acelaşi timp propria sa integritate. În firmele care au angajat un psiholog, testul Rorschach este obligatoriu pentru selectarea personalului. Testul Rorschach s-a impus în societate anevoios, dar s-a impus dominator. Este tocmai ceea ce vrea să ne spuna Thomas Harris, în romanul Silence of the Lambs, transformat de Jonathan Demme în scenariu de film. În „Tăcerea mieilor”, blândul şi bine-intenţionatul profesor de psihologie analitică Henry A. Murray a fost folosit ca model pentru crearea personajului doctorului psihiatru Hannibal Lecter, un geniu al răului. Premiul Oscar primit de scenariul filmului este confirmarea relevanţei societale a testului Rorschach. Întreaga “construcţie ştiinţifică” din Tăcerea mieilor se bazează pe detaliile simbolice cu simetrie bilaterală : molia şi fluturele ale metodologiei testului Rorschach. “Ştiinţific validate”, desigur, numai de către cei care cred în valoarea testului Rorschach, sau care aleg să creadă în valoarea normativă  a testului Rorschach. Vedem, în ”Tăcerea mieilor”, mecanismul genezei şi dezvoltării groazei la intersecţia nepermisă, creatoare de grave confuzii de atitudine (umană, antropică, “alien”), între “Eul” secolului XVIII şi “Eul” psihanalitic freudian.Titus Filipas

 

 

Arhetipuri culturale sacerdotale

Multă vreme după ce  moda culturală din Sais a fost  adusă la Atena,  Lenin, pseudonimul ideologului comunist rus Vladimir Ilici Ulianov, prieten personal cu dadaistul Tristan Tzara, va comenta că reforma instituţională de la Atena  indusă  de  legislatorul Solon prin ‚importul  saitic’  fusese cea dintâi  revoluţie din Europa. Acest  comentariu ne dovedeşte faptul că Lenin citise  foarte atent celebrul Discours sur les sciences et les arts al lui Jean-Jacques Rousseau. Lenin considera că democraţia trebuie să fie precedată de importul arhetipurilor culturale sacerdotale.Titus Filipas

Semnul mirării

De la prima lectură se constată că eseul “Renaşterea Daciei?”, scris de domnul profesor doctor Mircea Babeş de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie „Vasile Pîrvan”, este ideologic orientat împotriva protocronismului. Nu apărăm noi, aici, protocronismul. După cum nu ne dezicem de el. Vrem numai să remarcăm turnuri de fraze bizare în textul domnului profesor Mircea Babeş. Chiar din prima frază, –începutul de text ar trebui să fie capul de pod pentru discursul solid, credem “da capo” că domnul profesor Mircea Babeş ştie aceasta–, se ataşează maliţios semnul mirării pentru un volum de text în limba română : “Cu nouăzeci de ani în urmă, în 1913, ieşea de sub tipar la Bucureşti un op impresionant prin volumul său neobişnuit (1152 p.!), care mărturisea despre mărimea efortului, dar şi despre ambiţia nemăsurată a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace şi în alt sens decît o făceau savanţii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorică, iar autorul, Nicolae Densuşianu, răposat cu doi ani mai înainte, avea să devină – tocmai prin această operă – una dintre personalităţile cele mai controversate din istoriografia românească modernă. Meritele sale ştiinţifice îi fuseseră recunoscute încă din timpul vieţii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Române, dar ele priveau în esenţă studiul istoriei medii şi moderne a românilor, căreia i-a dedicat publicaţii solide, valoroase.” Din ultima frază a excerptului se constată că însuşi Mircea Babeş recunoaşte soliditatea discursului ştiinţific construit de Nicolae Densuşianu până la inceptul tomului ‘Dacia preistorică’. Dar, mai departe, se dovedeşte că profesorul universitar Mircea Babeş nu mai poate urmări discursul propus românilor de către un Densuşianu ce găsea grila de citire a sintagmei “delta biblicelor sinte”, prezentă într-un vers al lui Mihai Eminescu. Căutând urmele trecutului magic al începutului civilizaţiei, Nicolae Densuşianu scrie în ‘Dacia preistorică’ despre Sais, oraşul sfânt din delta Nilulului, amintit şi în Biblie. Mai departe, dacă ştim că a existat realmente o civilizaţie antică puternică în delta Nilului, de ce nu am presupune că ar fi existat o civilizaţie antică şi în delta Istrului? Întrucât civilizaţia egipteană a celei de a 26-a dinastii este foarte strâns legată de civilizaţia grecească şi de cultul zeiţei Atena, Nicolae Densuşianu considera natural să găsească o legătură între cultul zeului Apollo şi civilizaţia hiperboreilor, subiect al miturilor greceşti: „Păşim acum pe un nou câmp de cercetări ce se deschide înaintea noastră, la tradiţiunile şi legendele păstrate la poporul român despre acest templu primitiv al lui Apollo de lângă gurile Dunărei.” Înainte de civilizaţia de la gurile Dunării, bănuită numai de Nicolae Densuşianu, avem certitudinea existenţei unei civilizaţii de calitate, «Cucuteni », mai spre nord. Vasile Lovinescu merge şi mai departe, în ‚Dacia hiperboreană’. Apoi, în vreme ce Nicolae Densuşianu a fost certamente influenţat de poezia lui Dimitrie Bolintineanu, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş pare a fi pozitiv determinat de anacronismele din poezia lui Mircea Cărtărescu. Remarcam deja în articolul ‚Alibi pentru Seminarul Vasile Pîrvan’, că prin eseul “Renaşterea Daciei?”, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş construieşte o diversiune pentru faptul că ‚Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan’ nu expune un punct de vedere oficial asupra autenticităţii „brăţărilor dacice din aur” produse acum industrial* şi pe bandă rulantă. Or, aici nu mai este vorba despre chestii gratuite, implicînd amatorismul şi diletantismul, ci despre o fraudă serioasă, pentru că „brăţările dacice din aur” sunt achiziţionate cu sume colosale, extrase de la bugetul României, iar domnul Mircea Babeş primeşte şi domnia sa vreo 1000 de euro pe lună – presupun, pentru că există Omerta asupra salariilor profesorilor de la Universitatea Bucureşti–, de la acelaşi buget strîns din banii oamenilor care lucrează din greu pentru subzistenţa lor. Domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş avea obligaţia, prin FIŞA POSTULUI PENTRU CARE PRIMEŞTE SALARIUL, să lămurească seria de anacronisme implicate în „industriile lui Burebista” pentru fabricarea brăţărilor din aur găsite acum. Sau poate, cum ziceam deja, domnul profesor Mircea Babeş este prea mult influenţat de „postmodernismul lui Cărtărescu” ? În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scrie: “Bul dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine,/Dar în fiecare lume îşi trimite el lumine,/Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurora/Oglindirea pă perete-a globului neperitori./Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi,/Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri/Ale scoicii gea a minţii au în mijloc mărgărint/Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint./Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista/ Ce-l cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista”. Or, aici în mod evident este vorba despre inducerea ideii de anacronism tehnologic prin trop pervertit. Căci tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuarţ sunt inventate abia în cea de a doua jumătate a secolului XIX. Mineralul dur quintesenţial din antichitate şi Evul Mediu levantin era porfirul. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă şi biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în porfir. Semn evident pentru recunoaşterea nobleţei de tarabostes. Nu ne vine să credem, era şi recunoaşterea ştiinţei lor. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul „porfir” citat în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa aceasta asupra „porfirului” era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Română cultă. Iar Nicolae Densuşianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decît află despre know how tehnologic domnul Mircea Babeş citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scrie despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. De altminteri, chiar şi la împăratul Hadrian era prezentă ideea acestei legături între ştiinţa din Dacia şi cea din Egipt! Sigur, poetul Mircea Cărtărescu are dreptul să scrie tot ce vrea, dar versurile lui n -ar trebui să fie considerate de specialiştii care lucrează la Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan drept datum ştiinţific!Iordanes nu exagerează deloc în evaluarea cunoştinţelor ştiinţifice ale dacilor. El este sprijinit şi de argumente arheologice. Într-adevăr, ceea ce se cheamă îndeobşte “Soarele de andezit” de la Sarmizegetusa Regia este de fapt o reprezentare ideografică pentru arhetipul cultural Eratostene. Ideologia pe baza căreia a fost construit noul ” Muzeu al Ţăranului Român ” exclude complet arhetipurile matematice din conştiinţa colectivă a ţăranului român. Totuşi, chiar în perioada comunistă existau ziarişti care scriau fie despre “meseriile uitate ” practicate de ţăranul român, fie despre patentele de invenţii înregistrate la oficiul naţional OSIM de ţărani români. Constatam, –fără să dau pe atunci mare importanţă faptului–, că majoritatea acelor vechi tehnici sau invenţii noi aveau ca idee centrală ‘formula lui Eratostene’. Aceasta a fost folosită de poetul şi geometrul Eratostene pentru a măsura în antichitatea grecească raza Pământului, şi tot ea este întrebuinţată acum ca principiu fondator în funcţionarea oricărui ‘mouse’de computer personal ! Ei bine, dacă ‘formula lui Eratostene’era folosită de ţăranul român generic, fiind prezentă, şi aceasta de mii de ori demonstrabil, în conştiinţa lui colectivă, înseamnă că este ” arhetip cultural” în sens carljungian. Or, acestea sunt teme perene, spre care trebuie să se orienteze şi Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan ! Domnul profesor universitar Mircea Babeş mai scrie incriminatoriu în eseul amintit: “Napoleon Săvescu este mai ales autorul cărţii Noi nu suntem urmaşii Romei”. Profesorul universitar Mircea Babeş chiar nu a citit corespondenţa purtată de filosoful englez John Locke şi sir Isaac Newton, pe o temă istorică adiacentă care inspiră titlul cărţii ilustrului amator care este Napoleon Săvescu ? Ei bine, să îl informăm noi pe domnul Mircea Babeş, că în acea corespondenţă, Roma care îşi incorpora provincia Dacia Felix este “Roma celor patru călăreţi ai Apocalipsului”. Afirmăm aici peremptoriu, că noi, românii, nu sîntem urmaşii acelei Rome, deşi sîntem îndrituiţi mai mult decât United States of America la toate drepturile juridice pe această planetă, drepturi care decurg din puterea absolută a Romei antice ! Titus Filipas

*Într-o abordare istorică serioasă, vezi http://www.romanialibera.ro/a158902/descoperiri-senzationale-in-situl-arheologic-de-la-schela-cladovei.html , se găsesc şi uneltele. Astfel, pentru producerea margelelor  de  malachit din neolitic, dintr-o vreme aflată cam 6000 de ani înainte de Hristos, au fost găsite “si uneltele din silex utilizate la fabricarea acestor podoabe.”

Cultul inacurateţei

În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scria cu lejeritate : ‘Bul da cuart ce nici o lume nu sa lauda ca tine,/Dar in fiecare lume isi trimite el lumine,/Caci sunt lumile cu astre, cu planeti, cu aurora/Oglindirea pa perete-a globului neperitori./Lumi in lumi, telescopate dân marunturi in inalturi,/Microcosm si macrocosmos intre valvele da smalturi/Ale scoicii gea a mintii au in mijloc margarint/Globul da cristal dân palma principesei Hyacint./Poate ca scrisei Levantul doar sa aflu globul ista/ Ce-l catase Lionardo si-l catase Gianbattista’. Or, aici in mod evident este vorba despre exaltarea cultului  inacurateţei* si inducerea ideii de anacronism.  ‘Bul dă cuarţ’ este o varză. Tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuart sunt inventate abia in cea de a doua jumatate a secolului XIX. Mineralul dur quintesential din antichitatea si Evul Mediu levantin era porfirul. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul porfir în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa asupra porfirului era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Româna cultă. Nicolae Densusianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decât află despre know how tehnologic un profesor de la Universitatea din Bucureşti citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scria despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă şi biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în marmură şi porfir, dar fără să poarte brăţări de aur. Prilej să întrebăm cu maximă voce sceptică: Au existat realmente ]n istoria dacilor brăţările masive de aur dacic garantate acum de  profesorul universitar  doctor Mircea Babeş de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan ? Cu ce scop a fost născocit canularul brăţărilor dacice din aur? În eseul ‘Renaşterea Daciei?’, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş, afiliat cu Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan, ataca furibund tezele unor amatori care ating, diletant şi gratuit, subiecte istorice vechi aflate sub semnul maximei incertitudini. Dar profesorul universitar dr. Mircea Babes îşi permite, –nu ştiu dacă suveran sau numai politiceşte slugarnic–, să ignore nişte subiecte istorice noi, aflate sub semnul unei false  certitudini. Este vorba despre fictivele brăţări dacice din aur, recomandate întru credibilitate şi de către domnul profesor universitar Călin Popescu Tăriceanu, primul ministru al Guvernului României. Întrucât achiziţionarea acestor misterioase „bratari dacice”, produse practic pe banda rulanta, deci in stil industrial, se face pe bani grei din bugetul României, cred eu ca oamenii de la Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan aveau obligatia sa exprime un punct de vedere integral validat privind autenticitatea, sau lipsa de autenticitate, a bratarilor dacice din aur. Ori in Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan  se considera ca tema este deja rezolvata, ca bratarile sunt autentice dincolo de oricare dubiu, iar din acest motiv domnul Mircea Babes nu isi mai permite frivolitatea unor  puncte de vedere elaborate ? Totusi, totusi, –intrebam  nu chiar din pura curiozitate de amatori–, in ce tomuri stiintifice produse de Seminarul Vasile Pârvan se afla descrise tehnologiile, tehnicile, mestesugurile, dupa care au fost manufacturate bratarile dacice din aur gasite acum? Or, domnul profesor universitar dr. Mircea Babes ne propune doar fraza I don’t know and I don’t care!, raspunsul tipic al cadrelor de la universitatile de stat ce sunt stipendiate cu salarii colosale de la bugetul României. Totodata, in contextul luptei politice de azi a ‘Cominternismului reloaded‘ contra protocronismului românesc, domnul profesor Mircea Babes  tinea sa il atace pe Nicolae Densusianu in eseul amintit : ‘Cu nouazeci de ani in urma, in 1913, iesea de sub tipar la Bucuresti un op impresionant prin volumul sau neobisnuit (1152 p.!), care marturisea despre marimea efortului, dar si despre ambitia nemasurata a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace si in alt sens decât o faceau savantii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorica, iar autorul, Nicolae Densusianu, avea sa devina – tocmai prin aceasta opera – una dintre personalitatile cele mai controversate din istoriografia româneasca moderna. Meritele sale stiintifice ii fusesera recunoscute inca din timpul vietii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Române, dar ele priveau in esenta studiul istoriei medii si moderne a românilor, careia i-a dedicat publicatii solide, valoroase.’ Din ultima fraza se constata ca insusi Mircea Babes recunoaste soliditatea discursului stiintific construit de Nicolae Densusianu pâna la inceptul tomului ‘Dacia preistorica’. Dar, mai departe, se dovedeste ca profesorul universitar Mircea Babes nu mai poate urmari discursul propus românilor de un Densusianu ce gasea grila de citire a sintagmei ‘delta biblicelor sinte’, prezenta intr-un vers al lui Mihai Eminescu. Cautând urmele trecutului magic al inceputului civilizatiei, Nicolae Densusianu scrie în ‘Dacia preistorica’ despre Sais, orasul sfânt din delta Nilulului, amintit si în Biblie. Mai departe, daca stim ca  a existat realmente o civilizatie antica puternica  in delta Nilului, de ce nu am presupune ca ar fi existat o civilizatie antica si in delta Istrului? Intrucât civilizatia egipteana a celei de a 26-a dinastii este foarte strâns legata de civilizatia greceasca si de cultul zeitei Atena, Nicolae Densusianu considera natural sa gaseasca o legatura intre cultul zeului Apollo si civilizatia hiperboreilor, subiect al miturilor grecesti: ‘Pasim acum pe un nou câmp de cercetari ce se deschide inaintea noastra, la traditiunile si legendele pastrate la poporul român despre acest templu primitiv al lui Apollo de lânga gurile Dunarei.’ Inainte de civilizatia de la gurile Dunarii, banuita numai de Nicolae Densusianu, avem certitudinea existentei unei civilizatii de calitate, Cucuteni, mai spre nord. Vasile Lovinescu merge si mai departe, in ‚Dacia hiperboreana’.  In vreme ce Nicolae Densusianu a fost certamente influentat de poezia lui Dimitrie Bolintineanu, domnul Mircea Babes   pare a fi pozitiv determinat de anacronismele din poezia lui Mircea Cartarescu. Or, aici nu mai este vorba despre chestii gratuite, implicând eventual amatorismul si diletantismul, ci despre o frauda serioasa, pentru ca bratarile dacice din aur sunt achizitionate cu sume colosale de la bugetul României, iar domnul Mircea Babes primeste si domnia sa vreo 1000 de euro pe luna – presupun, pentru ca exista Omerta asupra salariilor profesorilor de la Universitatea Bucuresti–, de la acelasi buget strâns din banii oamenilor care lucreaza din greu pentru subzistenta lor. Domnul profesor universitar dr. Mircea Babes avea obligatia, prin FISA POSTULUI PENTRU CARE PRIMESTE SALARIUL, sa lamureasca seria de anacronisme implicate in industriile lui Burebista pentru fabricarea bratarilor din aur gasite acum. Ori cultul inacuratetei a poluat ireversibil cultura română?  

*Până în secolul XVII, La Divina Commedia era considerată mai întâi prin valoarea ei ca operă ştiinţifică, abia apoi prin valoarea operei literare. În secolul XIX, insistenţa criticului literar român Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante ca model fiducial pentru limba română se referea de facto la aspectul amintit. În secolul XXI, criticul literar Nicolae Manolescu îşi permite să ignore acest acquis european! Nu doar atât, dar îşi mai permite să transmită generaţiilor de studenţi la filologie acest cult al ignoranţei. Nicolae Manolescu distruge astfel rădăcinile europene ale culturii române.

Titus Filipas