Posts Tagged ‘romanitas’

Adolf Armbruster

februarie 7, 2013

Plec de la un detaliu genealogic (un străbunic episcop la Iuliomontium, în Moravia Vlahă) din biografia marelui economist Joseph Schumpeter care şi-a început cariera didactică la Universitatea din Cernăuţi, şi a încheiat-o apoteotic la Harvard. Trecând eu prin nenumărate etape intermediare de căutare prin serendipitatea facilitată de motoare pe Web, am ajuns la cartea istoricului Adolf Armbruster, intitulată “Romanitatea Românilor, istoria unei idei.” Reamintesc, termenul românesc “Romanitatea” este traducerea termenului “Romanitas” ce-i întâlnit prima dată la autorul latin Tertullian, contemporan cu împăratul „atlant” Septimius Sever. Dar în cartea „Whose Love of Which Country? Composite States, National Histories and Patriotic Discourses in Early Modern East Central Europe”, istoricul maghiar Gábor Almási, de la Central European University din Budapesta, afirmă că “Romanitas” s-ar traduce prin Civilitate. Nu-i motiv de supărare. Istoricul sas, şi cetăţean român, Adolf Armbruster s-a născut în anul 1941 şi a decedat pe 18 martie 2001 în urma unui accident de maşină. Cartea “Romanitatea Românilor, istoria unei idei” este scrisă în spiritul ideologiei naţionalismului românesc autentic. Acum, mari români au murit în mod suspect după 1989, şi multă lume a pus întrebări supărătoare despre moartea lor. Poetul Cezar Ivănescu (în treacăt fie remarcat, articolul despre Cezar Ivănescu din Wikipedia de Limba Română este excepţional de bine redactat) îşi anunţa chiar moartea, arăta şi cine a făcut montajul. De aceea spun că accidentul de maşină în care a murit Adolf Armbruster rămâne „cam” suspect.
Titus Filipas

Un corpus epistemic al statului de drept

iunie 28, 2009

Nimic nu durează împotriva dreptăţii”, “Rien ne dure contre la justice”, spunea istoricul francez Jules Michelet (1798-1874).  Nu trebuie să confundăm democraţia achiziţională de acum, cu democraţia statului de drept. Mai multe generaţii de jurişti romani străluciţi, a căror lucrare acoperă primele două secole ale erei creştine, au construit un corpus epistemic al statului de drept. Pentru români, acest corpus epistemic al statului de drept este un arhetip cultural care defineşte sufletul românesc. Trebuie să înţelegem că Romania apare din această jurisdicţie romană a statului de drept, finalizată prin Constituţia pentru “romanitas” (termenul îi aparţine lui  Tertullian). Este  Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Prin efectele jurisdicţiei romane şi a Constituţiei lui Caracalla de la 212 AD, până la Anul Domnului 285 Imperiul Roman se transformă în Romania. Iar romanitas devine “naţionalitate română” şi “suflet românesc” (termenii lui Mircea Vulcănescu). Dar mă întreb dacă nu cumva Mircea Vulcănescu a fost influenţat de aforismul lui Jules Michelet: “Un suflet cântăreşte infinit mai mult decât un  regat, un imperiu, uneori mai mult decât specia umană.”

Titus Filipas

Naţionalitatea română în fluxuri arhetipale

iunie 12, 2009

“Cine a  trăit, nu moare niciodată.” Viersul romanticei Emily Brontë  (1818 –   1848) se potriveşte spre a caracteriza viaţa filosofului român Mircea Vulcănescu (1904 – 1952).  Intuiţiile sale de o luciditate extraordinară vin în memorie la această oră astrală a României. Ne ajută să înţelegem acest timp unic, printr-o integrală care pleacă din „ispita dacică” în specificitate si universalitate. Zalmoxismul, de la Herodot citire, spune că spaţiul cultural din Vestul Pontului Euxin este racordat la universalismul cultural inventat prin renaşterea saitică. Tracism este nume simplificat pentru ‘socii’-alizarea ilirilor, traco-daco-moesilor, iar după Zosimus, şi a populaţiilor aflate în secolul IV între Carpaţi şi Nipru..  

Mircea Vulcănescu percepea toate aceste fluxuri arhetipale şi le transmitea prin reprezentări ontologice. Or, cum scrie Constantin Noica,  „El n-avea măsură. Îşi spunea gândul (…) şi, în clipa când vroia să se oprească, venea ceva de dindărătul gândului. Nu atât torentul de cunoştinţe şi gânduri era copleşitor, nu atât revărsarea, cât izvorul. Ceva din neştiutul spiritului nu înceta să se refacă.” Mircea Vulcănescu a fost comparat adesea cu Emil Cioran. În percepţia timpului nostru istoric, intuiţiile lor sunt complementare. Date noi se conjugă spre înţelegere în structura limbii române pe care au vorbit-o cu patimă şi lumină. “Naţionalitatea este o însuşire metafizică, (”suflet românesc”, sau “spirit românesc”  spre deosebire de “naţiune”),   calitate ireductibilă, spirituală. Naţionalitatea română este imuabilă.”  

Am apărat şi am păstrat. Se cheamă acesta destin?”, întreabă retoric Emil Cioran, vorbind depre naţionalitatea română. „Tragedia României este că  în primul rînd trebuie să ştie că devine tare. Conştiinţa este antecedentul fiecărui act de viaţă într o ţară  fără istorie, pe cînd în marile naţiuni — cazul tipic al Franţei — conştiinţa este consecutivă actelor de afirmare.”, adaugă un Cioran puţin descumpănit. Franţa se afirmă şi capătă „conştiinţa consecutivă actului de afirmare” prin victoria anti-islamică a lui  Charles Martel la Poitiers,  în anul 732. Abia prin conştiinţa  acelei victorii se creează faimoasa aristocraţie ereditară franceză  care va susţine statul francez un mileniu, până ce apar alte forţe victorioase pe scena istoriei. Naţionalitatea română se naşte  ca „romanitas” prin Constituţia Antoniniană din Anul Domnului 212. Jurisdicţia romană îşi desăvârşeşte plenar efectele (evaluarea istoriografilor de la Oxford University) până la 285 AD, când Imperiul Roman se transformă în Romania.

Titus Filipas