Valea Timocului şi Maramurăşul istoric

http://adevarul.ro/locale/hunedoara/istoria-fabuloasa-romanilor-relatata-jurnalistii-the-times-1867-1_54ca71d9448e03c0fd14d465/index.html La anul 1867 –anul catastrofalului acord pentru noi denumit Ausgleich-, ziarul londonez The Times consemnează că exista –printre intelectualii români, şi puteţi vedea fotocopia documentului din The Times la prima potecă asociativă- proiectul „România dreptunghiulară” cu frontiera apuseană pe rîul Tisa ! Harta posibilă ar fi arătat eventual ca aici http://www.gla.ac.uk/0t4/crcees/files/summerschool/readings/school10/reading_list/gilles.pdf , priviţi imaginea aflată sub inscripţia 1914. Putem privi aici http://fr.wikipedia.org/wiki/Valaques#mediaviewer/File:Trianon-Romanians.jpg (în linie de culoare roşie) separarea de frontieră care a fost trasată în realitate, la sfârşitul anului 1918, de către Comitetul de Studii (Comité d’études) ce lucra sub auspiciile geografului francez Emmanuel de Martonne. Dar dorinţele, şi deciziile finale, îi aparţineau premierului Georges Clemenceau! Acesta a fost promotorul occidental cel mai fervent al visului distopic Serbia Mare, denumit printr-o sintagmă mai lungă „Statul slavilor din Sud, adică Iugoslavia!”. Din cauza opoziţiei categorice a lui Georges Clemenceau, românii majoritari pe Valea Timocului, şi aflaţi într-o continuitate cu oltenii, de apropiere geografică şi etnografică, n-au fost acceptaţi în statul România Mare ! Priviţi de asemenea felul cum Emmanuel de Martonne a sfârtecat literalmente Maramurăşul istoric, un vechi teritoriu etnic românesc, şi există documente în acest sens încă de la începutul secolului XIII ! Aici Emmanuel de Martonne a respectat ad litteram (n-avea ce face altceva!) ingerinţa americană. Se ştie că preşedintele Woodrow Wilson se găsea în acea vreme sub presiunea unui puternic lobby cehoslovac exercitat chiar la Washington D.C.
Titus Filipas

“Înainte de al Doilea Război Mondial, România nu însemna nimic”

Pentru noi, România Mare, care a existat înainte de cel de al doilea război mondial, are o valoare simbolistică imensă ca fragment prevestitor din Romania Neoacquistica. Însă pentru ochii  unui străin de “gintă latină”, precum Santiago Carillo, lider istoric  al Partidului Comunist Spaniol,  lucrurile se prezintă mai nuanţat :”Adevărul ştiţi care este? Că înainte de al Doilea Război Mondial România în lume nu însemna practic nimic, nu avea prestigiu. România a început să aibă o oarecare personalitate şi recunoaştere internaţională când Ceauşescu s-a înfruntat cu Uniunea Sovietică.”

La adresa URL http://www.elrumano.eu/index.php?option=com_content&view=article&id=208%3Ade-vorb-cu-santiago-carillo-ceauescu-credea-c-era-un-democrat-i-c-in-romania-era-o-democraie-perfect&catid=83%3Ainterviu&Itemid=200&lang=ro , poate fi citit un interviu recent cu Santiago Carillo, publicat sub titlul : „CEAUŞESCU credea că era un democrat şi că în România era o democraţie perfectă”. Vineri, 13 Martie 2009 00:59 A consemnat Felix Damian:  

+Comunist, fumător pasionat şi analist politic lucid, Santiago Carillo, astăzi în vârstă de 94 de ani, este una dintre figurile istorice ale Spaniei si unul dintre pilonii Tranziţiei spaniole. O figura respectată sau temută de diversele regimuri politice, scriitor şi ziarist, un interlocutor de excepţie, un personaj cu care orice curios de profesie vrea să stea de vorbă măcar câteva minute. Pentru noi faptul că l-a cunoscut pe Ceauşescu a fost un motiv în plus ca să-i cerem să ne primească. Don Santiago ne-a primit, generos, în casa domniei sale, un apartament obişnuit în apropiere de Retiro şi cu o vedere extraordinară către sud. Am ajuns aici după ce i-am descoperit „Memoriile” (ediţia 2008), volum în care unul dintre capitole este dedicat lui Nicolae Ceauşescu.

Reporter : – Începem interviul cu o întrebare despre Nicolae Ceauşescu, pentru că l-aţi cunoscut şi e ceva ce nu putem evita… Cum era Ceauşescu de aproape, pentru că unii dintre noi îl urâm şi acum pentru toţi anii aceia răi pe care i-am petrecut în România, dar nu ştim exact cum era ca persoană?

Santiago Carillo: – Eu cred că era ceea ce putem numi un om bun. Fusese muncitor, pantofar, membru în Partidul Comunist Român şi în ziua în care a murit Gheorghiu-Dej s-a trezit în rolul de şef de stat. Probabil nu era un om cult şi erau în acea perioadă în România, cred eu, alţi lideri mult mai bine pregătiţi, cum era şeful guvernului de atunci, un avocat (n.red. Ion Gheorghe Maurer,) un om foarte cult şi despre care toţi credeam că va fi succesorul lui Dej. Personal, eu am avut o relaţie destul de apropiată cu Ceauşescu, pentru că Partidul Comunist Român ne-a pus la dispoziţie un radio de unde transmiteam pentru Spania 24 de ore (n. red. Radio España Independiente). Era un mediu de propagandă foarte important pentru un partid ilegal, clandestin, cum era la vremea respectivă Partidul Comunist Spaniol. Era, în acel moment, o dovadă de solidaritate cu poporul spaniol, dat fiind că Partidul Comunist din Spania era liderul opoziţiei faţă de dictatura lui Franco în Spania şi pentru noi a fost de mare ajutor. Trebuie să spun că vedeam defectele politicii din România şi am avut multe înfruntări cu Ceauşescu, deşi aveam o relaţie de prietenie, i-am şi criticat  sistemul.  Îmi aduc aminte că în Polonia, în momentul când generalul Jaruzelski a luat puterea printr-o lovitură de stat, am fugit la Bucureşti să îi propun lui Ceauşescu să democratizeze România, altfel totul se va duce de râpă. Ceauşescu era convins însă că guvernul său era foarte democrat. Făcea adunări mari cu ţăranii, cu muncitorii şi nu îşi dădea seama că, de fapt, el era unicul care vorbea în aceste adunări, oamenii nu aveau voie să vorbească şi acela nu era un sistem democratic. Apoi, nu l-am mai văzut decât în imaginile care au înconjurat lumea,  cu falsul proces care s-a încheiat cu moartea prin împuşcare a sa şi a soţiei sale. Cred că în ultimii ani îşi pierduse minţile, cred chiar că nu mai era normal şi tot ce s-a întâmplat l-a surprins şi nici măcar nu cred că a înţeles ce i se întâmpla. Relaţiile mele cu el au fost bune, chiar dacă au fost polemice. De exemplu am avut o discuţie aprinsă când am publicat cartea „Eurocomunismul şi statul”, apărând ceea ce numeam atunci euro-comunism, el nu a fost de acord, ne-am certat în bucătaria reşedinţei sale, când eram într-o zi la masă, dar, în sfârşit, în plan personal, adevărul este că el s-a purtat cu mine foarte bine, foarte corect, atât cu mine, cât şi cu Partidul Comunist Spaniol. Bănuiesc că românii care o să citească acest lucru o să fie surprinşi, dar aşa a fost!

Rep: – Atunci comunismul, mai ales în ultimii ani, nu mai era ce trebuia să fie…

S.C.: – Nu, nu! În ultimii ani regimul era foarte personal, de fapt soţia lui Ceauşescu era cea care intervenea mai mult în decizii… Totul degenerase mult, aşa cum s-a întâmplat cu toate sistemele politice din „blocul socialist”. Totuşi, Ceauşescu nu a fost dictatorul sângeros despre care s-a vorbit aici şi în lume după căderea sa.  Eu îi cunoşteam pe cei care i-au dat lovitura de stat. Şi ei erau membri ai Partidului Comunist Român. El îi cunoştea şi îi tolera. În acea perioadă mă întâlneam cu el şi după ce mă vedeam cu el, mă întâlneam cu cei care apoi au dat lovitura. Era o situaţie foarte instabilă, dar cred că meritul lui a fost că niciodată nu a luat măsuri represive împotriva acestor persoane, chiar dacă ştia că ei criticau ceea ce făcea el.

Reporter: – Dumneavoastră aţi cunoscut nivelul de viaţă pe care îl aveau românii şi sărăcia în care trăiam?

S.C.: – Da, pentru că una din nebuniile lui Ceauşescu a fost ca România să se susţină, să fie autosuficientă, nu numai în domeniul agricol, ci şi în sectorul industrial. De exemplu, a cheltuit mulţi bani în fabrici de avioane pentru care nu avea piaţă de desfacere, în vagoane de trenuri elveţiene, în lucruri care, logic, într-un sistem economic stabil erau imposibil de menţinut. Ceauşescu era de părere că într-un moment în care toate ţările aveau datorii externe pe care nu le plăteau, România trebuia să plătească şi chiar îşi plătea datoriile către toate firmele străine. Şi plătea aceste datorii reducând nivelul de trai al poporului român, ceea ce a fost, fără îndoială, una dintre marile greşeli ale lui Ceauşescu. Se poate spune, cred, că nu ştia nimic despre economia politică. Era foarte puţin dotat în acest sens. Cu toate acestea, cred că România a avut o influenţă în Occident cum nu a avut niciodată. Pe Ceauşescu l-au vizitat un preşedinte american (n.red. Richard Nixon), generalul DeGaulle, avea cele mai bune relaţii cu laburismul englez, cu francezul Miterrand. Trebuie să spun că eu am ajuns să mă întâlnesc, în perioada aceea, cu Harold Wilson, liderul Partidului Laburist, fost prim-ministru al Marii Britanii, prin Ceauşescu. Pe Miterrand, deşi trăiam exilat în Franţa, l-am cunoscut în România. La Bucureşti puteai să întâlneşti lideri politici occidentali, chiar şi din regimul franchist, cum a fost de exemplu generalul Diez Alegría, care era şeful Statului Major al Armatei lui Franco. Ceauşescu avea atunci un prestigiu considerabil în Occident din cauza poziţiei sale împotriva URSS, faţă de care a avut întotdeauna o atitudine foarte independentă.  Eu mereu am avut suspiciunea că unii dintre cei care l-au înlăturat au acţionat de acord cu serviciile URSS, care nu puteau să tolereze acea politică independentă.

Rep: – Noi, românii, l-am văzut pe Ceauşescu mereu ca pe o persoană malefică, dar se pare că în ultimii ani era nebun. Era nebun?

S.C.: – Cred că da. Mie mi s-a întâmplat ceva amuzant şi ciudat cu el. Nu mai ştiu în ce an exact, în anii 70, Biroul Politic m-a invitat la prânzul de Ziua Naţională. La masă am făcut o glumă, reală, de altfel, de faţă cu toată lumea despre portretele lui Ceauşescu şi al Elenei, pe care le vedeam la manifestaţiile obişnuite. I-am întrebat de ce fotografiile nu sunt din acel moment, de ce erau de când au intrat ei în partid, atunci când erau tineri. Toată lumea a zâmbit, dar Ceauşescu era foarte serios şi a zis că portretul lui este foarte actual. Eu i-am spus: dar acum ai părul alb şi în poză ai părul negru? Şi răspunsul său a fost că dacă se odihneşte 15 zile, părul lui revine la culoarea iniţială şi îi dispar firele albe. Eu am început să râd şi le-am zis celor de la masă : Chiar vorbeşte serios. Şi chiar vorbea foarte serios. Apoi, la un Crăciun, m-a invitat cu familia la Sinaia – era înainte să vin eu clandestin în Spania – şi când am ajuns, am stat la masă împreună şi avea părul în toate culorile curcubeului. Traducătorul, care era mereu prezent în conversaţiile noastre, mi-a povestit că Ceauşescu utilizase o vopsea de păr românească şi a ajuns la acea schimbare ciudată a culorii părului. Atunci mi-am dat seama, m-am convins, că începea să nu mai fie normal şi că îşi piedea raţiunea.

Rep: – Familia cum îl trata? Cum se purtau cu el? Ca şi cum un om nebun? Cum i-aţi cunoscut pe ceilalţi membri ai familiei?

S.C.: – Fiul lui Ceauşescu (n.red. Nicu) era un „domnişor”, „băiatul tatii”, un băiat căruia îi plăcea să conducă maşini puternice, cu viteză, care bea foarte mult şi avea o viaţă anormală. Pe fiică nu am cunoscut-o prea bine, o vedeam rar, părea normală, dar el, băiatul, era un nebun, un degenerat.

Rep: – Ce a rămas din comunism astăzi?

S.C.: – Eu cred că nu a fost comunism niciodată nici în România, nici în URSS… Au fost dictaturi birocratice, caracterizate printr-o naţionalizare a proprietăţii, fără democraţie… Asta nu a avut de-a face nimic cu comunismul. Erau lucruri pe care unii dintre noi le vedeam şi pe care le criticam. Criticam în special sistemul sovietic, pentru că discredita ideea de comunism. Odată cu prăbuşirea zidului Berlinului, în Europa nu a rămas practic nimic din mişcarea comunistă, care s-a născut în Rusia, la revoluţia din octombrie 1917 şi unul din obiectivele sale era apărarea acelei revoluţii şi extinderea ei în lume. Acea revoluţie, pusă în practică, nu a avut nici o legătură cu comunismul şi cu socialismul. Asta s-a întâmplat şi în România. Totuşi, eu cred că nici capitalismul nu e soluţia cea mai bună şi cea mai bună dovadă este criza pe care o trăim acum. Sistemul trebuie schimbat, dar prin metode şi mijloace democratice, normale, ţinând cont de voinţa poporului, a majorităţii, dar şi de schimbul de idei cu cei care nu doresc această schimbare şi doresc menţinerea capitalismului. Dar, uitaţi ce se întâmplă acum în lume. Cred că nici partidele comuniste, aşa cum au fost ele, nu mai reprezintă soluţia, dar într-o zi se va naşte în Europa o mişcare de stânga ce va merge cu adevărat spre socialism şi ar putea oferi alternativa, în mod democratic.

Rep: – Cum trăiau spaniolii din România, cei care activau pentru Partidul Comunist din Spania şi cei care lucrau la radioul pus la dispoziţie de Ceauşescu?

S.C.: – Spaniolii care trăiau în România erau chiar cei care munceau la Radio España Independiente. Erau oameni foarte bine pregătiţi şi care trăiau în condiţii privilegiate. Aveau apartamente bune, cumpărau din magazinele cu circuit închis, dar erau critici faţă de regimul din România, îşi dădeau seama că totul mergea rău şi vorbeau între ei despre asta. Îmi povesteau şi mie despre asta de fiecare dată când mergeam în România.

Rep: – Vorbeaţi des la radio? Ce importanţă a avut exilul spaniol pentru istoria Spaniei?

S.C.: – Exilul spaniol era, la un moment dat, singura expresie a democraţiei, dar în ceea ce priveşte Partidul Comunist din Spania, acesta era în Spania. Era şi în exil, conducerea era, o parte afară, o parte în interiorul ţării. Dar partidul activa în ţară, funcţiona şi îşi exercita influenţa, reuşind să creeze o mişcare sindicală foarte puternică, Comisiones Obreras (CCOO), o mişcare studenţească, una activă între intelectuali… Radioul ne ajuta să explicăm zecilor de mii de spanioli care îl ascultau ce făcea partidul în Spania, deoarece pentru presa legală din vremea aceea noi eram „bandoleros”, „rojos”,  eram scursura societăţii şi nu se vorbea despre ceea ce făceam noi. Radioul ne-a dat această posibilitate, să ajungem la  foarte mulţi oameni cu opinia, cu vocea noastră şi cu informaţia despre ce se întâmpla în Spania, despre greve, manifestaţii , conflicte, lucruri pe care spaniolii nu aveau de unde să le ştie, pentru că presa nu vorbea niciodată despre ele.  Partidul Comunist Spaniol a folosit bine exilul si din exil intrau mereu noi membri, care îi înlocuiau pe cei care erau arestaţi. Nu a fost niciodată o ruptură în partid, între exil şi interior.

Rep: – În „Memorii” povestiţi despre o discuţie polemică pe tema comunismului din România şi din Spania, pentru că Ceauşescu vă reproşa că în Spania comunismul nu a triumfat. Credeţi că dacă România nu era atât de aproape de URSS…?

S.C.: – Dacă nu era atât de aproape de URSS, România ar fi rămas, cu siguranţă, în partea occidentală a Europei. Am avut într-adevăr o discuţie dezagreabilă cu Ceauşescu, într-o seară, când ne plimbam în grădina reşedinţei sale de la mare. El îmi reproşa că noi nu am fost în stare să facem revoluţia aşa cum au făcut-o românii. Eu m-am enervat şi i-am răspuns cu proverbul „Con ayuda de vecinos los capones hacen hijos”. Adică, dacă URSS era la graniţa cu Spania, cu siguranţă nu am fi pierdut războiul civil. Faptul că eu am folosit un proverb vulgar pentru a explica acest lucru l-a surprins pe moment şi a tăcut. Adevărul acesta era, că dacă Armata Roşie nu ar fi intrat în România, regimul acela nu ar fi existat. Ceea ce nu s-a întâmplat în Iugoslavia, unde au fost iugoslavii cei care au condus lupta de eliberare de sub nazişti şi care şi-au creat puterea.

Rep: – Apropos de această relaţie, s-ar putea compara Ceauşescu şi relaţia dumneavoastră cu el cu alţi lideri din lume şi cu relaţiile pe care le-aţi avut cu ei?

S.C.: – Nu, eu am avut o relaţie de adevarată prietenie cu Tito, mai mult decât cu Ceauşescu, deoarece cu Ceauşescu aveam rezerve, din cauza sănătăţii sale mintale. Cu Tito am avut o relaţie foarte bună, cum am avut cu Fidel Castro. În ţările capitaliste am avut relaţii bune cu italienii şi cu francezii, pentru că erau mai puţin diplomatice. Exista diplomaţie comunistă şi câteodată trebuia să taci, pentru că ori nu te băgau în seamă, ori puteau să aibă o atitudine ostilă dacă spuneai chiar tot ce gândeai. De pildă, în acei ani, am avut o polemică deschisă cu liderii sovietici, cu Brejnev în special. Ei nu s-au oprit până când nu au schimbat toată conducerea Partidului Comunist din Spania, m-au obligat să demisionez, au mers până la expulzarea mea din Partidul Comunist. Exista o diplomaţie comunistă, însă URSS nu tolera criticile din partea unui partid „frate”. Noi îi criticam şi le spuneam ce nu credeam că era bine.

Rep: – Revenind la Ceauşescu, putem să ne gândim la vreo asemănare a sa cu Fidel Castro, de pildă? Mă refer la regimul impus…

S.C.: – Nu, nu există asemănare. Fidel Castro a făcut o revoluţie, el a făcut-o, în ţara sa, în coasta Statelor Unite ale Americii şi practic Statele Unite au declarat război Cubei din prima zi, odată cu invazia din Golful Porcilor –Bay of Pigs.  Embargoul economic a supus la suferinţe teribile poporul cubanez din cauza politicii Statelor Unite. Nu ştiu dacă Obama va schimba ceva acum, în acest sens. Revenind la Ceauşescu, nu exista nici o asemănare, nici în ceea ce priveşte nivelul de cultură sau de pregătire, de inteligenţă politica, cu Fidel Castro sau cu Tito. Au fost sau sunt persoane mult mai bine dotate intelectual decât Ceauşescu.

Rep: – De ce credeţi că a fost înlăturat Ceauşescu şi de ce credeţi că nu v-a ascultat ?

S.C.: – Cred că nu m-a ascultat pentru că nu înţelegea despre ce este vorba, pentru că trăia într-o lume ireală. Ceauşescu credea că era un democrat, că în România era o democraţie perfectă. Nu vedea realitatea… În ultima întâlnire pe care am avut-o cu el, când i-am zis că ori se schimbă, ori va fi dărâmat, colaboratorii săi apropiaţi mi-au zis foarte clar că este posibil să urmeze o revoltă populară. Dar el era total inconştient, nu ştia ce se întâmplă în ţara sa, sunt convins de asta.  Cred că lovitura de stat a fost pregătită de forţe născute sub acelaşi regim, nu a fost o revoluţie populară. Era opoziţia pe care Ceauşescu a avut-o în partid, în cadrul sistemului. Poporul, cum nimeni nu conta pe el,  sigur era sătul de lipsuri, nu avea mijloacele necesare de subzistenţă. Nu, nu a fost poporul cel care s-a răsculat, a fost un grup interior, o conspiraţie şi cum am mai spus, aceasta nu mă surprinde să fi fost animată de forţe din Uniunea Sovietică. Poporul era obosit de condiţiile materiale în care trăia, nu era pregătit să îl apere pe Ceauşescu şi deci nu el, poporul, a fost protagonist.  Ceea ce mă surprinde pe mine acum este că am cunoscut români care muncesc în Spania şi care gândesc că Ceauşescu era mai bun decât ceea ce există astăzi în România. Există oameni care cred asta! Adevărul ştiţi care este? Că înainte de al Doilea Război Mondial România în lume nu însemna practic nimic, nu avea prestigiu. România a început să aibă o oarecare personalitate şi recunoaştere internaţională când Ceauşescu s-a înfruntat cu Uniunea Sovietică. Din acel moment preşedinţi şi prim-miniştri din Occident au avut o relaţie foarte bună cu Ceauşescu, iar România, din această înfruntare cu URSS, câştigase un prestigiu pe care nu l-a avut niciodată. Dacă mă întrebaţi despre cum e azi, nu ştiu, nu urmăresc evoluţia României, presa vorbeşte foarte puţin despre România, dar cred că România a pierdut mult din acel prestigiu. Nu pot să am o părere clară. Cred că există libertăţi politice în România, dar nu ştiu dacă oamenii trăiesc mai bine, sau există oameni care trăiesc foarte bine şi oameni care trăiesc mai rău decât înainte.+

Semnează pentru conformitate,

Titus Filipas

Demonstraţia de cauzalitate contra vaccinării cu Gardasil

Sec intitulată „Prezentarea lucrărilor ştiinţifice – metodologia activităţii autorului”, în 1968 apărea la Editura Ştiinţifică din Bucureşti o carte (scrisă de Barbu B. Berceanu şi Iulian Panaitescu) care incontestabil nu a fost un best-seller.  La pagina 27 se găsea începutul paragrafului 2.3, “Elaborarea şi formularea ipotezelor”, iar la pagina 31, titlul „Interpretarea rezultatelor” (experimentale n.n.) anunţa paragraful 2.5. Ceea ce scria acolo este  şi acum relevant pentru  necesara interpretare ponderată, ştiinţifică, a campaniei virulente, grăbite, pernicioase, de vaccinare a fetiţelor românce cu Gardasil,  grăbind pentru ele începerea debordantă a vieţii sexuale şi inducând incapacitatea de a deveni mame.

În ce măsură vaccinarea cu Gardasil are o bază ştiinţifică fără dubii, în ce grad poate invoca în sprijin certitudinea raţionamentului de cauzalitate lipsit de confuzii, cu impecabile demonstraţii prin necesitate şi suficienţă?

Să recurgem la textul din cartea românească. La pagina 36, Barbu B. Berceanu şi Iulian Panaitescu scriau în 1968 :

“În interpretarea datelor furnizate de experienţă, în vederea stabilirii legăturilor cauzale, sunt folosite metode variate. Dintre acestea, cinci metode de bază, stabilite încă de John Stuart Mill (1806-1873), sunt utilizate şi astăzi, sub o formă mai mult sau mai puţin explicită, în toate ştiinţele experimentale.  Iată-le:

1. Metoda concordanţei […] ”
2. Metoda diferenţei […]
3. Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei […]
4. Metoda variaţiilor concomitente […]
5. Metoda reziduurilor […]”

Nu am copiat de acolo şi enunţurile. Ele pot fi găsite, pe englezeşte, în mai multe surse, de exemplu în documentul cu valoare educaţională http://polisci.berkeley.edu/courses/coursepages/Spring2005/ps3/0421%20nesssuff.pdf .

Să mai reamintesc că John Stuart Mill era atent studiat în universităţile din România Mare (România din perioada interbelică). Excepţie făcea studentul comunist Manea Mănescu, tovarăş de luptă încă de pe atunci cu Nicolae Ceauşescu. Pentru infatuarea lui stupidă şi înclinaţia spre delaţiune, Manea Mănescu a primit o pereche de palme peste obraji de la un student sorocean (altminteri „miel blând”) la Drept şi Academia Comercială în Bucureşti.

Ideile lui John Stuart Mill erau folosite atât în investigaţii medicale (vezi cazul Nicolae Paulescu, felul cum acesta a folosit principiile de cauzalitate pentru descoperirea insulinei), cât şi  în studii economice şi de asemenea în analizele manageriale. Fireşte, nu s-ar putea aserta peremptoriu că în România de atunci chiar se dezvoltase o autentică mişcare culturală de mase intitulată „Aplicarea ideilor lui John Stuart Mill”. Dar unii dintre intelectualii formaţi în acel spirit vor supravieţui în poziţii manageriale puternice în perioada comunismului. Dramaturgul Aurel Baranga a folosit un asemenea model foarte real pentru a crea personajul principal din piesa Mielul turbat. Un aspect pe care Aurel Baranga nu îl relevă în piesă, –poate  nu îl ştia, l-am aflat şi eu abia în anii din urmă–, este faptul că acel maestru român al managementului  ajustase cadrul normativ al economiei comuniste astfel ca mama doamnei Marie-Rose Mociorniţă să fie plătită pentru lucrările de artă meşteşugărească prin care asigura subzistenţa familiei Mociorniţă (aici este vorba despre familia lui “Mociorniţă cel mare”) în anii Teroarei împotriva capitaliştilor. (Pe la 1960, profesorul de istorie Piscati de la Liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne explica edificarea capitalismului în România prin exemplul “întreprinderilor Mociorniţă”.)

Revenind la discuţiile prezente despre cauzalitate, să amintesc că recent am fost neplăcut surprins de impertinenţa şi infatuarea ignară dovedite de un înalt funcţionar guvernamental de astăzi!, anume dr. Cristina Vladu, aflată pe funcţia de Director General Adjunct la Direcţia Generală Politici, Strategii şi Managementul Calităţii în Sănătate (Ministerul Sănătăţii), în “argumentele” cu profesorul universitar dr. Pavel Chirilă, la o emisiune “Interviurile Europa FM” moderată de Marian Voicu. Deşi în general a dovedit aproape mereu că el este un excelent profesionist din mass media, de data aceasta domnul Marian Voicu a fost incapabil să îl sprijine pe doctorul Pavel Chirilă prin revelarea aspectelor de cauzalitate, necesitate şi suficienţă din demersul său. Ar fi fost util pentru domnul Marian Voicu şi ascultătorii săi dacă domnia sa ar fi revenit integral la tradiţia intelectuală românească, tradiţie în mod expres anticomunistă dacă ne referim la perioada România Mare, de recunoaştere şi respect faţă de John Stuart Mill. Pentru că filosofia lui de lucru este valabilă încă şi eficientă.  În schimb mi s-a părut a fi mai mult decât o gravă carenţă profesională şi deontologică persiflarea permanent la care un Director General Adjunct la Direcţia Generală Politici, Strategii şi Managementul Calităţii în Sănătate (Ministerul Sănătăţii), în speţă doamna dr. Cristina Vladu, l-a supus pe universitarul Pavel Chirilă. Care dovedea necesara  onestitate intelectuală. Chiar dacă universitarul nu amintea în mod expres şi numele lui John Stuart Mill, pentru mine era totuşi evident faptul că profesorul Pavel Chirilă recurgea direct la metodologia de cauzalitate statuată încă din veacul XIX de către cunoscutul reprezentant şi continuator al iluminismului scoţian fără hiatus, un iluminism fără “deconstrucţia revoluţionară” impusă iluminismului francez. Reamintim că iluminismul scoţian a influenţat şi funcţionarea societăţii ieşene Junimea.

Subliniez că domnul profesor universitar doctor Pavel Chirilă a venit cu o serie de argumente bine construite, argumente extrem de pertinente, pentru a pune sub semnul întrebării cinstite excesiva grabă a politicului aflat acum la putere de a implementa vaccinarea cu Gardasil, deşi  concluziile finale vor fi expuse de către grupul de experimentatori abia în iunie 2009. Cel de al doilea argument pertinent al profesorului universitar doctor Pavel Chirilă se referă la faptul că nu au fost făcute decât nişte extrapolări extreme de dubioase cum că un vaccin făcut unor fetiţe la  vârsta  de 9 ani protejează efectiv contra formei de cancer de col uterin care înregistrează un peak la femei mature în care înregistrază un  peak (vîrf sau maxim de manifestare) abia la femei mature aflate la vârsta  de 50 de  ani! Puteţi citi mai multe în excelentul interviu realizat de jurnalista Oana Antonescu, aici http://www.jurnalul.ro/articole/139531/prof.-dr-pavel-chirila:suntem-rezervati-in-privinta-vaccinului-care-previne-cancerul-de-col . În fine, ceea ce scrie ziaristul Victor Roncea la adresa URL http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/vaccinul-anti-cancer-bun-sau-ru-pentru.html , anume: “Punerea pe acelaşi plan a vaccinurilor care previn bolile copilăriei cu un vaccin ce se presupune că ar preveni o boală care apare doar după începerea vieţii sexuale (mai ales în condiţii de libertinaj), denotă o grabă nejustificată, de neînţeles pentru cei preocupaţi cu adevărat de soarta copiilor noştri, cu atât mai mult cu cât nu au fost comunicate şi informaţiile privitoare la efectele nocive.”, mi se pare de asemenea că se înscrie pe calea abordării corecte a noţiunii de cauzalitate.

Titus Filipas

Ce nu spune Wikipedia despre Iuliu Maniu

Oricât de multă cazuistică ar fi  risipită de argumentatori, Ungaria modernă –« Hungaria Neoacquistica » sau ‚Hungaria 2’  este, şi ea ! produsul geniului latin. Îndepărtarea otomanilor din centrul Europei s-a datorat prinţului Eugeniu de Savoia care eliberează Timişoara şi Oltenia – vechiul Banat  de Severin. Într-adevăr, francezul acesta căutând un loc pentru a-şi exercita acţiunea, talentul, şi de ce să nu recunoaştem?, chiar geniul în partea răsăriteană a Europei,  a lucrat cel mai mult pentru implementarea doctrinei Neoaquistica în interesul latinităţii orientale. Prinţul Eugeniu de Savoia a fost  eliberatorul ‘banaturilor’ de sub ocupaţia otomană, fiind prinţ regent pentru toate aceste banaturi, nu doar pentru Hungaria 2, căci toţi regii Hungariei -1 muriseră de mult fără să lase urmaşi. Eugeniu de Savoia a fost  « prinţ  regent » şi pentru Romania Neoacquistica, ai cărei regi  încă nu se născuseră. Iar când timişorenii proclamă : „Banatu-i fruntea !”, au fără îndoială dreptate, pentru că nu doar provincia asta,  ci şi toate banaturile au fost regenerate în virtutea geniului prinţului Eugeniu de Savoia, geniu european. De altminteri numai proiectul pentru Ungaria gândit de regentul de Savoia era acceptat  de subiectul chezaro-crăiesc Iuliu Maniu. Intelectualii unguri din secolul XIX lamentau faptul că jumătate dintre magnaţii Ungariei din secolul al XVIII-lea nu ştiau limba maghiară, imitându-l întru această ignoranţă  pe eminentul  regent francez de Savoia. Înainte de a compune discursurile acelea rostite în parlamentul de la Budapesta, unde  apăra un concept foarte modern şi european despre Ungaria, deputatul Iuliu Maniu admira statuia ecvestră a prinţului Eugeniu de Savoia instalată în faţa palatului crăiesc din Buda la anul 1900, şi gândea la ‚doctrina neoacquistica’,  la fel ca boierii olteni cu două veacuri mai devreme. Să-l învinovăţeşti pe Iuliu Maniu că a trecut şi printr-o  fază de anti-românism în evoluţia sa doctrinară este absurd şi nedrept! Adevărul este că deputatul român din parlamentul maghiar,  Iuliu Maniu,  mai percepea încă pozitiv Hungaria Neoacquistica, deşi pentru politicienii  maghiari ideea Neoacquistica murise în „Compromisul” (Ausgleich) de la  1867. Maghiarii  luptaseră din greu pentru acel Ausgleich ucigaş ce instaurase  regimul „K und K”,  monarhia  duală pe care scriitorul Robert Musil (1880– 1942) o numea Kakania. Iuliu Maniu  nu dorea Kakania, ci Hungaria Neoacquistica. După 1867, Kakania  a  înlocuit Hungaria Neoacquistica. Că Iuliu Maniu nu dorea Unirea la România, aşa cum  s -a spus!? Chestiunile lingvistice nu fuseseră complet rezolvate, îngăduind un  ‘surfing al cunoaşterii’ în Limba Română. La 1900, Limba Română nu era încă  prilej de infinită  bucurie  nici măcar în şcoala din Vechiul Regat. Aducem din Moldova  mărturia foarte convingătoare a lui George Bacovia : «  Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele -/Pedanţi profesori /Şi examene grele…/Şi azi mă-nfiori/Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele! ». Chiar atunci când va fi preşedintele Consiliului de miniştri din România Mare, Iuliu Maniu nu va reuşi să vorbească  într–o Limbă Română impecabilă, spre deosebire de  transilvăneanul Octavian Goga.

Titus Filipas

Brazda lui Novac

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas

România în primul război mondial

Winston Churchill  a primit premiul Nobel literar în primul rând pentru Memoriile  sale, text lipsit complet de calităţi literare, nici un editor nu s-a aventurat să-l publice în româneşte, socotind pe bună dreptate că e o pierdere sigură, având însă o valoare incontestabilă ca document istoric. În Memorii, analizând greşeala tactică a unui general britanic în campania din Africa de Nord, cred că era vorba despre Claude Auchinleck, Winston Churchill menţionează la un moment dat, prin contrastul cu o situaţie similară, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha, demonstrat în războiul din 1877-1878. Când am citit prima oară afirmaţia aceasta, fiind educat şi edificat  asupra temei numai din textele româneşti, remarca mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare! De altminteri, deşi Memoriile sunt dedicate celui de al doilea război mondial, Churchill nu ezită să menţioneze şi performanţele proaste ale armatei române în primul război mondial, cu toate că intrarea României în război de partea puterilor Antantei fusese aşteptată cu o anumită speranţă, întrucât armata română făcuse până atunci  bună impresie. Să fi fost o aluzie indirectă la războiul din 1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neaşteptat, la un eveniment militar întâmplat cu trei sferturi de veac înaintea faptelor relatate şi implicându-l pe Osman Pasha, mă îndreptăţeşte să cred că, realmente, campania unei armate române ce se îndreptase odinioară către Sud într-un superb efort de război a lăsat un anumit siaj şi a jucat apoi un rol în gândirea lui Winston Churchill ca lider de război. Când era lord al Amiralităţii şi a proiectat campania militară balcanică şi debarcarea nenorocoasă de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley (1887 – 1915), unul dintre cei mai promiţători tineri fizicieni britanici, probabil că omul Winston aflat în disperare aşteptase un ajutor de la acea armată, dacă România, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotărât să intre în război într-un moment mai timpuriu. Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid, într-adevăr, la care pleiada de oameni politici geniali care au făurit România Mare nu s-a angajat, cel puţin nu în prima fază a războiului, când Germania părea să fie atât de puternică, şi chiar era, înainte de instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i mai avansa fonduri pentru finanţarea efortului de război, -criză pe care Germania s-a amăgit că a rezolvat-o prin inventarea economiei planificate, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o, luând-o ca bază pentru construirea economiei comuniste în Rusia de după Romanovi şi Kerenski. Însă resentimentele lui Churchill faţă de România s-au forjat atunci, în prima fază a războiului, iar Winston ne-a plătit până la urmă acea poliţă, pentru faptul că armata română nu l-a ajutat la greu; s-a văzut aceasta spre finalul celui de al doilea război mondial, în cabinetul lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă de după al doilea război mondial, atunci când a oferit URSS – ului o pondere de 90 % asupra României (ce s-a dovedit în fapt a fi de 100 %, iar subiectiv aş spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi şi matematic posibil), mâzgălind neglijent un document istoric pe care chiar şi crudul dictator roşu îl considera ruşinos.În  primul război mondial,  jucând bizar de mult pe frontul otoman, Winston Churchill s-a lăsat furat de inspiraţia  glorioasă că ar fi  posibil să folosească modelul succesului debarcării veneţiene la Gallipoli (1366),  în beneficiul imperiului britanic.Turcia se raliase  Puterilor Centrale chiar din anul 1914. Forţele Antantei considerau această ţară inamică a fi punctul slab, care putea fi atacat uşor. Deschizându -se  un culoar din Gallipoli în Cadrilater,  forţându -se  alianţa cu  o Românie până atunci reticentă să intre în război. Mă  rog, aceasta este  o interpretare. Alt înţeles  dădea însă Petre Carp, politicianul ieşean,  acelei acţiuni militare: anume că Anglia şi Rusia vor şterge împreună Romania Neoacquistica de pe chipul  pământului.  Din fericire pentru neamul nostru,  Winston Churchill nu a fost  un al doilea Amedeo de Savoia, generalul veneţian care asigurase victoria din 1366.  Corpul expediţionar al imperiului britanic (englezi, australieini, neo-zeelandezi) s-a întâlnit cu iadul la Gallipoli, în anul 1915. Fizicianul englez Moseley, în vîrstă de 27 de ani, era ucis de un glonţ  turcesc pe data de 10 august 1915. El ar fi primit în mod sigur premiul Nobel pentru tot ceea ce realizase până atunci.  Moseley lucrase la Universitatea din  Manchester  sub conducerea profesorului Ernest Rutherford (1871-1937),  colaborase de asemenea cu fizicianul Charles Darwin Galton (1887–1962). După uciderea lui Moseley pe câmpul de luptă, guvernul britanic hotărăşte să oprească trimiterea oamenilor de ştiinţă pe front. Francezii nu vor proceda la fel. Comunitatea lor ştiinţifică va suferi o hecatombă în primul război mondial, similară decimării ‘dăscălimii române’. După război, stilul intelectual francez se schimbă foarte mult, pentru a crea printr -un nou stil de educaţie, o nouă comunitate de cognoscenti. Matematicienii  francezi vor inventa un personaj virtual, un fel de geniu  policefal chemat Nicolas Bourbaki  care folosea teoria mulţimilor cantoriene pentru externalizarea cunoaşterii. Străpungerea pe uscat din Dardanele în Dobrogea s-a dovedit a fi fost imposibilă la 1915, spre deosebire de ceea ce se  întâmplase  la anul de graţie 1366. La Gallipoli, în anul 1915,  decidentul militar suprem din partea Puterilor Centrale era un general german, absent în momentul debarcării surpriză a forţelor Antantei.  Trupele prezente erau cele turceşti, conduse de un colonel, care va fonda ulterior statul turcesc laic modern. Motiv pentru care va fi cunoscut sub numele Gazi Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938). Când eram copil, tata mi-a dat să citesc un volum mare, pe româneşte ! despre Atatürk. Două lucruri am înţeles din acea carte. În primul rând, anume ce însemna la anul 1938 „România Mare”. În seria de fotografii  de la  funeraliile preşedintelui Atatürk, apărea extrem de  impresionantă şi onorantă prezenţa  unui echipaj din Marina  Regală Română. Faptul biografic că la şcoala militară cadetul  Gazi Mustafa dovedea  un talent remarcabil la matematici, pentru care a fost supranumit Kemal, însemnând Perfecţiunea, nu m-a impresionat. Dar detaliul aparent insignifiant al vieţii sale de tînăr ofiţer, anume  că reflecta îndelung (exact în spiritul contemplării sufite), asupra cărţilor de ideologie primară pe care le citea, mi-a ghidat  înclinaţia ontică a lecturilor.  La Gallipoli, colonelul Mustafa Kemal îşi arată personalitatea de excepţie: cumpăneşte corect evenimentele atunci când ordinul cazon superior nu venea, şi ia decizia corectă. Or, lucrul acesta nu a fost fructul pur al hazardului. Prea puţin se ştie la noi, că după războiul ruso-turc din 1877-1878, Osman Pasha a fost în mai multe rânduri, şi pe o lungă durată de timp, ministrul de război al imperiului otoman. În această calitate,  reorganizează şcolile militare, şi organizează asigurarea liniştii interne a imensei împărăţii a sultanilor. De exemplu, întregul teritoriu acoperit de Irakul actual era menţinut în stare de linişte  numai cu 400 de soldaţi ! Iar în şcolile militare depăşeşte principiul formării de caractere, punând accentul pe formarea personalităţii. Şcolile militare constituie  ‘rezerva de cadre’  pentru organizaţia  “Tinerii Turci”, iniţial formată exclusiv din cadeţi. Dintre politicienii români,  se pare că numai junimistul Petre Carp a urmărit cu atenţie, chiar cu simpatie, evoluţiile din imperiul otoman după 1877-1878. Surprinzând şi elementele pozitive. Chiar dacă mulţi nu dădeau crezare strigătelor de alarmă pronunţate de  Petre Carp, a fost totuşi un merit incontestabil al oamenilor politici români de la 1915 faptul că nu au mers orbeşte pe  „conexiunea engleză”, soluţiunea  propusă de Winston Churchill. Păguboasă din start, de altminteri ca orice soluţiune hotărâtă  de  englezi  pentru România.  Petre Carp  ştia multe lucruri. În virtutea  faptului  că au hotărât să nu atace Turcia în primul război mondial, marii oameni de stat români din  anul 1915 reînnoiau de facto  valabilitatea capitulaţiilor otomane decurgând din hrisoavele  bizantine pentru Romania. Pe lângă incompetenţa lui Winston Churchill, am fost poate ajutaţi atunci şi de competenţa colonelului T.E. Lawrence, trimis să câştige Ierusalimul. Pentru cine? Ştim doar acum. ‘Lawrence al Arabiei’ scria că lumea arabă a trecut prin secolele ei  de istorie fără să înveţe nimic. Implicată în această alegaţie a lui T.E. Lawrence era viziunea despre istorie ca o  categorie ontică. Însă deja în ‘Ştiinţa cea nouă’, napolitanul  Giambattista Vico ne învăţa că istoria nu este  categorie ontică. Şi urmându-l  pe Nicolae Iorga, noi, românii, îl credem pe Vico: Istoria este conjecturală, fiind un construct epistemic prin care omul ajunge să înţeleagă lucrarea umană. ‘Materialismul istoric’ al lui Karl Marx s-a străduit să ne ascundă acest adevăr. După deciziile de la Gallipoli, ofiţerul Gazi Mustafa Kemal a cărui personalitate se formase în şcoala de cadeţi reorganizată de bătrânul ministru de război Osman Pasha,  – un fel de Petre Carp al turcilor–, va lua alte decizii independente, inspirate şi de mare succes. Dar care determină un foarte venal ministru de război otoman să îl trimită forţat într-un fictiv concediu de boală, deşi  era avansat în gradul de general. Abia după ce  britanicii şi marionetele lor,  –din care provine şi actuala familie regală saudită –,  formate de ‚Lawrence al Arabiei’  ocupă Ierusalimul, noul şi energicul ministru de război turc  îl recheamă la datorie pe Gazi  Kemal. Generalul  Kemal înţelege că nu mai poate face nimic altceva  pentru imperiul turcesc, decât să comande  retragerea  ordonată  a  rămăşiţelor forţelor otomane care asiguraseră până atunci pacea şi prosperitatea în  Marele Orient Mijlociu. Oricum, cred că tocmai acea ocupare a Ierusalimului va slăbi presiunea predatorială asupra României de atunci (dar nu întrutotul). Astfel, prin alegerile lor  inteligente,  politicienii români reuşeau să dea concreteţe unei  foarte  mici   extensii a conceptului de Romania Neoacquistica, numită în mod exagerat şi total eronat: România Mare. La Trianon, occidentalii acceptă România Mare numai pentru că  vedeau partea de răsărit  din Romania Neoacquistica ca pe o felie de tort de pe un menue rezervat pentru altcineva. Unii dintre tinerii intelectuali români din perioada interbelică  resimt totuşi  condiţia de colonie a unor interese străine pe care o poseda România Mare de facto. Unii tineri români, organizaţi ca o mişcare de eliberare din colonii (observaţie  de substanţă aparţinând  politologului Ion Varlam, strănepotul istoricului Radu  Rosetti)   îşi vor da viaţa  ca să incendieze foaia pe care era tipărit acel menue. Aveam cenuşă în România, dar ei nu ştiau că existau copii ale condamnării noastre  în cancelariile occidentale, din Londra şi până la Washington D.C., copii  ale unui   menue păstrat just in case. Deşi România a fost tratată precum ţările baltice în 1939, ei nu i s-au mai restituit drepturile istorice după 1989. Ţărilor  baltice le-au fost asigurate drepturile întrutotul.  Din cauza aceasta, putem caracteriza drept bizară şi ignară declaraţia preşedintelui României făcută pe data de 6 august 2007 la Mărăşeşti : “Începutul ostilităţilor din Primul Război Mondial ne-a găsit cu o armată nepregătită, din cauza politicienilor inconştienţi.” Domnul Cristian Oprea, jurnalist la  Cotidianul, vine cu următoarele detalii în ediţia din 07-08-2007 a ziarului  său: “Surse apropiate şefului statului ne-au precizat că, la alcătuirea discursului, el a avut în vedere activitatea guvernului liberal al acelor vremuri, care a cumpărat tunuri ruginite, nefuncţionale, de tip Skoda.”  Consilierii în istorie ai   preşedintelui României au caracteristica generală de a fi manipulatori şi ignoranţi. Astfel, uzinele Skoda aparţineau Puterilor Centrale împotriva cărora lupta  România. Maiştrii militari din armata română ştiau că tunurile erau ruginite, şi le- au transmis imediat acea informaţie politicienilor români. În consecinţă, ei vor decide să intre în război de partea Antantei, condiţiile preliminare stipulând în mod expres ajutorul Antantei în  dotarea României cu tehnică militară nouă.  Antanta nu s -a ţinut de  înţelegere decât foarte târziu. Conferenţiarul Armand Goşu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti comentează: “Corpul ofiţeresc era slab pregătit. A trebuit să vină misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, ca să repare situaţia.” (am folosit aceeaşi sursă Cotidianul). Majoritatea corpului ofiţeresc din primul război mondial era constituită din învăţători şi profesori, –dăscălimea română–, care erau ofiţeri rezervişti. Obiectivul  major al strategiei generalului Berthelot în România  a fost acela de a-i  folosi pe aceşti învăţători şi profesori care învăţau foarte repede. Dar ei erau folosiţi drept carne de tun. Aşa se explică hecatomba dăscălimii române în primul război mondial. Titus Filipas

Arhetipul păsării Phoenix

Nu cunoşteam textul „Obârşie şi  perenitate”, scris de ilustrul şi regretatul Paul Anghel. Probabil, cel mai stimulator aspect al eseului acesta despre „obârşie”  este faptul că ne semnalează domenii abisale încă necunoscute pentru noi, oricum neştiute de scriitor la acel moment, datorită stadiului precar al cercetărilor în psihologia colectivă românească : 

+Cultura Cucuteni-Tripolie n-are descendenţi. Nu ştim cine sunt cucutenienii, deşi reprezintă „una dintre cele mai strălucite culturi neolitice de pe teritoriul continentului european“; mai mult, produsele culturii lor –singurele care datează –, celebra olărie cu forme şi culori desăvârşite, nu sunt cu nimic inferioare produselor similare (ceramica pictată) din Mesopotamia şi restul Asiei Anterioare. Deci, un mare moment de gândire şi artă, dar pe care succesorii antici nu l-au integrat, la fel ca şi cei moderni, cultura cucuteniană  fiind desfiinţată printr-o catastrofă.+ 

Cercetările mai recente au adus precizări. Nu a fost o catastrofă a satelor culturii Cucuteni (au fost identificate în România Mare istorică vreo trei mii de asemenea aşezări), ci un ritual periodic al arderii valorilor materiale create atunci când prosperitatea aşezărilor devenea cumva opulentă, atunci când civilizaţia Cucuteni devenea „miere” atrăgînd duşmănii şi  predatori. Era astfel un ciclu repetat al arderilor intenţionate pentru salvare, după un anumit număr de ani. Toate dovezile arheologice indică aceasta. Dar cifrele  exacte implicate pentru descrierea fenomenului ciclic arhaic, şi este vorba aici despre un număr de ani având cel puţin doi digiţi,  încă nu au fost determinate cu acurateţe.

Cultura cucuteniană era astfel periodic desfiinţată chiar de către beneficiarii şi creatorii săi. Trebuie să încercăm să desluşim valorile lor, ale „cucutenienilor” cum le zicea Paul Anghel. Valori imateriale de perpetuare prin distrugerea urmată de creaţie. Stil de viaţă asemănător cu  acela incorporat de legenda  arderii şi apoi a renaşterii păsării Phoenix din propria cenuşă. Tocmai din această cauză putem bănui că urmaşii „cucutenienilor”, ai localnicilor, aborigenilor, ai „primilor locuitori” ori cum le- om zice,  au supravieţuit până acum pe acest pământ  ancestral. Poate că „ei” sîntem chiar noi. Arhetipul păsării Phoenix îl desluşim în fondul nostru cultural cel mai profund, acela constituit înainte de  elenism, de romanitate,  de  creştinism. Titus Filipas