Spiritul nou

Prin 1965 parcă, am avut şansa de a viziona la teatrul studenţilor de la Institutul de teatru prima reprezentaţie a piesei Ubu Roi de Alfred Jarry, în traducerea aticistului Romulus Vulpescu. El a vorbit audienţei şi înainte, şi după reprezentaţie, a fost un privilegiu pentru mine să-l ascult. Am fost tentat în final, să îl abordez pe domnul Romulus Vulpescu şi să-mi exprim opiniile bottom-up, cum se zice acum la spontan. Ajunsesem acolo adus de colegul meu craiovean, Tudor Gheorghe, şi era aceasta numai o fază dintr-un lung dialog bucureştean. Nu, n-am vorbit cu domnul Romulus Vulpescu. Însă aflam de la Romulus Vulpescu că din grupul de literaţi parizieni căruia îi aparţinea Jarry, făcea parte şi Guillaume Apollinaire. Mai departe mergând, vine puntea de continuitate pentru mine. Tocmai am citit eseul poetului Apollinaire din anul 1917 – Spiritul nou şi poeţii. Guillaume Apollinaire, descopăr eu, a fost şi un remarcabil filosof , pe linia Henri Bergson. Adică pornea, ca sursă, de la acel extraordinar timp de ruptură epistemologică petrecut la tranziţia Iluminism-Ideologia thermidoriană-Romantism. Mi se pare că Spiritul nou al lui Apollinaire intenţiona să înlocuiască romantismul, spun eu aceasta deşi Apollinaire avertiza limpede că Spiritul nou nu-i pandant al Romantismului. Totuşi Apollinaire mărturisea că Spiritul nou moşteneşte Curiozitatea de la romantici. La noi, ştim ce rol decisiv au jucat romanticii care, prin ideologia naţionalismului românesc pe care au creat-o prin Cuvânt, ne-au extras din epoca fanariotă şi ne-au propulsat în prima noastră modernitate. Acum, căutând cea de a doua modernitate a noastră, Spiritul nou ne poate fi ghid ?
Titus Filipas

Arme ideologice

În  secolul XIX românesc, armele  noi ale « ostaşului  propăşirii »,  sintagmă propusă de  Alecu Russo,  erau  ideologice, fiind armele gândului. Numai luciditatea risipeşte confuzia. Liberalii munteni din prima jumătate a secolul XIX îşi clădesc programul influenţaţi  de  ideologia lui Destutt de Tracy. Dar în cea de a doua jumătate a secolul XIX, conservatorii junimişti, influenţaţi de iluministul scoţian Carlyle,  pornesc de la ideologia clasică germană (ce include şi romantismul grupului de la Jena). Astfel putem afirma că scopurile şi mijloacele sunt  de aceeaşi culoare ideologică primară în Principatele dunărene. Ceea ce a fost  deosebit de important pentru dezvoltarea uniformă a României moderne,  căci  suprastructura ideologică primară potenţează  proiectul politic românesc. Iar Şcoala Ardeleană, Petru Pavel Aron, chiar şi iezuiţii latinişti toleraţi o vreme de „tiranii barbari” să creeze Suprastructura în Transilvania, aduc impulsul pentru Romania Neoacquistica promovată încă din secolul XVI de ideologia Contra Reformei europene. Ştim, Contra Reforma îl angajase condottier pe Mihai Viteazul. Unirea celor trei principate, care se chema la acel timp “Pohta” Voievodului, se încadrează perfect Viziunii Romania Neoacquistica.

Ideologiile secundare conduc la eşec, pot fi date multe exemple, dar vezi numai ideologia comunistă a Europei de Răsărit. China comunistă actuală face excepţie doar pentru că ‚burghezia naţională’ a fost păstrată ca o „steluţă” pe steagul ei roşu. Dar în România,  un partid „ţărănesc comunist” destinat păstrării spiritului chiaburesc  a fost hulit din toate părţile, deşi  el ar fi păstrat capetele  ca recipienţi pentru cunoaşterea  prudenţială care adaugă totdeauna valoare în managementul economic şi în strategia politică.  “Dar capetele noastre, dacă sunt,/ Ovaluri stau, de var, ca o greşală.”, scria poetul Ion Barbu în poezia «  Grup ». Din păcate, în “obsedantul deceniu”, capetele chiaburilor au ajuns să fie doar “ovaluri de var”  în gropile comune ordonate  de comuniştii internaţionalişti precum Silviu Brucan,  Valter Roman şi Gizela Vass. „Trădarea”  cărturarului de robustă condiţie care a fost Mihail Ralea (1896-1964),  judecând lucid şi corect că sîntem prinşi toţi în plasa Marelui Joc,   a permis  un cadru de viaţă  lipsită de mizerie,  –fizică şi intelectuală–, pentru fiica sa Catinca Ralea (1929-1981),  avatar  de Scaloiţă, altă Ana Comnena, dar pentru Limba Română.

Catinca Ralea  ne-a dăruit traducerea O poveste  cu un hobbit, după J.R.R. Tolkien, care prefigurează sau prefaţează trilogia Stăpânul Inelelor. Textul propus nouă de Catinca Ralea, într-o  Limbă Română de excepţie, este încântător. Exemplarul cărţii O poveste  cu un hobbit cumpărat de mine era citit şi recitit de membrii fondatori ai cenaclului Henri Coandă de la Craiova. Apoi ea va fi cartea privilegiată de lectură după care va învăţa bine româneşte  fiul meu  cel mic. De ce mi se pare că ordinea şi curăţenia care domneau în locuinţa micului hobbit  semănau celor din locuinţa lui Constantin Brâncuşi ? 

Poetul american Ezra Pound, pentru care „ispita latină”  era predominantă, vizitează atelierul românului Constantin Brâncuşi care venea la Paris din zona ripariană înaltă a Jiului. Să reamintesc că rîul fusese   traversat de împăratul Traian,  însoţit de legiunile lui,  pe la Iaşii Gorjului. Ezra Pound scrie apoi un eseu despre acel  spaţiu magic pe care îl găsea în atelierul lui Brâncuşi. Este  aproape imposibil ca un om de litere din Accademia engleză,  aşa cum a fost J.R.R. Tolkien, să nu fi citit articolul lui  Ezra Pound.  Bineînţeles,  a- l citi şi a-l cita astăzi pe Ezra Pound  nu este „politiceşte corect”.  

După lectura textului  englezesc scris  de  Ezra Pound,  este plauzibil ca scriitorul J.R.R. Tolkien, fără faima lui viitoare,  să fi vizitat  şi el  în calitate de “ilustru anonim” atelierul lui  Constantin Brâncuşi din Paris. Acolo, sculptorul oltean de la Hobiţa Gorjului rearanja altfel spaţiul, reinventând  realitatea. O Nouă Realitate a discursului sculptural unde s-ar fi putut ascunde şi lumea hobbitului. Apoi, se poate pune întrebarea legitimă: Există  vreo legătură între cuvintele ‚hobbit’ şi ‚Hobiţa’?  Cred că un Isidor din Sevilla,  –actualmente Sfântul Patron al Internetului–, ar fi tratat împreună cele două cuvinte în ‚Etimologiile’ sale.

Legătura etimologică  între cuvintele hobbit şi Hobiţa  pare a fi sugestia subliminală a textului Doamnei Catinca Ralea.  „O poveste  cu un hobbit”  ne propunea pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu era decalată faţă de acurateţea ontică. Sunt pagini care ne propun acum şi valori prudenţiale pe care le putem folosi. De altminteri valorile prudenţiale perene sunt prezente în toate celelalte tălmăciri ale textelor  scrise de J.R.R. Tolkien (1892-1973). Mi se pare semnificativ faptul că începând cu anul 2008, tălmăcirile  din  J.R.R. Tolkien sunt prinse de noul discurs ideologic liberal, vezi  episodul Sauron. Dar numai Catinca Ralea augmentează în traducerea pe româneşte dimensiunea magică pe care filmele cu efecte speciale despre lumea inventată de Tolkien nu reuşesc, vor reuşi vreodată?,  să o prindă. Titus Filipas