Aforism din psihologia cognitivă

@ Matache Voicu http://nastase.wordpress.com/2013/10/21/albert-bourlon-si-romania/ Vreau să intervin nu corectiv, ci amical. De fapt Kurt Lewin a formulat aforismul : „Nimic nu este mai bun pentru practică decât o teorie bună.” Aforismul ţine de psihologia cognitivă. A fost citat şi de Leonid Brejnev la un congres PCUS. Acum, faptul că l-au însuşit profesori de la Politehnica din Bucureşti mi se pare ceva normal şi legitim. Acolo exista un interes pentru psihologia cognitivă încă de pe vremea profesorului şi ministrului Ion Ghica. Spre deosebire de Ioan Eliade Rădulescu – după cărturarul biograf George Băiculescu acesta fusese influenţat spre psihologia cognitivă prin lecturi din Condillac şi Antoine Destutt de Tracy- profesorul politehnist Ion Ghica îl citise preferenţial pe John Locke (pe care l-a folosit ca sursă filosofică însuşi Condillac!). Ion Ghica a şi tradus masiv din John Locke, tot la fel cum va face, în perioada lui Sămănătoristă, şi George Coşbuc. Dar George Coşbuc se încadra într-o Ideologie nouă, care va conduce la Marea Unire şi la România Mare. Filosoficeşte, poetul George Coşbuc realiza prima sinteză între „filosofia analitică” predominantă în Vechiul Regat, si „filosofia continentală” predominantă în Ardeal. Şi pe vremea comuniştilor, Politehnica din Bucureşti a fost o sursă credibilă, precum şi o putere de influenţă ce lucra pentru propagarea psihologiei cognitive care a construit la noi omul epitomic liberal. Vorbesc despre Seminarul Pedagogic condus de profesorul Stanciu Stoian. A fost un moment glorios totodată pentru România atunci, în finalul vieţii liderului comunist Gheorghiu-Dej. De fapt, o televiziune franceză i-a dedicat atunci o emisiune întreagă de similitudine între cezarismul plebiscitar al lui Charles de Gaulle şi regimul politic pentru care pleda Gheorghiu- Dej în ultimii săi ani. O discuţie personală cu savantul francez Joliot-Curie (al cărui avion fusese forţat să aterizeze pe aeroportul Băneasa de un viscol cumplit) l-a convins să implementeze reforma şcolară Langevin-Wallon (sprijinită de generalul Charles de Gaulle) în România. Pentru aceasta, Gheorghiu- Dej a mobilizat în primul rând Politehnica din Bucureşti. Profesorul Stanciu Stoian l-a desemnat pe Alexandru Duţu, ce aparţinea mişcării culturale ortodoxe Rugul Aprins (ţineau seminarii la Mănăstirea Antim), sa traducă pe româneşte principala carte de psihologie cognitivă a lui Henri Wallon. Asa că, într-adevăr, poate că „au dreptate” duşmanii noştri care acuză acum BOR de colaboraţionism cu fostul regim comunist ! Vorbindu-ne chiar noi, despre noi, de rău, să adaug că academicianul Alexandru Duţu a fost unul dintre membrii fondatori ai Fundaţiei Europene Titulescu.
Titus Filipas

Utopiile rezonabile versus turboconsumerism

În anul 1930, studiind tendinţele tehnologice şi economice din lume, gânditorul britanic John Maynard Keynes a prezis că Utopia va fi totuşi instaurată pe Pământ într-un mod predictibil cândva, şi aceasta chiar destul de curând, anume în cea de a doua jumătate a secolului XX ! În deceniul care începea cu 1960, atât în Occidentul capitalist, dar şi la noi, în România (mai ales după anul 1962) se mai credea că acel timp al vieţuirii fericite în Utopia prezisă de către marele John Maynard Keynes a sosit (vezi şi mişcarea absolut tinerească hippie)! De ce nu s-a întâmplat aceasta ? Explicaţia standard ce-i dată astăzi de către neoliberalism rezidă în fenomenul pregnant anti-ecologic al apariţiei turboconsumerismului. Astfel, în loc de a se produce o dezvoltare personală a individului -aşa cum preziceau dintotdeauna Utopiile rezonabile, dar şi teoriile educaţionale credibile dezvoltate din Ideologia primară, citiţi de exemplu cartea marelui psiholog Henri Wallon tradusă la noi de către academicianul Alexandru Duţu aflat în spirit sub semnul mişcării culturale ortodoxe “Rugul aprins”-, s-a întâmplat că, într-un mod colectiv, omenirea întreagă ar fi optat, chipurile, pentru turboconsumerism !
Titus Filipas

Sincretism, bine tratat în DEX

Termenul “sincretism” în sensul cel mai modern, reflectat de scrierile lui Henri Wallon şi Pierre Bourdieu,  este bine tratat în DEX. Să mai adaug că în uzajul modern,  termenul sincretism a fost folosit, -din câte ştiu–,  pentru prima oară de academicianul Alexandru Duţu într-un text românesc din anul 1964, anume în cartea “De la act la gândire”, traducerea unui text franţuzesc de psihologie scris de Henri Wallon. Iar Alexandru Duţu, trebuie să notăm, fusese influenţat de mişcarea culturală Rugul Aprins, expresie a umanismului bizantin. Însă termenul  sincretism are şi două conotaţii mai vechi, ce nu mai sunt menţionate în DEX. Cred, totuşi, că acele conotaţii au deosebită importanţă pentru cultura românilor, pentru istoria culturală a românilor.  Este util de aceea să apelăm la dicţionare  străine. Ce le reamintesc. De exemplu Merriam-Webster : “New Latin syncretismus, from Greek synkrētismos federation of Cretan cities, from syn- + Krēt-, Krēs Cretan / Date: 1618 / 1 : the combination of different forms of belief or practice /2 : the fusion of two or more originally different inflectional forms.”

Or, arta cretană influenţează bisericile Craioveştilor din Oltenia. Îndrăznesc a spune aici că picturile din acele biserici olteneşti transmiteau umanismul bizantin.  Dar ideologia artei cretane influenţează şi pictura lui El Greco. Domenicos Theotocopoulos  creează figure înalte, filiforme, de oameni şi sfinţi în tablouri mult preţuite  de patronii lui din Romania Neoacquistica iberică. Ideologia ortodoxă a Comnenilor şi a Paleologilor era unită de cărturarul cretan Eremia Cacavelas cu ideologia europeană a Contra Reformei, sau ideologia Romania Neoacquistica, într-o sinteză care va influenţa educaţia Domnitorului Dimitrie Cantemir.

Pe vremea antichităţii precreştine, în insula Creta fusese construit Labirintul care ascundea ferocele Minotaur. Dar influenţa cretană asupra noastră, cel puţin asupra Olteniei, a fost cu totul alta decât influenţa Labirintului. După 1204, insula bizantină Creta era ocupată de veneţienii care nu interferă cu ideologia înălţătoare a Comnenilor, după cum îngăduie şi noua ideologie a Paleologilor în teritoriul cretan ce-l vor păstra până la 1669. Astfel observăm în Creta un interval semi-milenar de continuitate ideologică ortodoxă. Este o sursă pentru ideologia bizantină care ne influenţează şi acum. Iconografia cretană a Paleologilor se mai vede la noi în pictura din bisericile Craioveştilor, experţii au scris doveditor. După cum ideologia legăturii dintre spaţiul ceresc şi spaţiul pământesc, adică ideologia Comnenilor, este incorporată în Coloana fără Sfârşit. Constantin Brâncuşi declara în mod explicit care este semnificaţia complexului sculptural lucrat de el la Tîrgu Jiu : ‘Stâlpul Nesfârşitului este negarea Labirintului.’

Paleologii sunt prima dinastie bizantină cu herb  : Vulturul Bicefal. Nu ar putea fi considerat Stâlpul Nesfârşitului  ca un simbol heraldic pentru Comneni ?

Prin sincretism, da.

Titus Filipas

Andrei Pleşu, Mihail Neamţu şi Dorin Dobrincu

Andrei Pleşu, Mihail Neamţu şi Dorin Dobrincu slujesc la acelaşi stăpân ? De ce întreb ?

După ce am criticat pe blogul meu +scriitura reală pe care o promovează Cristian Neagoe, […] într- o sub-vernaculară pseudo – neolatină grotescă, spre care vrea să împingă limba română cultă, iar aceasta o face pe banii mei, de generic simplu cetăţean plătitor de impozite, subliniind că „aceasta politică de înlocuire a limbii române culte cu o sub-vernaculară pseudo – neolatină grotescă a fost promovată de către culturnikul Lioncik Tismeneţki (tatăl lui Vladimir Tismăneanu) în perioada 1940-1941 în Basarabia, după cum este promovată  acum şi pe blogurile plătite de “maica rusie” şi care au invadat blogosfera  românească. Bizar, dar aceşti bloggeri plătiţi de “maica rusie” salută activitatea lui Horia Roman-Patapievici la Institutul Cultural Român! După cum îl sprijină, acum, pe Cristian Neagoe. Tot bizar, Cristian Neagoe alege din raţionalul Jurnal al Fericirii tocmai un scurt pasaj de misticism. Or, aceasta este influenţa misticismului rusesc infiltrată în ortodoxismul românesc în perioada slavonică. Misticismul medieval rusesc,  perpetuat de patriarhatul apocaliptic de Moskova, a fost amplificat şi de propaganda ideologică  marxist – leninistă  a existenţei realităţii directe. Misticismul  rusesc este una din laturile unui fenomen de maniheism. În literatura rusă, acest maniheism explodează în romanele lui Vladimir Sorokin. Iar Cristian Neagoe încearcă şi el, bietul!, să fie imitatorul rusului Vladimir Sorokin. Sigur, el nu primeşte bani de la “maica rusie”, pentru că este plătit de Institutul Cultural Român.+, mă pomenesc pe blog cu un link-căpuşă spre un sicofant al lui Andrei Pleşu, vezi http://sfwd.blogspot.com/2008/08/icrny-cristi-neagoe-pro-anti.html .

Apoi, la mine pe blog vine un comentariu  malevolent scris de avatarul Scardanelli (alias eseistul Mihail Neamţu). De ce oare? Intru pe blogul Scardanelli la ultima lui postare,  http://grupareadeparte.wordpress.com/2008/08/13/dreapta-securista-de-pe-net-si-stanga-care-se-face-ca-n-o-vede/ , şi citesc : “Ce au în comun Altermedia, Asociaţia Rost, Proiectul Arche, Gruparea Aproape, Generaţia Katehontică, Cercul Noica, Victor Roncea, Alex Bogdan Duca, Ovidiu Hurduzeu, liberalism.ro, “Abatele” Savatie, Mircea Platon, Gigel Chiazna & Co.”

Eu simpatizez cu Altermedia, Asociaţia Rost, Proiectul Arche, iar blogideologic Titus Filipaş este pe blogroll la Victor Roncea, totodată am scris un articol în apărarea călugărului basarabean  Savatie, atunci când era atacat de un blogger care lucra pentru “maica rusie”. Dar tot nu văd încă legătura.

În fine, surprind tabloul complet  când citesc „Martiri ortodocsi ai temnitelor comuniste ucisi a doua oara”,   http://victor-roncea.blogspot.com/2008/08/martiri-ortodocsi-ai-temnitelor.html :

+O expozitie cu martiri ai temnitelor comuniste propusi spre canonizare in Biserica Ortodoxa Romana a fost interzisa la Iasi de „noua Securitate” Expozitia itineranta „Destine de martiri”, realizata de Muzeul Judetean Ialomita, CNSAS si Asociatia Rost la sediul Muzeului „Mihail Kogalniceanu” din Iasi, este inchisa in urma unor denunturi realizate prin presa in stilul „Scanteii” anilor ’50. Folosind ace­leasi argumente ca si anchetatorii si securistii regimului bolsevic, noii acuzatori ai memoriei martirilor anticomunisti au speriat organizatorii expozitiei ca „fac imagine unor legionari”. Miscarea Legionara nu a fost condamnata la Procesul de la Nürenberg, iar dintre cei sase martiri doar unul a fost legionar, ispasind ani grei de temnita ca „dusman al poporului”. In cadrul expozitiei erau prezentate destinele a sase militanti anti-co­munisti propusi spre canonizare, consemnate inclusiv in documentarul discursului prezidential de condamnare a comunismului din Romania. Si anume: Ioan Ianolide, cu 21 de ani de temnita si o viata mutilata; Valeriu Gafencu, „Sfantul inchisorilor”, mort in penitenciarul de la Targu Ocna, dupa ce isi donase doza de streptomicina oferita de un prieten pentru salvarea evreului Richard Wurmbrand; parintele Gheorghe Calciu, cu cei 21 de ani de temnita si marturisire impotriva daramarii bisericilor in anii ’80, eliberat la cererea presedintelui SUA Ronald Reagan, devenit simbol al apararii drepturilor omului in Romania comunista; parintele Daniil (Sandu Tudor), initiator al Rugului Aprins, mort la Aiud dupa ce purtase patru ani lanturi la picioare; parintele Arsenie Boca, supranumit inca din timpul vietii „Sfantul de la Sambata”, mare predicator, inchis, umilit, caterisit, marginalizat pana la sfarsitul vietii, al carui mormant este vizitat si acum de mii de ortodocsi; nu in ultimul rand,  parintele Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei, care a implinit recent 94 de ani si este un stalp al Bisericii Ortodoxe Romane la Manastirea „Sfanta Maria” Techirghiol.[…] Asociatia Rost ii va actiona in judecata pe autorii campaniei impotriva martirilor anticomunisti, [în primul rand pe] Dorin Dobrincu. +

Într-un editorial din revista electronică Asymetria, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=606&mode=thread&order=1&thold=-1 , domnul Dan Culcer de asemenea focalizează atenţia noastră asupra acestui “Dorin Dobrincu, cercetator ştiinţific, directorul actual al Arhivelor naţionale, beneficiar unei promovari spectaculoase, membru al Comisiei prezidenţiale de analiza a comunismului, al carui prezident a fost Vladmir Tismaneanu.”

Într-un articol pe blogul meu scrisesem deja pe 18 ianuarie 2008 despre acest fervent susţinător al prozelitismului evanghelic, atunci  când  semnalam +Un  “fulminant” şi hilar mesaj pro – Dobrincu  postat la adresa  : http://danutm.wordpress.com/2008/01/16/ingrijorare-fata-de-ofensiva-impotriva-lui-dorin-dobrincu/#comments , o mostră de mesaj ideologic orientat împotriva intereselor româneşti. Şi adăugam :„Sînt un basarabean sorocean, iar tatăl profesorului universitar Vladimir Tismăneanu a persecutat familia mea din Basarabia în perioada 1940-1941. Familia lui Vladimir Tismăneanu nu a plătit vreodată daune familiei mele pentru acele persecuţii. Aş cere acum lui Tismeneţki,  milioane de euro compensaţii pentru răul făcut neamului meu  de neamul Tismeneţki,  ori Tismăneanu, cum îşi zic ei acum ! Din această cauză, declar la modul cel mai solemn  : Oricare prieten cu Vladimir Tismăneanu devine automat duşmanul meu personal!  Se aude, domnule Eugen Negrici (fostul meu prieten), semnatar al Raportului  Tismăneanu? Dorin Dobrincu se înscrie în categoria şcolii internaţionaliste Roller, de  istorici români lipsiţi complet de onestitate intelectuală. Sigur, între Mihai Roller şi Dorin Dobrincu există o diferenţă. Mihai Roller era internaţionalist în vena cominternist- cominformistă. Dorin Dobrincu este internaţionalist în vena ideologiei deformate iudeo- creştine, inventată după 1800 AD. Ideologia iudeo- creştină vrea să ne înveţe că Limba Română nu poate fi Lingua Sacra! În fine, dacă vrem neapărat să ne ocupăm de intellectual garbage, atunci se poate demonstra că textele lui Dorin Dobrincu sunt încărcate  cu  tomberoanele minciunilor  prin omisiune  şi tomberoanele  minciunilor  prin comisiune.”

Acţiunea acestui Dorin Dobrincu este îndreptată şi asupra lui Sandu Tudor, intelectualul român care a fost iniţiatorul mişcării culturale Rugul Aprins ce  marca o Renaştere în Limba Română sacră a primului umanism bizantin.

Prin faptul că sunt complici la această nouă persecuţie, Andrei Pleşu şi  Mihail Neamţu decad de la orice pretenţii de roluri pozitive în cultura română.

În domeniul certitudinilor recente, Holocaustul se măsoară prin dimensiunea unor  compensaţii pecuniare. Într-un interviu consemnat aici, http://alandra.wordpress.com/2008/08/19/interviu-cristian-neagoe/  , Cristian Neagoe zice :”ne inflamam nevoie mare de svastica de pe curu poneiului, dar ne facem ca nu stim nimic despre holocaustul din Romania.”

Cerceii Doamnei noastre, Maria de Mangop, aveau formă de svastică, ştiai tu asta, “prea cultule” Cristian Neagoe ? Cum îţi permiţi tu, bietule Cristian Neagoe, să pui imaginea cerceilor Doamnei noastre, de sânge imperial suprem, “pe curu poneiului”? De ce îţi baţi joc de imaginea şi istoria României, prea infatuatule Cristian Neagoe ? Şi eşti plătit de Institutul Cultural Român, toată insulta asta la adresa României este plătită din impozitarea românilor! Ei, da, noi, românii, ne asumăm svastica, este un simbol care face parte din istoria civilizaţiei noastre ariene de excelenţă!  ICRNY trebuia în esenţă să execute la standardele de excelenţă o reprezentare   culturală a României la New York. Iar aceste standarde de excelenţă pentru o reprezentare culturală a României la New York implică anterior nişte studii serioase de geografie behavioristă. Din bibliografia prezentată pe un alt blog de prietenii lui Cristian Neagoe nu rezultă aceasta. Cristian Neagoe a citit măcar studiile lui Paul Claval? Nu ştie nimeni?!  Există nişte arhetipuri culturale româneşti, deşi unii culturnici, începând cu Andrei Pleşu la 5 februarie 1990, scuipă peste ele. Institutul Cultural Român avea datoria morală să popularizeze, mă rog, să facă publicitate, ostensivă şi chiar, de ce nu?, ostentativă, acestor arhetipuri culturale româneşti. Ştie   cineva, (eu nu am găsit date de vreun fel), după ce metodologie se conduc secţiile din străinătate ale ICR? Vă atrag atenţia că orice metodologie pentru ICR trebuie să incorporeze noţiuni de Teorie Culturală, iar acestea la stadiul dell’arte. Apoi, în ce măsură a respectat ICRNY proporţia corectă endogen/exogen în expoziţia „românească”  de la New York?

Titus Filipas

Rugul Aprins nu mai este ‘o taină’

Discutăm iarăşi „Adevărata călătorie a lui Zahei (V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins)”, din

http://www.romanialibera.ro/a128221/v-voiculescu-si-rugul-aprins.html .

‘Adevărata călătorie a lui Zahei’ este ceea ce a hotărât  Vasile  Voiculescu să fie, prin tropii cei mai potriviţi. Nu ceea ce stabileşte criticul (istoricul) că este ‘adevărul’. Adevărul  este  ca  pielea de sagri,  se reduce în permanenţă.  La noi se vede dispreţul măreţ al unor  Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu faţă de Jacques Derrida. Care, totuşi, ne cerea, –şi nouă, rumânilor!–,  să îl recitim atent pe Bonnot de Condillac. Ioan Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi prima generaţie de elevi de  la Sfântu Sava foloseau manualele scrise de Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (principele de Parma). În filosofia existenţialistă a lui Jacques Derrida, veridicitatea, identitatea, şi autenticitatea  sunt înlocuite de Signatură, iar cauzalitatea de Diferanţă. În fine, paralela –deşi spun că omotetia este neavenită–, între  Zahei şi Vasile Voiculescu putea fi analizată folosind Diferanţa. Oricum, nu poţi face o comparaţie între puşcăria din Belle Époque şi represiunea comunistă, decât recurgând la Adorno. Nu am citit cartea lui Marius Oprea, însă predefinit clamez că referinţa Adorno nu este prezentă între  coperţile semnate de Marius Oprea.

Taina Rugului Aprins nu mai este demult ‘o taină’, mişcarea culturală Rugul Aprins, protejată de patriarhul BOR ca locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei,  a fost  un curent de renaştere rumânească a primului umanism bizantin.

Titus Filipas

Jurnalul prinţesei Bălaşa Cantacuzino

Fotografia care iluminează coperta blogului La porţile Orientului, vezi http://laportileorientului.wordpress.com/, este fotografia prinţesei  Bălaşa Cantacuzino ? Întreb aceasta după ce am comparat atent (în măsura în care îmi permite prezbiţia) iluminura de pe blogul menţionat, cu fotografiile care acompaniază  articolul In search of „Balaşa Cantacuzène” 5, by James O’Fee, care poate fi accesat la adresa :          

http://www.impalapublications.com/blog/index.php?/archives/2328-In-search-of-Balaa-Cantacuzene-5,-by-James-OFee.html

Ştiu că în perioada comunistă, prinţesa  Bălaşa Cantacuzino ţinea un jurnal personal ilustrat cu desenele ei, jurnalul o ajuta să găsească forţa de rezistenţă spirituală la opresiunea comunistă de inspiraţie cominternistă. Acel jurnal a fost confiscat de securitate. Fostul deţinut (politic?!) Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că absolut nimic din ce a confiscat securitatea în percheziţiile amănunţite (aici pot să depun mărturie!) pe care le efectua înainte de arestările de la domiciliu nu s – a pierdut, documentele se păstrează în arhive.

Este timpul să întreb ce studiază de facto oamenii aceia de la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii)? Ei sunt destul de şcoliţi să ştie că trebuie să aleagă din Arhivele  Securităţii propriile lor ţinte de studiu, ţinte care interesează realmente societatea  românească. Omeneşte vorbind, cred că obiectivele studierii Arhivelor  Securităţii ar trebui orientate spre găsirea şi restituirea publică a mărturiilor scrise despre epoca de represiune, vorbesc despre manuscrisele literare şi jurnalele personale, printre care şi jurnalul prinţesei  Bălaşa Cantacuzino. Securitatea a confiscat manuscrise inedite din opera unor mari scriitori români care au suferit represiunea regimului comunist. De ce nu a cerut vreodată poetul proletcultist Mircea Dinescu, reprezentant tipic pentru noua „burghezie roşie” şi forţa ei de acum, restituirea manuscriselor confiscate de securitate de la poetul şi prozatorul Vasile Voiculescu ?

Deoarece Biserica Ortodoxă Română a protejat mişcarea culturală Rugul Aprins al cărei umanism bizantin l – a influenţat şi pe Vasile Voiculescu, cred că BOR are acum obligaţia morală să dea în judecată CNSAS –ul,  în mod special  pe membrul Colegiului  CNSAS Mircea Dinescu,  pentru că ei nu au căutat şi nu au restituit ortodocşilor, dar  şi tuturor românilor interesaţi de cultura de calitate iar nu de umplutură, manuscrisele marelui Vasile Voiculescu!

Titus Filipas 

Academicianul Alexandru Duţu şi spiritul lui Condillac

Cred că academicianul Alexandru Duţu –care îl citează frecvent în opera lui pe Fernand Braudel–, a fost unul dintre cei mai oneşti, şi fericiţi! intelectuali români din perioada comunistă. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică:  “Un succedaneu popular pentru  Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Trebuie să amintim în mod expres faptul că academicianul Alexandru Duţu  fusese marcat în formarea sa intelectuală de  spiritul mişcării culturale ortodoxe române Rugul Aprins. Această mişcare culturală ortodoxă a demonstrat  că patriarhul  Bisericii  Ortodoxe Române,  –chiar şi în cele mai aspre condiţii politice–,  a îndeplinit funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, aceea  de a  permite condiţiile  legăturii celei mai fertile  între gândirea filosofică şi teologie.

Fără să ştie, în ruptura sa de Moscova din anul 1962, guvernarea comunistă a României va resuscita spiritul lui Condillac într-o formă modernă. Reamintim că  spiritul abatelui  francez Bonnot de Condillac  influenţase ideologic şi formarea  Partidei Naţionale a primilor liberali  români din secolul XIX. Dar la începutul anilor 1960,  iată cum şi  comuniştii naţionalişti  români realizează importanţa educaţiei, precum  şi revenirea la modelul cultural francez! Care, din fericire, era   promovat cu foarte mare acurateţe de către intelectuali de seamă din Partidul Comunist Francez. Aceşti  intelectuali comunişti din Franţa generalului Charles de Gaulle nu întrebuinţau  ‚limbajul de lemn’, ci reprezentări ontologice  autentice.

Tot la fel,  ministrul culturii din guvernul  patronat de Charles de Gaulle, scriitorul André Malraux (1901-1976),  un simpatizant al cauzei comuniştilor şi în războiul civil din China, şi în războiul civil din Spania, şi în lupta Uniunii Sovietice împotriva lui Adolf Hitler,  demonstra totuşi  că era tensionat de Absolut  atunci când pronunţa  fraza scolastic- anselmiană: « Le XXIe siècle sera religieux ou ne sera pas. » („Secolul XXI  va fi religios ori nu va fi deloc”). Era  poate îndemnul lui Malraux la o nouă Contra Reformă. Iar mesajul lui nu era exprimat în ‚langue de bois’.  Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul  gramaticii generative naturale. În materie de educaţie, comuniştii francezi aveau pregătit, încă de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug  ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie  umplut.”-  „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este de fapt din François  Rabelais. Prin  expresia criptică : „un feu à allumer”, trebuie să înţelegem  “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica  naturală ”. Folosindu-se limbajul figurativ, acelaşi mesaj era deja înscris şi în picturile  bisericeşti  exterioare de pe volumul Moldoviţa al Marii Enciclopedii româneşti din secolul al XVI-lea.

Paul Langevin (1872-1946) , un fizician celebru, provenea dintr-o familie muncitorească. În 1871 pe colina Montmartre, mama lui asistase ca martoră adolescentă îndurerată  la împuşcarea communarzilor. Putem bănui că istorisirile mamei despre amintirile adolescenţei i-au determinat în mare măsură atitudinea politică foarte radicală. Istoricul sorbonnard Pierre Miquel are  dreptate   să  caracterizeze  urmările  uciderii communarzilor: „Rana deschisă se va cicatriza cu greu: asemenea masacru influenţează viitorul politic şi împinge mentalităţile spre atitudini extreme” (traducerea aparţine domnului Florin Hera). Prima reacţie populară, neaşteptată!,  a fost să asocieze sângele communarzilor cu sângele cuplului regal Louis XVI şi Marie – Antoinette. În consecinţă, se creează atunci pentru prima oară condiţiile cele mai  propice de restaurare,  sinceră şi larg  acceptată,  a regalităţii în Franţa. Contele de Chambord putea deveni atunci regele Henric al V-lea. Aşa cum ne povesteşte Victor Hugo în Mizerabilii, Henri era un nume regal  foarte iubit de  popor. Aceasta pentru bunul motiv  că Henric al IV-lea  dorea ca fiecare familie franceză  să  aibă duminical o găină grasă  în oala de supă! Contele de Chambord nu devine rege  doar  dintr – un simplu capriciu personal. El  nu acceptă ca drapel naţional tricolorul, sub care obţinuse atâtea victorii armata franceză. Care la rândul ei nu va accepta baniera  cu florile de crin, niciodată steag naţional francez. Însă  baniera  cu florile de crin  va fi votată  ca drapel  naţional  de către  cetăţenii  Quebec-ului modern !

Paul Langevin,  –Angevinul, dacă am încerca să-i traducem numele–,  a fost savantul francez  care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial. Tot el a facilitat şi plecarea fizicianului George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog  francez  mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind  specialist în psihologia copilului. El este nepotul politicianului francez Henri Wallon (1812-1904),  acela care  observa  după zdrobirea Comunei din Paris  că Republica franceză  nu avea legitimitate, şi   propunea un apendice legislativ cunoscut ca  ‘amendament Wallon’. Amendamentul  înscrie pentru prima oară cuvântul République în Constituţia Franţei. Acelaşi parlamentar Henri Wallon  din secolul XIX  are  şi  ideea  septenatului prezidenţial. Îl va inspira  mai târziu  pe generalul Charles de Gaulle  pentru textul instituţional la  crearea celei de a V-a  republici franceze.

În secolul XVIII, un alt Henri Wallon, strămoş cu încă două generaţii mai vechi, trăia modest ca  profesor meditator particular  – maître libre,  pentru  citire şi  scriere, însă la înălţimea spirituală  a Epocii Luminilor. Totuşi nu toţi intelectualii Epocii Luminilor aveau dreptul să intre în saloane! Stră–strănepotul acestui intelectual ce nu era admis în saloanele Franţei din secolul XVIII va scrie cartea „De l’acte à la pensée” (Flammarion, Paris, 1942). Îl consider a fi cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus în alte limbi decât în cele neolatine, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual (citiţi de pildă excelentul capitol despre « indicii », la fel de dificil  ca şi capitolul matematic despre varietatea Cantoriană).  Bine, acum este necesar să precizăm că Henri Wallon se simţea  comunist numai în dimensiunea foarte restrictivă că el accepta materialismul dialectic. Care-i un fel de Weltanschauung comunist. Adevărul este că lucrările ştiinţifice ale lui Henri Wallon erau pline de judecăţi inedite. Iar în măsura în care acele judecăţi erau formulate şi acceptate prima dată numai de el, se constituiau automat în tot atâtea exemple de judecăţi dialectice în cel mai pur sens al epitetului dialectic.  

În limba română, textul lui Henri Wallon despre psihologia formării gândirii copilului plecând de la actele sale în interacţiunea cu lumea,  va fi tradus de academicianul Alexandru Duţu. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român de astăzi se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii  veniţi de la Universitatea  din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel,   extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei  copilului mic”  de către un viitor ofiţer. Capitolul principal în ‘Psihologia copilului’ este ‘Personalitatea copilului’, ce tratează despre felurile în care infantul alege acţiunile sale. În prima parte din „Mémoires de guerre”, generalul Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă   contează extraordinar de mult felul în care combatantul  selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior  a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa.

Cu atât mai mult este necesară înţelegerea „Psihologiei copilului” în secolul XXI. Accentul exagerat  pus la noi pe  ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei  triada  „Pleşu, Liiceanu,  Noica”, a obliterat din cultura română influenţa  lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Pentru Gabriel Liiceanu, această  desconsiderare a textelor într-o Limbă Română perfectă,  ce aparţin lui Alexandru Duţu, l-a condus spre afirmaţii extreme. Citez din „Uşa interzisă”: „După  ce am  scris 200 de pagini despre limită mi s-a părut că am aflat „ce este viaţa”. Ba mai rău: l-am descoperit pe Dumnezeu la capătul unei demonstraţii, ca „sursă  a libertăţii noastre”. Mă  chinuisem, ce-i drept, să  înţeleg, dar lucrul dăduse roade: dintr-un pas ajunsesem la capătul drumului”. Din păcate, textul domnului Gabriel Liiceanu este  contagios. Găsesc pe un forum electronic (sau pe un weblog?)  în limba română un ecou la frazările sale: „Despre cum visez/  Publicat de Deea Syra la 19/02/2005. […]  Liiceanu m-a învăţat, în “Despre limită”, că eu mă compun dintr-un “eu primit” şi un “eu construit”. Tot el spune că înainte de a-mi da formă sau de a da formă la tot ce mă înconjoară,  pot-sau pot să nu fiu- în acord cu setul de limite primit şi pot să-mi construiesc viaţa în armonie sau în intim dezacord cu tot ce  mi s-a dat.” Doamne, ce ni s-a dat? întreb eu. Mărturisesc că nu ştiu, de aceea mă grăbesc să parcurg în fuga lecturii eseul  “Despre limită”.  Şi găsesc în lucrarea filosofului Liiceanu nişte fraze ce mă îndeamnă la suicid: „Determinaţiile cu care orice fiinţă  umană  porneşte la drum şi care fac parte din zestrea ei, ca „limite“ pe care nu ea le-a ales, dar dinlăuntrul cãrora se înalţă şi se exersează  propria noastră  putinţă  de alegere, au fost numite „fondul intim străin“. Noi existăm ca fiinţe libere în măsura în care rămînem să „atîrnăm“, să depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre şi care în felul acesta, fără  să  ne aparţină  propriu zis,  ne constituie în chipul cel mai intim”. Cu alte cuvinte domnul Gabriel Liiceanu îmi spune  ca eu sînt o insectă, adică sînt complet determinat de „fondul intim străin“, sînt complet determinat de un ‘set de valori’ primite, şi nu pot să mă construiesc pe mine însumi decât plecând de la acel set. În contextul lumii de azi, trebuie să ascult mereu de o normare externă ce nu poate fi altfel decât una „politiceşte corectă”. Cu alte cuvinte, setul de valori corecte este impus lumii de azi de un ‘popor dominator’. Întrucât noi, românii, nu sîntem un ‘popor dominator’, este clar că „atârnăm” –zice Gabriel Liiceanu–, de ‚străini’ (este vreun cuvânt mai potrivit?). Ceva mă trimite să recitesc „Doina” lui Mihai Eminescu, de unde reţin: „Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”. Adică  nu mai poţi cunoaşte ‚setul de valori’ al propriului tău popor, ci trebuie să adopţi setul valorilor ‚poporului dominator’. Se subînţelege că atât eu, cât şi orice om  căruia i se impun prin educaţie ‘valorile politiceşte corecte’, va munci toată viaţa, chiar fără să ştie, întru sporirea puterii ‘poporului dominator’, pentru că exact aşa ceva se întâmplă atunci când respecţi şi urmezi valorile sale. Părinţii americani sunt primii care s-au conformat, şi îşi execută copiii, împuşcându-le creierii cu artileria chimică a medicamentelor inventate pentru a fi „politiceşte corecţi”.

Am văzut pe canalul TV  Discovery emisiuni unde apar părinţi inconştienţi ce declară: „Copilul meu este normal. Însă vreau ca el să fie perfect integrat în viaţa societală,  şi să exceleze”. Iar pentru aceasta îşi dopează copiii  cu droguri ce influenţează „pozitiv” metabolismul serotoninei. Numele drogurilor pe româneşte este acela de „medicamente antidepresive”. Orice copil visător, eventual un copil „melancolic” cum a fost un Blaise Pascal infantil care desena cercuri, este obligat de părintele lui american să ingurgiteze cantităţi de medicamente SSRI (Selective Serotonin Reuptake Inhibitors). Or, este un fapt medical recunoscut la ora actuală, că aceste droguri produc modificări în morfologia creierului. Unii dintre copii vor excela poate la capitolul ‘integrare societală’. Dar vor mai fi şi încăpăţînaţi ce se vor sinucide după alungarea din melancolia lor prin  medicaţia  ciclonică prescrisă de medic.

Nu cunoşteam în mod concret  până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva,  bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui  Henri Wallon despre „psihologia copilului mic”  traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român,  însărcinat de comuniştii naţionalişti cu  traducerea pedagogiei lui Wallon, surprinzător, într-o pagină din  „Jurnalul fericirii” ţinut  de marele cărturar Nicolae Steinhardt (tatăl său a fost coleg  de facultate cu Albert Einstein!):    „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui   Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă  adresez  (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt  capăt al  firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de  tot, numai  crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii  Slatina, călugăr de  origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar   acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare  gestul acesta de firească  smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3.  Dacă cel ce stă  la  picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr,  simplu, vorbitor înlesnit, cu privire  blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare  serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă,  dar şi cu vădită  atenţie, reflectând îndelung.  Codin Mironescu [Alexandru  Mironescu], Todiraşcu  [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile  Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi   ascultă  răpiţi şi se cunoaşte că au parte  de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii  studiază  teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da,  ăştia n-ar  pleca întristaţi de la Domnul.”  

Personalitatea academicianului Alexandru Duţu  influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o  mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a  părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu  se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’. În lucrarea sa din 1982,  “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucuresti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: «  … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964.) ». Psihologia înseamnă, cum scria Victor Hugo, în primul rând:  „Conduite de l’homme vis-à-vis de lui-même”. Dacă  în poemul cu acelaşi  titlu, Victor Hugo simte că este absolut necesar  să amintească, poate influenţat   prea mult de spiritul modern promovat de  Montesquieu,  ipocrizia bizantină a lui   Cantemir şi Bossuet: „Le jour où du milieu des vivants il sortit ; /Ô honte ! on trouvera toujours, grand ou petit, / Un homme pour verser ces pleurs de crocodile ;/ Ce sera Cantemir, si ce n’est Chalcondyle, /Si ce n’est Karamsin, ce sera Bossuet.”  Era invocată în versuri deriva  epistemică,  într – adevăr de dimensiuni continentale, prin care  Victor Hugo îi exila, deja!, pe Dimitrie Cantemir şi pe episcopul Bossuet, departe, departe, pe continentul cunoaşterii prudenţiale, devenit de atunci „Lumea dispărută”, precum aceea căutată de Arthur Conan Doyle. Când arhitectul Ioanid  îl întreabă pe tînărul Filip, pretendent la titlul de împărat  de Romania : « -Tinere, ai citit cărţi de istorie ? Care e cartea cea mai importantă pe care ai studiat – o ? », primeşte răspunsul care îl uluieşte : “Discours sur l’histoire universelle de Bossuet.” Dar măsura  efortului  cerut pentru a înainta  « contra curentului » pe cascada  înaltă şi violentă care se scurge  pe tepuiul Kaieteur nu mi se pare a fi  o scuză suficientă pentru lenea mintală. Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient numai sursele de armonie pentru individul uman, într-un text ce aminteşte pagini din  „Logica rezonanţei” a lui Ştefan  Odobleja: „Ritmurile  scandează  activitatea noastră  psihică, marchează momentul  propice   unei  diversiuni  fortuite,  unei  asociaţii  oportune,  unui ocol  necesar,   unei schimbări a punctului de  vedere,  unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile  diferă de la un individ la altul. Ele  diferă de asemenea cu vîrsta.”  Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea. Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile  sunt una dintre  cauzele ce îl  sustrag acţiunii obiectului,  favorizând   distracţiile sale.  În  activitatea sa,   influenţele  succesive au predominanţă  asupra  scopurilor….În oricare moment, activitatea  senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între  incitaţiile  organice interne, şi  cele exterioare, obiective.”  Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon  constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă  palatabilă şi convenientă  atât  la psihanaliza occidentală, .cât şi la psihologia hedonică pe  care se bazează logica „agentului raţional” din economia  de piaţă liberă.  Psihanaliza occidentală era supărătoare şi pentru că ea se construieşte ca “discurs despre discursul pacientului”. Jacques Lacan spunea chiar că nu există „l’Inconscient”– „Inconştientul”  ca stare de fapt, în exteriorul  acestei analize. Asertare de mare profunzime, ce îl  atrage pe Henri  Wallon  către  un anumit grad de   reconsiderare pozitivă a psihanalizei;  totuşi pentru el   Condillac va rămâne  totdeauna infinit mai important decât Sigmund Freud.  Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu părintele Ilie Cleopa (1912-1998).  Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români. Fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă  la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare. Spiritul cărţii ‚De la act la gândire’ este apropiat de spiritul Instrumentalismului pragmatic american. Numai datorită lecturii cărţii ‚De la act la gândire’  am putut imediat înţelege  Instrumentalismul  lui John Dewey  care completează Pragmatismul american, dar este tot atât de apropiat spiritului culturii româneşti.  Dacă anii,  şapte la număr,  deschiderii culturale a Primăverii Bucureştilor ar fi continuat, fără îndoială că Instrumentalismul ar fi fost integrat culturii noastre tehnico- productive, şi revoluţia industrială ar fi triumfat în România.  Dar, în mod neaşteptat, FMI -ul aprobă, iar Banca Mondială acordă sume exorbitante regimului Nicolae Ceauşescu pentru blocarea revoluţiei tehnico –ştiinţifice din România,  o revoluţie corectă, în spiritul raţionalităţii instrumentale. Însăşi apariţia cărţii comunistului  francez Henri Wallon într-o vitrină pariziană la 1942 ca  noutate editorială absolută era ceva  neobişnuit. Opera psihanalitică a  lui  Sigmund Freud  producea în cultura secolului XX   dihotomia majoră între ‚fiducial’ şi ‚falic’. Henri Wallon şi Jacques Lacan preferă să rămână pe drumul fiducial, pavat cu ‘legile  fatale’. Cartea lui Henri Wallon fusese  favorizată de autorităţile germane  de ocupaţie pentru că germanii cunoşteau opoziţia sa  la ideile lui Sigmund Freud, şi pentru că vroiau  să arate ostentativ cu acea expoziţie de cărţi noi: „Iată, aceasta e  calea intelectuală demnă de urmat!”. Peste două decenii, marcată de ritmuri ascunse, la fel de neobişnuită a fost alegerea traducătorului cărţii lui Henri Wallon de către comuniştii naţionalişti români.  Cărturarul  selectat într-un mod special de comuniştii români care deţineau deja puterea efectivă în România, învingându-i,  –temporar, doar până în decembrie 1989–,  pe comuniştii internaţionalişti instalaţi la 1944 de tancurile sovietice,  provenea din cercurile de laici care studiau la modul cel mai temeinic cu putinţă teologia ortodoxă,  însă  nu pentru a o combate, ci pentru a crede în ea.  Traducerea  românească  oferită  nouă  de cărturarul Alexandru Duţu, îndrumat spiritual de părintele Cleopa,  este tot atâta de bogată în sensuri ca şi originalul cărţii în Limba Franceză. Pe pagina de titlu a cărţii lui  Wallon  era  precizat în mod expres:  „Lucrarea a apărut sub îngrijirea prof.dr. Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei R.P.R.” Înainte de venirea comuniştilor la putere, Stanciu Stoian fusese învăţător, avea chiar o carte publicată în seria „Cunoştinţe folositoare” despre învăţătorul Ion Creangă. Seria „Cunoştinţe folositoare” era editată în spiritul ideologic primar, oferind texte foarte utile pentru îndoctrinarea ‚dăscălimii’ în direcţia apărării intereselor pur româneşti. Dacă privim la ea „politiceşte corect”, trebuie să spunem că era aproape  îndoctrinare pentru Romania Neoacquistica, o îndoctrinare  certamente anti-voltairiană. După venirea comuniştilor în fruntea ţării, Stanciu Stoian se ocupă simultan de Pedagogie şi de ‚Culte’. Se pot spune oricât de multe lucruri foarte rele şi negative despre activitatea de atunci a lui Stanciu Stoian, însă alegerea pe care a făcut-o pentru a fi traducătorul  cărţii lui Henri Wallon a fost providenţială.  În varianta lui Alexandru Duţu este un text de psihologie pe româneşte frumos, dificil, tulburător.  Aş spune că se încadrează în spiritul seriei „Cunoştinţe folositoare”. Nu se poate nega faptul că naţionaliştii comunişti români au favorizat şi chiar încurajat reflecţia, dar nu depindea totul numai de ei! Textele din Epoca Luminilor  scrise de abatele Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (Infantele de Parma) conţin  reprezentări ontologice şi pentru psihologie, şi pentru introducere în doctrina economică neoclasică. Astfel, ele devin  texte esenţiale şi pentru educaţia Micului Capitalist din Noua Economie. Unde  arta identificării  şi definirii valorii   economice (să reamintim, sunt tot atâtea doctrine economice distincte câte definiţii ale valorii economice există!),  psihologia alegerilor individuale şi psihologia grupurilor  de oameni organizaţi în comunităţi epistemice ce lucrează sinergic la economia de piaţă sunt  abilităţi esenţiale pentru succesul durabil. 

Este bizar că în Wikipedia, sursa numărul 1 a informaţiilor despre academicianul Alexandru Duţu este un scurt necrolog, –ce acoperă maximum o pagină–, scris de americanul Keith Hitchins. Faptul că profesorul Keith Hitchins răstălmăceşte istoria noastră, este chiar dezinformant prin omiterea unor elemente esenţiale despre istoria noastră (vezi „Românii 1774-1866”, traducerea originalului în limba engleză The Romanians, 1774–1866, New York), este arătat şi de circumstanţa că textul  despre Alexandru Duţu a fost publicat într-o revistă de studii slavice!  Titus Filipas

Ceauşescu – puţin cunoscut

A fost Nicolae Ceausescu prezent –chiar dacă nu prezentat—la Secolul, locanta culturală bucureşteană unde prinţul Scarlat Calimachi se întâlnea cu intelectualii de stânga ? Spiritul de la Secolul s -a translatat aproape integral dupa 1989 în Lăptăria lui Enache. Cei care se întâlnesc azi acolo împărtăşesc în subconştientul agregat din limbaje primare ceva din spiritul care-i anima pe Nicolae Ceausescu şi Scarlat Calimachi ? În articolul “Voievozi am fost, Callimachi rămânem!”, din revista electronica Agero, vezi http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Callimachi%20de%20RC.htm, domnul Radu Căjvăneanu ne atrăgea atenţia asupra unei faţete mai puţin cunoscute a lui Nicolae Ceauşescu, omul : „Nicolae Ceauşescu, în biografia vieţii lui, pe care a dat-o unui francez, Michel P. Hamelet, preciza că a fost în casa […] prinţului şi scriitorului Scarlat Callimachi […] Probabil că Nicolae Ceauşescu voia să-si pună o pecete, un blazon pe o biografie mai tenebroasă, mai încâlcită.” Plecând de aici, întrebarea noastră este: are Nicolae Ceauşescu o „biografie intelectuală” ? A fost ironizat faptul că singurele studii serioase şi dovedite ale lui Nicolae Ceauşescu au fost „cele patru clase primare”. Întâmplător, am făcut „cele patru clase primare” la o şcoală geografic apropiată, şi asupra mea a acţionat ceva din vechiul spirit formator al învăţătorilor şi inspectorilor şcolari din acea zonă apropiată de Slatina. Am studiat la Piatra Olt, unde chiar se făceau experienţe de ştiinţe naturale la şcoală, ele se interpretau reflexiv, după cum se învăţa foarte corect noţiunea de masă inerţială, intuitiv, dar exact în sensul dat de sir Isaac Newton. „Cele patru clase primare”, cred eu, au putut imprima un impuls formativ foarte puternic în personalitatea viitorului lider al unei Românii ameninţată de tancuri sovietice şi de bombardiere americane. Prin 1968, un fost avocat ţărănist din Craiova, un om cu un solid doctorat în ştiinţe juridice la Universitatea din Bucureşti, de vreo  patru ani ieşit din puşcăria politică, comenta cu sinceră preţuire abilitatea lui Nicolae Ceauşescu de a umbla printre ideile noi. Tot pe atunci, Nicolae Ceauşescu afirma că activiştii de partid comunişti ar fi trebuit trimişi să înveţe carte imediat fupă ce au preluat puterea. Avocatul Boiangiu jubila. Presa de specialitate în limba română publica lucruri uimitoare, care m-au format şi mă ajută şi acum, vreau să amintesc numai cartea de psihologie a lui Henri Wallon tradusă de Alexandru Duţu în spiritul intelectual – formativ  al  Mişcării Ortodoxe Rugul Aprins, precum şi Metoda Delphi. Oricum, nu se poate nega faptul că Nicolae Ceauşescu a iniţiat şi a sprijinit un program uriaş de transformare intelectuală a ţării, program destinat în primul rând să ajute procesul de luare a deciziilor corecte pentru propăşirea economică. Ce anume a blocat acel program generos, realmente entuziasmant? Faptul că World Bank şi FMI au început să pompeze în ţară sume imense în sprijinirea industrializării forţate prin achiziţionarea de fierărie, care nu se sprijinea şi pe dezvoltarea concomitentă a unei raţionalităţi instrumentale. Tot ceea ce i se cerea în schimb liderului român era „să strîngă şurubul”. Afirm că Nicolae Ceauşescu a fost împins să devină dictator prin politica adoptată de World Bank şi FMI faţă de România, ai cărei experţi  o învăţau să investească  prioritar în capitalul tangibil,  în vreme ce exact  la acel timp America executa un U-turn  de politică economică pentru a  investi prioritar în capitalul intangibil.  A urmat apoi imitarea modelului vest-german de organizare microeconomică. Economia Germaniei Federale de atunci era una dintre cele mai eficiente din lume. Era o economie socială de piaţă, care îmbina trăsăturile economiei de piaţă liberă şi caracteristicile unei economii planificate, tipice unui stat socialist. Iar în organizarea microeconomică a întreprinderilor şi chiar în macroeconomie se practica informaţia asimetrică. În România, aplicarea acestui model al „informaţiei asimetrice” a fost interpretată ca justificare pentru cenzura la diverse nivele de informare. Aşa s-a instaurat, treptat, dictatura unicei persoane cu putere decizională. După cum au fost create şi condiţiile care au dus la generarea mândrei clamări muncitoreşti : „Noi muncim, nu gândim!”. Titus Filipas

Umanism bizantin în Mişcarea Rugul Aprins

Observaţia domnului Marius Vasileanu: ‘În cei câţiva ani cât a fost posibil,  Pr. Ioan Kulaghin a devenit elementul central al Mişcării Rugul Aprins iniţiată de Sandu Tudor.’ (excerpt din Încercările sfinţilor, în  România liberă de la 16 Noiembrie 2007), mi se pare a fi un gând extraordinar care ne  permite legarea unor date aparent disparate din cultura română.

Ştim că Mihai Eminescu  arăta un deosebit respect (sau poate interes intelectual special) faţă de  gramatica generativă bizantină instituţionalizată  în textele din  Oikumena slavonică. Această  gramatică va fi  şi nucleul de autentificare pentru ideologia panslavistă din secolul XIX, care apare practic în acelaşi timp cu ideologia sionistă, ea însăşi născută prin sciziparitate din ideologia comunistă ce nega Haskala. Mihai Eminescu primise inspiraţia pentru poemul Luceafărul din prima carte a lui Enoh. Mihai Eminescu îşi schiţase un program de lectură a textelor  din  Oikumena slavonică, începând cu  a doua carte a lui Enoh,  text apocaliptic pseudoepigrafic evreiesc ce exista numai în slavonă. 

Să  nu uităm că  ‘limbajul slavonic’, strălucită  victorie a ‚gramaticii generative’,  a fost la origine un limbaj  artificial, creat prin iniţiativa patriarhului Photius care îi va antrena ulterior pe fraţii Kiril şi Metodiu la  întreprinderea  Reformei  Cirilice. Această gramatică generativă propagată  prin Reforma Cirilică  printre  triburile slave dezbinate  le va unifica într-o foarte mare măsură, în detrimentul masei de protoromâni sau de români novaci. Numai gramatica generativă a Reformei Cirilice va injecta cimentul stabilităţii în bariera slavă din jurul României, rupând mare parte a peninsulei balcanice din masa de neo-latinitate creată  prin ‘socii’-alizarea  populaţiilor  locale non-eline de sorginte antică. Multe câştiguri de civilizaţie din Romania Orientală (secolele IV, V, VI) se pierd atunci. Astfel, cu toate că proveneau ei înşişi dintr- o veche populaţie balcanică  ‘socii’-alizată, liderii Asăneşti ai celui de al doilea Ţarat bulgar, sertizaţi  în montura elitei militare bulgare de extraordinară cruzime, dăduseră ordin să se taie limba popilor care ţineau slujba în limba română. Popii români refuzau să citească slavoneşte, mimau numai, de unde a apărut şi expresia ‘boscorodeala popilor’.

Trebuie să mai înţelegem  că şi acum este necesară construirea unei punţi culturale până la Rusii. Istoria vrea o reconcilire echilibrată. Nicolae  Titulescu a căutat -o. Dar nu trebuie să facem greşeala lui de a coborî garda. Uitând ca în Rusii se ascund predatorii care se cred  ‘poporul ales’ în tradiţia vetero-testamentară. În surfing pe discurs, reamintim că trecea un an până  când  papa Inocenţiu al III-lea,  după ce preluase puterea ecleziastică supremă în catolicism, ordona după priorităţi  documentele cancelariei papale. În  decembrie  1199, el dicta ca răspuns  scrisoarea pentru ‘nobilul bărbat Ioannitsa’, fratele cel mic al vlahilor Petru şi Asan.  Conţinutul scrisorii arăta că se adresează  unui latin oriental, nu unui bulgar. Este posibil ca prima scrisoare, accentuând  un arbore genealogic roman, să  fi fost trimisă la Roma de Petru şi Asan, care nu se simţeau cu nici un deget bulgari.  În scrisoarea lui Ioniţă, acesta se intitulează  singur:  ‘Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum.’  Dar Caloianul descântecelor noastre nu  este acest Caloiohannes. Există un detaliu relevant.  Textul   era traducerea unei epistole greceşti,  care la rându-i translata  textul iniţial în slavonă, limbaj artificial inventat de primul umanism bizantin. În toate scrisorile, Ioniţă accentueaza  înrudirea sa cu vechii ţari bulgari, cu  Simeon şi Samoilă. Nu este mai puţin adevărat că Ioniţă introduce şi o informaţie despre vechea arhiepiscopie pentru latinii orientali: ‘Deus qui reduxit nos ad memoriam sanguinis et patrie nostre a qua Descendimus’ dar certamente  pasajul  acesta fusese iniţial redactat în slavonă. Inocenţiu al III–lea, care a fost cel mai puternic dintre suveranii pontifi, în sensul puterii lumeşti absolutiste, comite marea greşeală de a cere doar reînfiinţarea arhiepiscopiei latinilor orientali, fără să contracareze măiastra lucrare gramaticească a lui Fotie, Kiril şi Metodiu, o lucrare gramaticească pentru limbile slave care a creat nucleul logic cel mai dur  pentru panslavism. Să fie limpede, ţarii (Imperatorii, secretarii generali, preşedinţii) Rusiei, cei vechi şi cei noi (din secolul XXI) nu erau şi nu sunt puternici  doar  prin forţa armată, cât prin sinergia argumentului logic : în această zonă unde vor să conducă, prima gramatică de vernaculară a fost gramatica romanilor Kiril şi Metodiu pentru slavonă, o limbă creată artificial, cărturăreşte, la fel ca sanskrita, şi tocmai din aceste motive un  limbaj extraordinar  de puternic. Pentru noi, românii de azi, Bizanţul are semnificaţie negativă doar pentru faptul că, prin gramatica generativă cirilică instituţionalizată şi sprijinită, Doamne! pe atâta amar de cultură elină, o alfabetizare extrem de rapidă în Oikumena slavonică pe care a creat-o în ţinuturile noi de la nordul imperiului roman de răsărit a învins gramatica generativă sălbatică şi spontană,  –trăsături proprii  actului inteligent genuin–, primitivă  în sensul sincretic, propagată de românii novaci  prin brazda plugului mare ce defrişa noi pămînturi în nord şi in răsărit de ceea ce numim acum România. Eu tind să consider că Părintele  Ioan Kulaghin a putut deveni elementul central al Mişcării Rugul Aprins iniţiată de Sandu Tudor, numai prin amprenta acestei gramatici instituţionalizate bizantine. Spiritul  acestui umanism al lui Fotie, Kiril şi Metodiu a creat  o adevărată Academie cu fond printre cărturarii  români din grupul Rugul Aprins.  După experienţa Rugului Aprins, în care un rol l-a jucat şi influenţa bizantină a lui Ioan Kulaghin, toţi acei cărturari vor scrie altfel în limba  română. Pot să fie date multe exemple, să ne oprim numai la cazul Vasile Voiculescu. Însuşi G. Călinescu, extrem de atent la fenomenele literaturii române, aude că Vasile Voiculescu a început să practice un nou tip de  scriitură. Despre care noi putem zice, umili, că este de o calitate care egalează scriitura lui Mihai Eminescu. Cel puţin doar  în sensul descris văd eu influenţa Părintelui  Ioan Kulaghin asupra culturii române. Titus Filipas