Cenaclul românesc de la Târgu Mureş

Se ştie prea bine că Vasile Alecsandri (1821 —1890) a câştigat concursul din 19 mai 1878 de la Montpellier. Recent, domnul Ionel Mony Constantin vine cu informaţia suplimentară că au mai participat alţi doi poeţi români la acel concurs. Unul dintre ei a fost patriotul Romulus Scriban (1838 – 1912), un geniu sintetizator care a produs maxima : “Literatura măreşte popoarele, învie pe cele moarte şi sprijină pe cele căzute. Ea este mama copilăriei lor, Muza bărbăţiei lor şi toiagul bătrâneţelor lor. Fericit poporul care cunoaşte acest adevăr ; el rezistă cuceririi şi, ca luminătorul nopţii, luminează în noaptea timpurilor prin operele geniului său, întreţine flacăra spiritului naţional şi perpetuă Patria.” Totuşi, cine a fost cel de al treilea poet ? Un literat român de la Târgu Mureş, poet al cenaclului românesc de la Târgu Mureş. Oraş care nu face parte din Ţinutul Secuiesc, aşa cum pretind extremiştii maghiari de acum. Extremismul acesta a fost lansat prin actul Ausgleich de la 1867. Vă daţi seama ce paroxism exista atunci la Târgu Mureş ? Pentru un alt timp, îl percepea încă Romulus Vulpescu : “Stau într-o cafenea la Tîrgu Mureş/Şi beau cafea./Oraşu-i trist, ostil, sémeţ şi gureş,/Cu lume rea.// N-am timp, n-am bani, n-am inimă, n-am chef/Să mai scriu versuri:/În fiecare prost presimt un şef/Şi întrevăd demersuri.//Abandonat de tine, trag tutun/Şi mi-e cam silă,/Că-n barbă-aborigenele văd un/Semn de prăsilă.//Cum m-aş scula voievodal, drept, dac,/Într-un scurt iureş,/Întreagă cafeneaua praf s-o fac/La Tîrgu Mureş…” Aşa că numele celui de al treilea poet român participant la concursul din Montpellier s-a pierdut. Sate după sate româneşti de lângă Târgu Mureş au fost maghiarizate forţat şi definitiv.
Titus Filipas

Spiritul nou

Prin 1965 parcă, am avut şansa de a viziona la teatrul studenţilor de la Institutul de teatru prima reprezentaţie a piesei Ubu Roi de Alfred Jarry, în traducerea aticistului Romulus Vulpescu. El a vorbit audienţei şi înainte, şi după reprezentaţie, a fost un privilegiu pentru mine să-l ascult. Am fost tentat în final, să îl abordez pe domnul Romulus Vulpescu şi să-mi exprim opiniile bottom-up, cum se zice acum la spontan. Ajunsesem acolo adus de colegul meu craiovean, Tudor Gheorghe, şi era aceasta numai o fază dintr-un lung dialog bucureştean. Nu, n-am vorbit cu domnul Romulus Vulpescu. Însă aflam de la Romulus Vulpescu că din grupul de literaţi parizieni căruia îi aparţinea Jarry, făcea parte şi Guillaume Apollinaire. Mai departe mergând, vine puntea de continuitate pentru mine. Tocmai am citit eseul poetului Apollinaire din anul 1917 – Spiritul nou şi poeţii. Guillaume Apollinaire, descopăr eu, a fost şi un remarcabil filosof , pe linia Henri Bergson. Adică pornea, ca sursă, de la acel extraordinar timp de ruptură epistemologică petrecut la tranziţia Iluminism-Ideologia thermidoriană-Romantism. Mi se pare că Spiritul nou al lui Apollinaire intenţiona să înlocuiască romantismul, spun eu aceasta deşi Apollinaire avertiza limpede că Spiritul nou nu-i pandant al Romantismului. Totuşi Apollinaire mărturisea că Spiritul nou moşteneşte Curiozitatea de la romantici. La noi, ştim ce rol decisiv au jucat romanticii care, prin ideologia naţionalismului românesc pe care au creat-o prin Cuvânt, ne-au extras din epoca fanariotă şi ne-au propulsat în prima noastră modernitate. Acum, căutând cea de a doua modernitate a noastră, Spiritul nou ne poate fi ghid ?
Titus Filipas