Tranziţie intelectuală majoră din secolul XVIII, pierdută de români

Pentru popoarele din Europa Occidentală, chiar şi pentru popoarele din Europa Centrală, secolul XVIII a însemnat Epoca Luminilor. Pentru noi, nu. Principatele dunărene gemeau sub jugul fanariot. Astfel că o tranziţie intelectuală majoră din secolul XVIII a fost pierdută de români. În Transilvania, bineînţeles că Şcoala Ardeleană a lucrat intens pentru cauza românismului. Să amintesc aici doar  traducerea Vulgatei  de către vicarul Petru Pavel Aron.  Traducerea creează o punte peste timp până la Sfântul Ieronim care începe a scrie Biblia în limbajul Vetus Latina abia după ce ascultă predicile Sfîntului Ierarh Grigore Teologul la 381 AD. Traducerea lui Petru Pavel Aron creează de asemenea o punte până la Roger Bacon, în mod expres prin titlul Vulgata, propus de acest savant occidental pentru opera călugărului balcanic Ieronim. Astfel Petru Pavel Aron  continua în Ardeal, pe linie culturală, politica Romania Neoacquistica iniţiată de strămoşul nostru viking quintesenţial, Mihai Viteazul. Dar politica agresivă de maghiarizare forţată a creat fenomenul penuria hominum şi pentru Şcoala Ardeleană.

În  Epoca Luminilor din Europa Occidentală se realizează tranziţia intelectuală de la principiul  raţiunii suficiente, la teoremele, construcţiile matematice şi paradoxurile „raţiunii insuficiente” (vezi de exemplu teorema lui Bayes, paradoxul lui Condorcet), atât de actuale şi în secolul XXI. Importante pentru noi, –după bizarul interregnum  postmodernist–, dacă vrem să construim România în cea de a doua modernitate.

Titus Filipas

Valorile Romaniei Orientale

Cu articolul Ficţiunea ideologică: naţionalismul ortodoxist, publicat în cotidianul România liberă, http://www.romanialibera.ro/a130658/fictiunea-ideologica-nationalismul-ortodoxist.html , domnul Cristian Pîrvulescu iniţiază o intensă dezbatere pe forum RL.

Pentru că sunt teme istorice şi teologice asupra cărora autorul articolului a meditat prea puţin. Din lipsă de informare. Nu pot să spun că avatarul Kramer nu are dreptate. Însă incompleta informare se reflectă şi la el. Nu îl contrazic, dar vreau să adaug.

Eu sînt de religie ortodoxă, dar îl apreciez mai mult pe vicarul greco-catolic Petru Pavel Aron, decât pe ortodoxul Popa Tunsu. Petru Pavel Aron este singurul continuator român din Epoca Luminilor a doctrinei Romania Neoacquistica. Să nu uităm că unirea principatelor înfăptuită de Mihai Viteazul, ‘pohta’ lui,  nu era decât îmbinarea principiului de subsidiaritate cu doctrina Romania Neoacquistica. Apoi, Petru Pavel Aron traduce într-o vernaculară neolatină de calitate, mai precis în limba română de calitate, Vulgata scrisă în limbajul Vetus Latina de călugarul scit Ieronim. Aceasta după ce Ieronim ascultase şi asimilase în Anul Domnului 381, predicile Sfîntului Ierarh Grigore Teologul (Bogoslovul) la Constantinopol. Acea Vulgata scrisă de Sfîntul Ieronim în limbajul Vetus Latina face parte din literatura străromână. Unii dintre istoriografii  oneşti ai Occidentului încep acum să studieze acele evenimente culturale. De ce? Pentru că îi interesează, sincer, originea reală a ştiinţei occidentale. De exemplu, transpare acum tot mai clar faptul că originea conceptului de Zero matematic nu este la indieni sau arabi, ci la un călugar scit pe nume Dionisie cel Mic. În fine, unul dintre savanţii-pionieri ai Occidentului, anume Roger Bacon, studia foarte atent Vulgata Sfîntului Ieronim. De altminteri, chiar denumirea acestei cărţi care aparţine de fapt şi drept literaturii străromâne, a fost propusă de către acel Roger Bacon. Biserica noastră ortodoxă are o tradiţie culturală extraordinar de bogată, din care autorul Cristian Pîrvulescu face tabula rasa.

Trăim în timp postmodern, când setul de valori moderne cade. La ce valori recurgem ? În primul rând la valorile excelenţei din civilizaţia veacurilor IV, V, şi VI a Romaniei Orientale.

Titus Filipas

Romania Neoacquistica

Karl Marx citea în Biblioteca din British Museum, care alături de universităţile Oxford şi Cambridge constituiau triada supremă de surse intelectuale din Anglia. Cărţile lui Karl Marx erau extrem de bine documentate şi construite. Apoi, el cita copios din Destutt de Tracy, adică din aceleaşi texte care formaseră şi gândirea ‘pruncilor români’ Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru. Ar fi necesară o discuţie specială a scrierilor  lui Marx despre români. În atmosfera aceea intelectualistă de excepţie a vremii când studia Karl Marx, se reluase  abordarea istoriei în demersul dacoman-protocronist iniţiat de  John Locke şi de  sir Isaac Newton într-un celebru dialog epistolar. În acord cu sir Isaac Newton,  împăraţii romani care cuceriseră provincia  Dacia  Felix  întruchipau călăreţii Apocalipsului.  Mai mult, seriosul Isaac Newton  începea  numărătoarea anilor  până la Sfârşitul lumii de la luptele lui Domitian cu Decebal!  Dar pe vremea lui Karl Marx, –cum este la Oxford University şi în prezent–, debutul  convenţional pentru lumea  modernă este fixat la 285AD, anul când Diocletian împarte imperiul în Romania Occidentală şi Romania Orientală.

Rusofobia din prima tinereţe a lui Karl Marx  a fost  augmentată prin achiziţionarea acestei informaţii. Dreptul autoasumat al Rusiei de a prelua moştenirea Nova Roma de fapt nu exista! În scrierile lui Marx despre români se analizează conflictul dintre ruşii nedemni şi mincinoşi, şi neolatinii demni şi greu persecutaţi din Romania Orientală.

Neolatinii din Latium Novum provin din „socii” – alizarea ilirilor şi a traco – daco – moesilor. Unul dintre aceştia, călugărul Ieronim, scrise Vulgata*. Lăudată  peste mileniu de savantul Roger Bacon. Adoptată ca text constituţional fundamental pentru Romania Neoacquistica, sinteza vechilor Romanii. 

Titus Filipas

*Vulgata lui Ieronim poate fi considerată şi un text de literatură stră-română. Cel puţin acesta este punctul de vedere al protocronismului.

Alp Arslan

În anul 1063, murea sultanul  selgiucid Toghrül Beg, după o campanie de cuceriri teritoriale rapide şi surprinzătoare. Însă nu făceau  parte din imperiul selgiucid de atunci  nici Isauria (Siria) de miazănoapte ori de miazăzi, nu făceau parte Anatolia („Rum”, adică „Romania exterioară”), şi nici ţările cele mai bogate din munţii Caucaz. Toghrül Beg a fost urmat la stăpânirea celui mai puternic (întru spiritualitate) imperiu turanic, de nepotul său,  Muhammed ben Da’ud  Alp Arslan (1029–1072), o personalitate mai impresionantă decât Alexandru Macedon. Să spunem că în cea de a treia cruciadă, Saladin a încercat să  imite atitudinea lui  Alp Arslan, –adoptându-i codul de valori–, iar   Richard ‚the Lionheart’ pur şi simplu i-a furat numele, mai puţin codul său de valori totalmente islamice. Să mai spunem că  la 1063 AD, după  vechile principii turcice de justiţie tribală, Alp Arslan nu era îndreptăţit la succesiunea imperiului selgiucid. Venirea lui Alp Arslan la putere în lumea seljukă a însemnat o adevărată  revoluţie juridică: nu s-a mai respectat tradiţia care cerea  preluarea  puterii  de către cel mai competent dintre „bătrâni”, ci au fost urmate principii persano-islamice, implementate de vizirul  Nizam ul-Mulk, numele său fiind  traductibil ad litteram prin sintagma Ordinea  în Regat.  

Vom vorbi în mod special despre eroul Alp Arslan  pentru inserţia mitului său în cultura română, fără a pretinde că dorim  să culturalizăm găgăuzii, care acum nu mai ştiu nimic despre el, deşi eroul acesta legendar face parte din identitatea lor naţională uitată. Găgăuzii din Respublika Moldova, având creierele „spălate” de ideologii de cea mai proastă  calitate ai Moscoviei, au uitat de necesitatea inserţiei  „unităţii  de stil”  în cultura  ce trebuie să  le definească  identitatea. Alt personaj al imperiului selgiucid,  poetul şi matematicianul Omar Khayyam (1048-1131),  este mult mai bine cunoscut de occidentali, de  ruşi, chiar şi de intelectualii români!  Se ştie sigur că  Alp Arslan alege deplin conştient să îmbrăţişeze  religia islamică; abia atunci  dobândeşte  prenumele Muhammad. Acest cavaler medieval turanic  a fost mai viteaz, mai generos, mai eroic, decât orice cavaler medieval european, real ori numai legendar. La preluarea domniei, Alp Arslan,  consiliat de vizirul său înţelept  Nizam al-Mulk, a  îmblânzit   facţiunile  opuse aflate în luptă  fratricidă,  consolidând  astfel imperiul selgiucid. După  ce a fost asigurată  pacea pe  cuprinsul împărăţiei selgiucide, l-a ales pe fiul său Malik Shah I drept virtual  succesor în linie ereditară  la domnie. În primul an al domniei, Alp Arslan a restaurat ordinea în provincii, a câştigat sufletul poporului, şi a redobândit de la fatimizi oraşele cele mai sfinte ale musulmanilor : Mecca şi Medina. Proasta guvernare a califatului  fatimid începând  cu  anul 1050 provocase  inflaţie, foamete şi boli; după care urmează comploturi, revolte şi război civil. Oraşul sirian Alep şi ţinutul din jurul său erau guvernate de o dinastie de beduini care la 1060 rupeau legătura de vasalitate faţă de califatul fatimid. După 1063, Mahmud ibn Mirdas, şeful local  din Alep,  îşi declara vasalitatea faţă de tînărul sultan selgiucid.  

Acţiunea militară a lui Alp Arslan era în principal orientată contra ereticilor fatimizi care conduceau din Cairo. Ea nu era orientată din principiu contra Bizanţului. Însă  acţiunea lui Alp Arslan se ducea  într-un timp când împărăţia romană  traversa o perioadă de conducere politică precară, în tranziţia de extraordinară instabilitate  de la dinastia macedoneană la dinastia comnenă. Între cele două dinastii se află insertul istoric nefericit al dinastiei ‚Dukas’, parveniţi bizantini epitomici, fără scrupule şi fără respectul faţă de valorile romane dovedite chiar şi de către unii dintre uzurpatori. Ceea ce a lipsit Bizanţului atunci, a fost un om de stat comparabil cu vizirul Nizam al-Mulk care asigura ordinea în marele imperiu selgiucid.   

Noul imperiul selgiucid se învecina în părţile lui „ariene” sau occidentale cu vechea împărăţie romană.  Pe vremea împăratului macedonean Nekiforos Focas, bizantinii  recuceriseră de la arabi  o parte din  teritoriile pierdute,  au putut prelua  Siria (Isauria) de miazănoapte,  şi „Al Jazira”. În limba arabă, „Al Jazira” înseamnă „Lunca verde”, şi desemnează geografic teritoriile ripariene de miazănoapte ale Eufratului şi Tigrului. Să observăm că şi în tradiţia ariană  vedică  există o zeiţă a luncilor înverzite care se cheamă „Danu”, de unde o posibilă semnificaţie ariană  pentru numele Danubius. Bizanţul a profitat de luptele inter-arabe fratricide între Califatul Abbasid din Bagdad, şi Califatul Fatimid din Cairo pentru a recâştiga Isauria de miazănoapte şi „Al Jazira” ori străvechea Asirie. Alp Arslan poate că doreşte să  respecte  principiul „drepturilor primului popor”, dar nu ştia că  primul popor acolo nu au fost arabii. Alp Arslan considera sincer că intrarea bizantinilor în „Al Jazira” era o mare nedreptate făcută Islamului. Alp Arslan îşi va dedica viaţa apărării cuceririlor arabe ale Islamului. În consecinţă, hotărăşte să îndrepte acea greşeală  a bizantinilor. La fel ca varegii Rus şi Normanzii, viteazul Alp Arslan iubeşte mobilitatea pe uscat,  şi pentru aceasta foloseşte reţeaua de drumuri romane, perfect întreţinute  de bizantini. După  ce trece Eufratul, aleargă  cu caii pe drumuri perfecte şi ajunge repede în Cezarea Cappadociei, actualmente în Turcia. Cetăţenii Turciei moderne se  mândresc că  naţiunea a fost „ctitorită” de  Alp Arslan printr-acea   acţiune. Dar a fost în esenţă un act predatorial, căci turcii selgiucizi fură   podoabele nepreţuite ale bisericii Sfântului Vasile  cel Mare  din Cezareea Capadociei. Sfântul Vasilie  cel Mare s-a născut probabil la anul 329, şi a murit la anul 379. Despre el s-a scris fraza de caracterizare concisă dar extrem de exactă: „Basilius Caesariensis episcopus Cappadociae clarus habetur, qui multa continentiae et ingenii bona uno superbiae malo perdidit.”,  adică ‘Vasilie din Cezareea, episcopul Cappadociei este reputat; marile sale calităţi de reţinere şi de inteligenţă au fost alterate numai de orgoliul său nemăsurat.’. Vasile  cel Mare este un geniu din „triada cea vestită” a   teologilor cappadocieni  din secolul IV care au încercat să reconcilieze filosofia antică şi religia creştină, lucrarea lor fiind preluată de Sfântul Anselme şi franciscanul Roger Bacon, de asemenea influenţând  isihasmul lui Grigore Palamas incorporat în ortodoxie.  

Atras mai departe de drumurile romane excelente, cât şi de sporirea  moştenirii selgiucide pe care o va lăsa fiului său, Alp Arslan mărşăluieşte spre  Armenia şi Gruzia (Georgia),  pe care le cucereşte la  1064.  Asia Mică ori provincia Anatolia,  unde se afla baza „puterii thematice” a Imperiului Bizantin,  va fi pierdută  numai  în anul 1071 prin surprinzătoarea victorie a turcilor selgiucizi  în bătălia purtată lângă lacul Van. Mai apoi, vor fi  chemaţi cruciaţii europeni occidentali, în principiu pentru a lupta împotriva turcilor selgiucizi. Dar intenţia lor secretă,  mărturisită brutal uneori,  a fost jefuirea bogăţiilor  din Constantinopol. În 1204, vor reuşi. Surprinzător, peste două sute de ani trecuţi de la  Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat  la anul 1261 oraşul Constantinopol  fiind  însoţit  de o gardă de cavaleri selgiucizi!  Este şi aceasta o lecţie a istoriei  universale,  despre care  profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu  publicat în 1993:  „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’),  pare să  nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată   de   Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania, şi vedea prea puţini  turci acolo. În  limba arabă,  „Rum” înseamnă Romania.  Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne,  era o  evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi:  din Turan, prin Rum,  la  Constantinopol!  Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de  mongoli, Gaigaus  cere Împăratului de aur  dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un hrisov, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor Romaniei asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale  pe care o construia,   la drepturile Romaniei.  Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia,  îi învoieşte numai temporar  în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci selgiucizi rămân cunoscuţi după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”. Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun  început, adică plecând de  la   străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „locuitori în Romania”!  Atunci când găgăuzii din Respublika Moldova sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă  că  ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două  personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul.  „Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în Respublika Moldova nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu  vor ierta vreodată armata  a 14-a rusească pentru genocidul comis împotriva lor. Titus Filipas

Vulgata şi Contra Reforma

Convertirea reginei suedeze Cristina „spic de secară” la catolicism arată  incontestabil succesul acţiunii creştine purtate de  Contra Reformă. Pentru că această regină dintr- o ţară scandinavă   era fiica unui general de religie reformată care în războiul de 30 de ani conducea armata forţelor protestante împotriva trupelor catolice. Contra Reforma este  un termen care numeşte acţiunea din epoca de revitalizare a catolicismului. Lucrarea de revitalizare creştină începea cu incorporarea Vulgatei în mesa latină (liturghia) pe la anul 1560.  Mi se pare a fi deosebit de semnificativ faptul că Vulgata creată în Romania Orientală  de un călugăr scit pe nume Eusebiu Sofronie Ieronim,  un ilir  „socii”- alizat şi abrupt latinizant care studiase la Aquileia,  deci această Vulgata asigură succesul Contra Reformei din Occidentul continentului european,  către anul 1648, odată cu finalizarea procesului care  a condus  la pacea westphalliană.  Este un exemplu de  perioadă ciclică lungă  în istorie,  în istoria neamurilor europene.  Tocmai acest succes al Contra Reformei, o victorie pur intelectuală în primul rând, provoacă necesitatea unui proces de redefinire a „neamurilor europene”. Sau cu termenul modern:  a naţiunilor europene. Acesta era şi obiectivul interpolărilor lui Simion Dascălul la Cronica lui Grigore Ureche. Primul cărturar român care traduce în vernaculara noastră textul Vulgatei tipărit de Contra Reformă a  fost  Petru Pavel Aron (1709- 1764), vicarul  general al Episcopiei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş. Dar cartea lui pe româneşte  urma să fie  tipărită abia  cu întârzierea celor 243 de ani trecuţi de la încheierea manuscrisului prin truda intelectuală a vicarului. Însă, oricum, acest vicar Petru Pavel Aron  a fost primul teolog  român care justifică, şi pe bună dreptate, succesul incontestabil al uniatismului greco- catolic la românii transilvăneni prin Contra Reforma  care consacrase ca text fundamental în Biserica Universală  tocmai Vulgata elaborată de un călugăr scit aflat la modul cel mai strict sub influenţa teologică a Părinţilor Cappadocieni din Biserica Orientală. Unii plasează traducerea lui Petru Pavel Aron în timpul cultural numit Iluminism. Formal, includerea este valabilă. Însă concentrarea doar pe secolul XVIII este limitatoare. Pentru noi, românii, Vulgata marchează un ciclu amplu şi definitoriu al civilizaţiei din Romania Orientală, ciclu cu o desfăşurare de valori proprii  care vor influenţa  în subsidiar şi civilizaţia modernă a Europei Occidentale. Prima dată s- a întâmplat  la momentul asociat cu personalitatea franciscanului Roger Bacon (1214 – 1294), supranumit Doctor Mirabilis, teolog, om de litere, om de ştiinţă. Acest călugăr atrage atenţia Occidentului asupra valorilor spiritual intense ce sunt  incorporate în Vulgata. Apoi, atunci când elanul intelectual  stârnit de Vulgata începe convenţional epoca modernă prin opera lui Galileo Galilei, ne referim la opera sa integrală.  Trebuie să înţelegem totodată că nu Europa  Occidentală este sursa de ghidare şi direcţie pentru România, deşi mantra curentă ori propaganda ideologică deformată  ne învaţă exact aceasta.   Ampla mişcare spirituală din Romania Orientală începea în modul formal cu pregătirea  primului conciliu ecumenic ţinut la Constantinopol.  Tînărul intelectual creştin Eusebiu Sofronie Ieronim era deja acolo din anul 380. Era acolo mai ales pentru ascultarea şi însuşirea spiritului predicilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul. Pentru noi,  românii,  conciliul de la Constantinopol  este important şi pentru că se recunoştea de jure finalizarea transformărilor  culturale întâmplate şi înregistrate de facto printre etniile din Balcanii cuceriţi de legiunile romane, proces care a condus, prin ‚socii’ -alizare, la apariţia unor personaje latinizante precum  însuşi tînărul cărturar  Eusebiu Sofronie Ieronim.  ‚Socii’ -alizarea, această majoră  transformare  a neamurilor  balcanice, constituia  semnificaţia termenului Nova Roma, sintagma  notată de conciliul de la 381 AD de la Constantinopol, şi care este abuziv speculată de imperiile moderne ai căror istoriografi  se lansează într o frenetică numărătoare pe hârtie a capitalelor imperiale, Nova Roma de la conciliul din 381 AD fiind interpretată eronat drept a doua Romă. Este foarte greu să -i prinzi cu vreo greşeală pe cărturarii ruşi, căci la ei chiar cel mai „banal” act intelectual,  –dar „banal” numai în accepţiunea superficialităţii noastre româneşti–, dovedeşte îndeobşte calitatea şi precizia ingineriei cosmice a lui Korioliov. Totuşi pedalarea intelectualilor ruşi în cage d’écureuil pe identitatea  Nova Roma =  A doua Roma este   asemenea greşeală. În Evul Mediu se arătase prea bine faptul că termenul Nova Roma trebuie considerat numai în tandem cu termenul Novum Latium. Deci cu existenţa unei populaţii „socii”- alizate, însă  din peninsula balcanică, nu din peninsula italică. Mai cred cumva că şi răbufnirea supărării cărturăreşti a marelui vornic  Miron Costin se referea plauzibil la faptul că interpolările lui  Simion Dascălul nu surprindeau tocmai aspectul de Latium Novum al ţărilor româneşti. Abia pe parcursul lucrărilor îndelungatului  conciliu din Trent (1545- 1563), în biserica apostolică occidentală s – a recunoscut în modul cel mai explicitat faptul că textul Bibliei Sfântului Ieronim, Vulgata denumită astfel de Roger Bacon, constituie cea mai limpede traducere a Cuvântului Divin. Însă nici măcar la acel faimos conciliu tridentin,  în Europa occidentală nu se recunoaşte încă importanţa învăţăturilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul la făurirea spiritului  de  luciditate şi de reflecţie al traducătorului Bibliei în limba latină. Deci marşul Contra Reformei catolice înspre victorie a fost extraordinar de mult facilitat de incorporarea textului unui călugăr balcanic latinizant format spiritual în civilizaţia din Romania Orientală unde au fost generate  premisele civilizaţiei din Europa modernă. În acest sens, putem spune că pregătirea Contra Reformei avea câte  ceva din trăsăturile protocronismului actual de la noi. Geniul călugărului  scit  Eusebiu Sofronie Ieronim a fost mai important decât geniul lui Wallenstein pentru câştigarea victoriei uneia dintre  bisericile  creştine apostolice împotriva protestantismului. Liturghia care incorporează Vulgata, care îşi găseşte sprijinul în Vulgata, se numeşte Messa Tridentină. La Conciliul Vatican II, în 1965, se decide renunţarea la Messa Tridentină, într- o tentativă de aşa zisă modernizare a bisericii catolice.  Să înţelegem că  prin mutarea  teologică de la Conciliul Vatican II, totodată  şi uniatismul  greco – catolic  românesc îşi pierde complet orice legitimitate şi justificare. Făcând zadarnică, inutilă,  jertfa supremă a martirilor greco – catolici în temniţele comuniste. Astfel Conciliul Vatican II a lucrat chiar mai eficient decât Stalin. Dar a  fost  o neplăcută surpriză  să  se constate pierderea elanului bisericii catolice de facto prin acea mişcare de la Vatican II. Astfel că printr – o epistolă Motu Proprio din anul 2007, papa Benedict XVI anunţă  episcopii bisericii catolice despre faptul că pregăteşte revenirea la spiritul Contra Reformei prin  îngăduirea Messei Tridentine. Este mult prea târziu. Mai ales că într- o mişcare contraparalelă cu Motu Proprio, papa anunţa că renunţă la funcţia de Patriarh al Occidentului, conferită episcopului Romei de Biserica Orientală pe vremea când aceasta era încă  Biserica Universală.  Declinul Occidentului,  –  Der Untergang des Abendlandes-, întrevăzut de filosoful  german Oswald Spengler (1880 –1936), înseamnă declinul civilizaţiei occidentale care îşi refuză noi lecturi din  marea Vulgata a civilizaţiei europene, adică îşi refuză asimilarea unor valori generate în Romania Orientală.Titus Filipas