Putin a depus flori la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

Aflăm de aici, http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/putin-depus-flori-la-statuia-lui-stefan.html , că liderul rus Vladimir Putin a depus flori la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

De ce oare? Scriam pe blogul nostru despre faptul că la ora actuală există o adevărată mişcare culturală de mase în Rusii pentru probarea unei legitimităţi imperiale între secolul IV şi secolul VIII. Gestica lui Vladimir Putin, depunerea de  flori la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, se înscrie de facto în această nouă mişcare culturală rusească.

Prin depunerea foarte, foarte interesată de  flori, Vladimir Putin vrea să aproprie pentru Rusii tradiţia imensă, şi cu legitimitate absolută, a simbolisticii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Demonstraţia că simbolistica lui Ştefan cel Mare şi Sfânt aparţine şi Rusiilor este simplu de făcut. În limba română, ea este prezentată aici, http://www.romfest.org/rost/iul2004/stefan_atlet.shtml .+ Una dintre fiicele legitime ale voievodului Ştefan cel Mare, anume domniţa Olena, a fost căsătorită cu Ivan cel Tînăr, fiul marelui cneaz al Moscovei Ivan al III-lea. Domniţa Olena a fost înhumată la Kremlin, în catedrala Înălţării, dar aceasta biserică a fost distrusă în 1929, pentru a face loc unei şcoli militare. Între mormintele care au fost salvate şi mutate în subsolul catedralei Arhanghelul Mihail s-a aflat şi sarcofagul domniţei Olena.+

Mai puţin cunoscută este povestea că domniţa Olena a acceptat să meargă la Moscova numai însoţită de unul dintre frăţiori. Compozitorului rus Serghei Vasilievici Rahmaninov (1873-1943) îi plăcea să înscrie detaliul acesta istoric în arborele său genealogic. Frăţiorul domniţei Olena, fiul lui Ştefan cel Mare, a crescut şi a fost educat la Moscova, intrând în aristocraţia rusească. Serghei Vasilievici Rahmaninov provine astfel dintr-o familie aristocratică rusească avându-l în ascendenţă chiar pe prinţul moldav Ştefan cel Mare. Istoria aceasta veche, poate apocrifă, este repovestită aici, http://www.stefancelmare.ro/Intrebari-frecvente-s5.htm , ceva mai nuanţat.

Titus Filipas

Brazda lui Novac

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas

Stilul militar în basmele românilor

Multe dintre basmele românilor încep  precum Cartea întâia din Anabasa mercenarului grec Xenofon : “Împăratul [Darius] şi împărăteasa [Parysatis] aveau doi fii : pe cel mare îl chema Artaxerxes, iar pe cel mic îl chema Cyrus. Când împăratul căzu bolnav şi simţi sfârşitul său  aproape, avu dorinţa să îşi vadă amândoi fiii.”

Să fie doar întâmplare această  coincidenţă de formulă a povestirii în stilul militar al lui Xenofon? Eu cred mai curând că este vorba despre un filon cultural prezent în spaţiul arian de civilizaţie a excelenţei. Acele formule de începuturi de basme ne mai arată convingător că românii aparţin, chiar dintru începuturile lor, de Romania civilizaţiei ariene  a excelenţei iubită şi de goţii arieni “socii”- alizaţi despre care scria Iordanes. Iar sigiliul pentru această civilizaţie a traco – daco – moesilor “socii”- alizaţi în Novum Latium este sintagma Nova Roma, pronunţată, scrisă chiar,  în primul atelier de gândire nouă, acel think tank creştin care a fost Conciliul din 381 AD de la Constantinopol. Ruşii nu au absolut niciun drept să clameze acel sigiliu. Istoria Rusiilor începe abia din secolul VIII după Christos. Între secolul secolul VIII şi secolul IV există un mare hiatus în istoria lor, ca să folosesc un eufemism. Dar de ce să nu spunem tot adevărul şi numai adevărul  ? Între secolul IV şi secolul VIII, Rusiile pur şi simplu nu au existat pe faţa pămîntului (pavimentum)!

Privesc acum peste o hartă ce  arată frontierele Imperiului Persan pe vremea Anabasei  lui Xenofon. Constat acum prima oară, cu mare surprindere, că Imperiul Persan cuprindea şi o parte din zona ripariană a Dunării de Jos! Cu plăcere afirm adevărul că Mihai Eminescu era un poet patriot român extrem de bine informat când scria versurile:” După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe/Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe,/Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă;/Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt;/Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”

Multă vreme am crezut că Mihai Eminescu construia în Scrisoare III doar un mit. Eu îl admiteam, cu mare plăcere, drept construct discursiv despre realitatea noastră istorică. Alţii nu îl admit nici acum. Dar aceia habar n – au ce înseamnă gândirea mitopoetică!

În fine, vorbind despre asemănarea de stil militar între basmele românilor şi Anabasa lui Xenofon,  vorbind despre poezia lui Bădia Mihai trebuie să vorbim şi despre poveştile lui Ion Creangă. Cred că în basmul Harap Alb, el anticipa cele mai noi proceduri ale războaielor din timp postmodern!

Titus Filipas