GDS continuă politica securităţii

GDS este acronimul de la Grupul pentru Dialog Social. GDS se dovedeşte a fi  un implacabil  controlor al discuţiilor privind informaţia “politiceşte corectă” în surogatul de “societate civilă românească” pe care îl patronează. Să reamintesc aici că politica informaţională a securităţii era incoporată în cultura organizaţională a securităţii.  Aceasta era de fapt o pseudo- cultură, o sub-cultură,  un kitsch managerial securist promovat  voios  de „personaje istorice” precum  Ion Mihai Pacepa şi Liviu Turcu. Prin tot ce au scris ori au publicat, respectivii domni, –foarte onorabili acum–, nu dovedesc în vreun moment că au depăşit  această sub- cultură. De pe la vîrsta de 12 ani m -am ciocnit şi am fost lezat de personaje asemenea lor. Dar nu aceasta contează acum, nici măcar pentru mine. Scriam pe blog despre imitarea modelului vest-german de organizare microeconomică  a întreprinderilor româneşti pe vremea regimului Nicolae Ceauşescu. Modelul acela de organizare era palatabil pentru Nicolae Ceauşescu şi grupul restrâns de comunişti duri şi inteligenţi  ce erau la început în jurul său (Emil Bodnăraş  ar fi  fost exemplul cel mai reprezentativ).

Modelul microeconomic vest-german era  atrăgător pentru comuniştii  români din două motive:  (i) Economia R.F.G era extraordinar de eficientă, era chiar una dintre cele mai productive de bună-stare din lume.  (ii) Republica Federală a Germaniei de atunci  avea o  „economie socială de piaţă” care îmbina trăsăturile economiei de piaţă liberă şi caracteristicile unei economii planificate, tipice unui stat socialist. Iar în organizarea microeconomică a întreprinderilor şi chiar în macroeconomie practica informaţia asimetrică.

În România, aplicarea acestui model al „informaţiei asimetrice” a fost interpretată ca justificare pentru cenzura la diverse nivele de informare. Nicolae Ceauşescu a încercat să implementeze cultura „informaţiei asimetrice” în România cu ajutorul „culturii organizaţionale a securităţii române”. Eşecul stupefiant al economiei româneşti, în care se făcuseră investiţii colosale de tehnologie occidentală ultraperformantă,  s -a datorat  în primul rând  acestei „culturi organizaţionale”. Securitatea era prezentă peste tot în economia românească de stat, precum şi  în economia cooperatistă. Securitatea comanda şi controla  aceste două economii prin unicul tip de cultură pe care îl poseda.

Nu se poate nega faptul că Nicolae Ceauşescu a iniţiat şi a sprijinit un program uriaş de transformare industrială a ţării. Ce anume a deviat din exterior acel program generos, realmente entuziasmant? Faptul că World Bank şi FMI au început să pompeze în ţară sume imense în sprijinirea industrializării forţate, rapide, numai prin achiziţionarea de fierărie. Programul acesta nu se sprijinea pe dezvoltarea concomitentă a unei raţionalităţi instrumentale, cum cerea un sistem filosofic românesc încă din Belle Époque, ori cum cerea şi dialectica unităţii contrariilor  software & hardware. Tot cea ce se pretindea liderului român pentru banii primiţi de la World Bank şi FMI era numai aplicarea unei politici de „strângere a şurubului” în România. De unde şi aspectul ubuesque al regimului dictaturii personale din România! Consultând eu un studiu din 1994 al lui J.W. Kendrick (foarte apreciat de economiştii de la OECD), conchid că Nicolae Ceauşescu a fost chiar împins la exacerbarea atitudinii dictatoriale prin politica adoptată faţă de România de World Bank şi FMI. Ai căror experţi  ne sfătuiau expres să investim prioritar în capitalul tangibil pentru a obţine bună-starea. În vreme ce exact  la acel timp America executa un U-turn  de politică economică pentru a  investi prioritar în capital intangibil!   

Principiul „informaţiei asimetrice” fusese introdus în  România de  articolele publicate în  Scânteia, ziarul  bolşevicului Silviu Brucan. După 1989, tovarăşul Silviu Brucan a  efectuat a mişcare tactică extraordinar de inteligentă (sigur, eu fac parte din “stupid people” şi mă mir ca prostul) pentru menţinerea comunismului informaţional în funcţiunea lui clar anti-românească. Silviu Brucan a trecut sarcina implementării politicii „informaţiei asimetrice” de la securitatea proaspăt desfiinţată, la Grupul pentru Dialog Social! Astfel a fost menţinută în România post-decembristă ignoranţa intelectuală profundă a populaţiei româneşti prin practicarea „informaţiei asimetrice”. Discuţia pe anumite teme foarte sensibile şi acute pentru societatea civilă românească este după 1989 fie total prohibită, fie total deformată. Un prim exemplu ar fi rolul total obliterat al Constituţiei de la Anul Domnului 212 pentru crearea germenilor societăţii civile. Reamintesc apoi refuzul culturnicilor Grupului pentru Dialog Social de a discuta pertinent intelectualismul extrem de generos al lui Mihai Eminescu, pe care culturnicii de la GDS l-au  redus la statutul  ,,cadavrului din debara.” Se mai presupune că  Andrei Pleşu, nume de personaj proeminent pentru GDS,  ar fi  fost influenţat de generozitatea spirituală a lui Constantin Noica. Totuşi Andrei Pleşu a furat gloria întemeierii Muzeului Ţăranului român de la marele cărturar şi organizator de instituţii culturale, Alexandru Tzigara-Samurcaş! Nu cred că această atitudine reprezintă exact spiritul lui Constantin Noica! Dacă publicul nu îl acuză direct pe Andrei Pleşu de furtul proprietăţii intelectuale a lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, este doar pentru că Andrei Pleşu se află sub acoperirea politicii de informaţie asimetrică practicată de GDS.

În fine, domnul Gabriel Liiceanu, care conduce actuala editura Humanitas, a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : el a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. „Revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” poate justifica orice, nu se mai pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară. Un titlu rămas prohibit la Humanitas, –cum era pe vremuri la Editura Politică–, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance„, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filosofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe si filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate, chiar şi în “cea de a doua modernitate” din secolul XXI. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director la Contemporanul pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar! Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Titlul bestseller mi- a fost recomandat insistent spre lectură de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. “Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer.” Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este mesajul acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit sa o traducă editura Humanitas. Prin aplicarea constantă a principiului „informaţiei asimetrice”, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu “meritul” de a fi fost unul dintre factorii care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura culturală, mă rog, hai să îi zicem şi noi cul-de-sac  pentru a răspunde snobismului mult prea impertinent afişat!
Titus Filipas

Stilul Obama

Barack Obama a fost lector  la Universitatea din Chicago, acolo unde a fost elaborat primul manual de stil pentru engleza americană. De pe acel manual de stil a învăţat şi Robert Pirsig, autorul lui Zen and the Art of Motorcycle Maintenance, o carte celebră şi celebrată pentru titlu şi conţinut.

Cum apreciază studenta  americană Viola Afrifa, în vîrstă de 23 de ani, felul în care vorbeşte englezeşte Barack Obama?

„Sînt fascinată de elocvenţa lui Obama, de cuvintele incorporate în frază, şi de ritmul frazării.” („I’m fascinated by Obama’s eloquence, the way that he speaks, both in terms of rhythm and words.”)

Deja populaţia din America tînără consideră că acest ritm al frazării, şi cuvintele radicale incorporate în frază  constituie aspectele unui discurs de revoluţionar. Chiar îi dau vorbitorului chipul de personaj revoluţionar. Jordana Zeldin, în vîrstă de 24 de ani, de profesie fotograf, remarcă : „Obama a devenit acum un fel de Che Guevara prin  ceea ce reprezintă  imaginea lui în comercializare.” („Obama has become like Che Guevara in terms of what his face represents on merchandising.”)

Titus Filipas

Excerpt din eseul “De ce, Humanitas?”

[…] Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas, tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, “Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scris de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnat cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar. Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. […]

Cartea [“Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”] mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. “Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află. […]

Titus Filipas

Lecturi în vremea verii

Citesc în această recomandare de cărţi în limba engleză,

http://books.guardian.co.uk/departments/generalfiction/story/0,,2289420,00.html ,  o listă de titluri pentru lecturi de călătorie în vremea verii (Summer reading: how to pick the right book for any trip).

Întâlnesc  şi aici sfatul de a citi On the Road de Jack Kerouac,  şi Zen and the Art of Motorcycle Maintenance  de Robert Pirsig. Doi autori americani situaţi la antipozi unul faţă de celălalt, ca stil. Robert Pirsig a fost format la celebra şcoală de stil din Chicago. Mi se pare că şi oratorul Barak Hussein Obama este transportat în discursurile prin America de valul şcolii de stil din Chicago.

Găsesc recomandată pentru lecturile de vară şi o carte de Patrick Leigh Fermor, autor  ce a călătorit în România interbelică şi a fost îndrăgostit de principesa Bălaşa Cantacuzino.

Titus Filipas

Două cărţi de călătorie prin America

Citesc pe un blog franţuzesc,

http://kerouac.blogs.liberation.fr/cherel/2008/07/avant-la-route.html

“Sur les pas de Jack Kerouac, à nouveau cet été «On the road», de New York à San Francisco.”

Spre surpriza mea, la comentarii cineva recomandă şi cartea lui Robert Pirsig de călătorie cu motocicleta,  “robert m.pirsig sur son traité des motocyclettes”, este vorba despre “Zen and the Art of motorcycle maintenance”, o carte despre filosofia antică, filosofia orientală  şi Calitatea în tehnologie.

Titus Filipas

De ce, Humanitas?

Jurnal / 2001, în primăvară

„Tezele şi antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg şi în România”, pare să fie politica editorială a casei http://www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. În fine, „revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio „Europa liberă”. Din păcate, faţă de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice.

Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este „Dacia hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat faţă de cine, mă întreb acum, faţă de securitatea din România, sau faţă de verişoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?

Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaştem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparaţie, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată şi popularizată a fost aceasta, este cea a unui „autor secund”, ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica. Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ştefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenţei unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, şi alţii. În „Bietul Ioanide” şi înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admiraţie nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne „persoană aflată în posesia unui carton” ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obişnuită, măcar şi cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul şi romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În „Rotonda plopilor aprinşi”, Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securităţi ? Fără să ştie poate despre ce vorbeşte, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.

Domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, foşti membri P.C.R., (oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliţie politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deşi ei spun că pe atunci erau mici, şi nu ştiau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenţi în C.N.S.A.S. chiar şi împotriva stipulaţiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schiţat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, şi ar fi trebuit, în contul sumelor uriaşe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.

Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simţit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeaşi genă a genialităţii. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în acelaşi timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuşi, în edituri minuscule şi tiraje aproape infinitesimale de către nişte oameni admirabili. Chiar şi „Dacia hiperboreană”, am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanţa cărţii, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puţin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat şi pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audienţă, mă refer la actorul, cântăreţul şi autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărţi bune, n-a reuşit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al „Daciei hiperboreene”!

Mă mai întreb în acelaşi timp dacă, acţionând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulţime de traduceri strepezite ale unor cărţi care sună totuşi admirabil în limba franceză, nu- şi va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărţi interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eşecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuşi pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toţii.

Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.

Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piaţa publicaţiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reuşit performanţa aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află.

La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit şi cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în „câmpul muncii” înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.

În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filosof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversaţie fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune şi el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are şansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.

Titus Filipas

2001, primăvara, în Craiova. Publicat pe Forum la Romanialibera.

 

Educaţia ambientală şi imaginea unei comunităţi*

*Text publicat în prima variantă pe Forum Romania libera din 2001

Educaţia ambientală este unul dintre principalele noastre mijloace de salvare. Fizică, dacă nu şi morală. Conul Leonida vedea salvarea în stat. Noi înţelegem acum că rolul statului este limitat, „revoluţia română” a avut chiar ca ţel principal limitarea acestui rol, dar cine preia responsabilităţile, ori o parte dintre ele? În particular, cine preia responsabilităţile pentru monitorizarea mediului în care trăieşte o comunitate? Este absurd să ne imaginăm că o agenţie sau autoritate naţională de mediu ar putea supraveghea totul. Situaţia aceasta nu este posibilă nici măcar în cele mai bogate dintre naţiuni. Nici măcar în Statele Unite ale Americii.

 

Circumstanţa aceasta a fost înţeleasă cel mai bine de către acel om politic vizionar de excepţie, dar candidat defavorizat în cursa prezidenţială, mă refer la Al Gore. Printr-o muncă de mare tenacitate şi extinsă pe aproape un deceniu, el a reuşit să convingă Congresul american să voteze fonduri pentru un vast program, atât naţional cât şi internaţional, care să educe comunităţile locale în spiritul responsabilizării faţă de mediul înconjurător. Într-o „manea” ascultată involuntar pe peronul unei gări, o voce de fată cânta despre „cartierul ţigănesc”, mărturisind, într-o evaluare extrem de realistă, „Aici e iadul,/aici eu locuiesc„. Era o constatare extremă, şi nu avem nici un fel de motive să credem că nu era sinceră, despre „calitatea mediului” într-o comunitate.

Nu este nevoie neapărat de studii sociologice academice pentru a fundamenta aserţiunea că între imaginea unei comunităţi şi calitatea mediului în care trăieşte acea comunitate există o legătură. Nu este nici măcar nevoie să demonstrezi că demografia „marelui J”, cum se mai cheamă eufemistic acest gen de situaţie, duce la scăderea calităţii mediului. Unii l-au învinovăţit cândva pe omul politic basarabean Pan Halipa de „colaboraţionism” cu autorităţile sovietice pe timpul deportării sale în Siberia, pentru că a tratat în mod serios şi efectiv problema ameliorării calităţii mediului în lagărul unde era închis. Şi a reuşit, pentru că nici măcar torţionarilor nu le plăcea să trăiască în iad. Desigur, succesul său relativ şi local nu a ameliorat în nici un fel imaginea generală a gulag-urilor, dar merită amintit pentru că arată că întodeauna este posibilă, chiar dispunând de mijloace limitate, o anumită intervenţie asupra iadului.

Iar mijloacele de care dispune o comunitate pentru a influenţa pozitiv calitatea mediului în care trăieşte sunt în general mult mai extinse decât pot măcar să bănuiască liderii de opinie din comunitatea respectivă. Astfel, fiecare primar de comună ar trebui să ştie că dacă şcoala din comuna lui este conectată la internet, în mod automat dispune de ajutorul gândit de Al Gore pentru ajutorarea oricărei comunităţi urbane ori rurale de pe glob în problema monitorizării calităţii mediului local prin educaţia ambientală activă. Mai exact, este vorba despre programul GLOBE de educaţie ambientală activă, accesabil pe internet la adresa www.globe.gov.

 

La ora actuală (situaţia din 2001) numai patru şcoli din România sunt integrate în programul GLOBE. Cele patru intrări româneşti într-un program de educaţie ambientală pe internet sunt de fapt reuşite personale ale unor profesori de liceu entuziaşti, auotodidacţi (un laureat Nobel, intervievat pe Discovery Channel, spunea : „Când eram autodidact la Cambridge…”) de excepţie în învăţarea protocoalelor şi metodicii de implementare a programului GLOBE. Poate că merită să fie amintite numele acestora precum şi şcolile unde predau, deci şi comunităţile pe care le influenţează :

1. Liceul Carmen Silva din Eforie Sud, profesor GLOBE Florin Serbu (florin@lefo.ro) /2. Colegiul National Mircea cel Batran, Constanta, profesor GLOBE Vasile Nicoara /3. Liceul Gheorghe Sincai din Cluj Napoca, profesor GLOBE Antonela Borea /4. Liceul din Bucuresti de pe Olari, nr 29-31, profesor GLOBE Mirela Sanda Iambor.

 

De ce nu sunt mai mulţi profesori, mai multe şcoli ?

Un motiv este acela că inerţia universităţilor de stat şi a universităţilor particulare, –inclusiv celebra Universitate Ecologistă care nu îşi merită numele–, este imensă în măcar antamarea pregătirii de profesori pentru învăţământul preuniversitar care să înţeleagă realmente conceptele moderne dupa care a fost construit acest program de educaţie ambientală activă, implicând, de pildă, o interdependenţă a supravegherii mediului din jurul unei şcoli, chiar pe o rază de câţiva kilometri, de către elevii şcolii, cu monitorizarea aceleeaşi arii de către aparatura electronică de pe sateliţii din seria Landsat, pentru a obţine adevărul despre mediu. Căci trăim acum într-o lume modelată parcă după ideile lui Phaedrus, eroul din „Zen and the art of motorcycle maintenance” : Adevăr înseamnă calitate iar întreaga planetă este o motocicletă Harley-Davidson care trebuie menţinută în stare de funcţionare (caută cu un motor autorul, Robert Pirsig, ori pseudonimul său, Robert Pursig).

Rutina prevalează în general în universităţile din România provincială, iar orice idee nouă e tratată de şefuleţii educaţi pentru conducere de către şi în stilul foştilor secretari B.O.B. ai P.C.R. drept „sfidare”, ei nerealizând nici măcar faptul că acest cuvânt, traducerea românească a franţuzescului le défi  ori a englezescului the challenge, a căpătat în aceste timpuri o conotaţie pozitivă!

 

Alt motiv al neputinţei universităţilor româneşti de a pregăti, dar pe bune, profesori de educaţie ambientală, este acela că unii dintre foştii politruci din lumea universitară, mă refer la cei care nu s-au convertit în lideri de partide ori de organizaţii „civice” care au promovat şi promovează interese carieriste, s-au convertit în schimb în specialişti în mediu. Am putut astfel vedea un fost absolvent de Ştefan Gheorghiu predând, nici mai mult nici mai puţin, decât un curs de „Politologia mediului”, pretinzându-se expert în domeniu! Sau un alt fost politruc, figurând şi el ca expert în evaluarea academică şi acreditarea facultăţilor de ingineria mediului din partea C.N.E.A.A., o instituţie birocratică şi formală creată la iniţiativa Alianţei Civice! Într-adevăr, întortochiate mai sunt căile Domnului! În fine, iată un exemplu din Romania Libera de vineri, 25 mai, pagina 4 : „Anul trecut, Distrigaz Nord si Sud au raportat pierderi de 150 milioane Nmc de gaze, valoarea totala depasind 300 miliarde lei …E clar ca aceste gaze au fost furate… in localitatile unde existau instalatii de uscare a caramizii sau a lemnului…Pentru a argumenta pierderile enorme, cele doua societati aveau pregatit un studiu semnat de o serie de universitari…Ei au venit cu argumente de genul modificarii polului magnetic si alte asemenea, intinse pe sute de pagini, pentru a justifica pierderile…”

 

Într-adevăr, lipsa de calificare profesională a majorităţii celor care predau în noile facultăţi disciplinele de mediu este profundă şi fără leac. Aş putea continua cu exemplele, dar cred că este suficient. O explicaţie plauzibilă pentru această situaţie absolut incredibilă ar fi aceea că în legea învăţământului românesc nu scrie nicăieri, într-un mod explicit şi categoric, că „Profesorul trebuie să ştie carte”! În unele privinţe în învăăţământul universitar românesc suntem încă în atmosfera de ignoranţă profundă, mândră, agresivă în suficienţa ei, a anilor cincizeci. Este bine că noul ministru de la Educaţie şi Cercetare a înţeles acest lucru, atunci când a oprit manualele alternative, conţinând greşeli ştiinţifice grave, dar avizate ca adevăruri perfect valabile prin semnăturile unor profesori din învăţământul universitar. Dar câte cursuri universitare scrise sunt, de fapt, nişte „manele”, şi cine are curajul să le interzică? Alt lucru care nu este încă prea bine înţeles de către „pedagogii” universităţilor de stat şi particulare ce pregătesc profesori şi institutori pentru învăţământul preuniversitar este acela că ei ar trebui să pregăteasca de fapt viitori lideri de opinie pentru comunităţile din România. În unele dintre aceste comunităţi, pe care un stat român prosper ar urma să le ajute, condiţiile de mediu sunt cumplite. La fel ca şi în pregătirea astronauţilor, antrenaţi pentru a întâlni şi a putea controla cele mai dure condiţii, universităţile româneşti trebuie să pregăteasca viitorii profesori din domeniul preuniversitar, care este în fond şi o piaţă a muncii, pentru cele mai dure situaţii. Care nu pot fi controlate în stilul Rambo, ci prin apelul inteligent la toate pârghiile care influenţează o comunitate. Iar educaţia ambientală activă ar putea fi, cred eu, una dintre aceste pârghii.

Titus Filipas