Posts Tagged ‘rîul Bug’

Frederic cel Mare către Voltaire

octombrie 4, 2009

Prin pacea de la Kuciuc Kainargi din anul 1774, Franţa renunţă la drepturile atribuite şi parafate  prin Capitulaţiunea din anul 1740 la Constantinopol! Exact acel tratat de la 1740 garanta frontiera românească pe rîul Bug care se varsă în Marea Neagră. Deci după abandonarea Canadei în războiul de şapte ani (vezi celebra expresie de evaluare a Canadei : „quelques arpents de neige”), Voltaire creează un lobby puternic pentru abandonarea garanţiei franceze la frontiera Romaniei pe Bugul pontic.

Iată un excerpt dintr-o scrisoare din anul 1774, scrisă de regele Frederic cel Mare al Prusiei, către Voltaire (imediat dupa încheierea păcii de la Kuciuc Kainargi, pe care Frederic cel Mare o compara ca importanţă cu pacea din Westphalia): +[…] Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles. Voilà un chancelier sans chancellerie qui vous devient inutile, un nouveau venu que peut-être vous ne connaissez pas, et qu’il faudra prévenir par quelques vers flatteurs avant d’entamer l’affaire de Jacques-Marie; enfin un témoignage que vous me demandez, et qui n’est pas selon le style de la chancellerie. On prétend qu’un attestat de l’officier général dans le régiment où il sert est suffisant, et que les princes ne doivent pas s’abaisser à demander grâce à d’autres princes pour ceux qui les servent, ou il faut en faire une affaire ministérielle. Voilà ce qu’on dit. Pour moi, qui ne suis exercé ni en style de chancellerie, ni profondément instruit du punctilio, je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris qu’il       dise un mot en faveur du jeune homme au nouveau chancelier. Si les anciens usages barbares prévalent contre les bonnes intentions de François-Marie Arouet de Voltaire […], il faudra s’en consoler, car ce n’est pas une raison pour que nous déclarions       la guerre à la France. […] Le destin des choses humaines est de changer […] : peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite.[…] Vale. Fédéric.+

Dar, sincer să fiu, nu mă aşteptam să îl văd implicat şi pe matematicianul D’Alembert în lupta pentru spulberarea Romaniei Orientale creată prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Bizar acest mod de „accelerare a istoriei”!

Titus Filipas

Potera de pe Web mă atacă

septembrie 3, 2009

Sînt atacat urât, virulent, batjocoritor, de un tip care nu ştie bine gramatica românească, dar totuşi ţine  blog pe blogosfera românească şi postează despre mine la adresa URL http://viataprinromania.wordpress.com/2009/09/02/istoria-cine-am-fost-de-unde-venim-o-scriem-o-stim-o-vom-stii-dar-de-ce-la-ce-e-buna/ .  O sa incep cu o gluma : “care este asemanarea dintre un sutien si istorie ?”  – R: ambele deformeaza realitate. Vad un om ce scrie pe blogul Roxanei Iordache […] si acest om scrie “blogideologic spune: duminică 30 august 2009 la 6:17:56 pm “Antonescu a avut o ocazie”+I-a fost oferită de Anglia şi America. Winston Churchill scrie acestea, în Memorii. Vechea frontieră a principatului moldovenesc pe rîul Bug era garantată prin Capitulaţiunea de la 1740, semnată de Imperiul Otoman şi de Franţa. Pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774 anulează durabil Capitulaţiunea de la 1740, în favoarea Rusiei. În cel de al doilea război mondial, Anglia şi America revalidează pentru România Capitulaţiunea de la 1740. Ion Antonescu încearcă o consolidare a câştigului, dând acte de mutare în Transnistria unor evrei care nu au fost niciodată trimişi acolo. Eu am întâlnit în anul 2004 un asemenea evreu la Craiova, care îmi spunea că mulţi au fost în situaţia lui. Ei figurează probabil printre victimele Holocaustului. Despre ţigani, ce ştiu eu ? Mama, refugiată basarabeancă, m-a născut în casa unui ţigan, Ghiţă Serdaru, din Băileşti. Taică-meu, răzeş sorocean, era mobilizat în Transnistria. Partea proastă este că toată lumea dă vina pe români, fără să întrebe ce ştim noi. Iar dacă spui în toată onestitatea ce ştii, eşti acuzat imediat de negaţionism !”+

Întrebările mele către patronul blogului http://viataprinromania.wordpress.com/ :

1/ “ [Ocazia] I-a fost oferită de Anglia şi America. Winston Churchill scrie acestea, în Memorii.” ziceam eu. Ai fost să citeşti Memoriile lui Winston Churchill  şi să verifici dacă este adevărat ce am spus?  Dacă nu, de ce îmi ceri mie, “pui de leu” (Citeşte şi mai ales ascultă “Pui de lei”, de Ioan Neniţescu, poezia a fost pusă pe muzica compozitorului Ionel G. Brătianu), să nu citesc, şi să nu comentez ce am citit ?  Dacă tu eşti un personaj  caracterizat printr-o vădită lene intelectuală, de ce îmi ceri mie să dau dovadă de aceeaşi lene  intelectuală ?

2/ “Vechea frontieră a principatului moldovenesc pe rîul Bug era garantată prin Capitulaţiunea de la 1740, semnată de Imperiul Otoman şi de Franţa. Pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774 anulează durabil Capitulaţiunea de la 1740, în favoarea Rusiei.”  ziceam eu. Mărinimos, patronul blogului viataprinromania.wordpress.com   comentează: Si imi dau seama ca cel ce a scris asta stie ceva istorie … intrebarea este la ce este buna toata aceasta istorie?” . Să înţeleg că eu, ca român, nu am voie să scriu despre acea istorie, au voie numai străinii, să amintesc titlul cărţii lui Keith Hitchins:  „Românii 1774-1866”, traducerea originalului în limba engleză The Romanians, 1774–1866, New York: Clarendon Press, 1996. Pp. 337. ISBN 0-19-820591-0. $50.00 ? Keith Hitchins este un istoric american, profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Unul dintre exemplele evidente este profesorul Vladimir Tismăneanu – Tismeneţki. Alt profesor american  care îndeplineşte condiţiile spre a fi citat în această categorie este  Keith Hitchins. Am citit cu atenţie, în original, Introducerea cărţii lui Keith Hitchins mai sus amintite. Se ştie ce semnificaţie are anul 1774 : semnarea păcii de la Kuciuc Kainargi. A fost un tratat prin care puterile occidentale, în primul rând Britania, au acordat Rusiei nişte drepturi imense, pe care aceasta nici măcar nu le ceruse. Dar, în acelaşi timp, pacea de la Kuciuc Kainargi şterge o capitulaţiune de mare valoare pentru noi. Vorbesc aici în mod expres despre Capitulaţiunea de la Constantinopol din anul 1740. Prin acea Capitulaţiune de la 1740, Franţa absolutistă garanta în mod expres frontiera răsăriteană a Bogdan-ului (principatul moldovenesc) pe rîul Bug. Or, dacă era un om de ştiinţă fără interese oculte, onestitatea intelectuală îl obliga, repet: îl obliga!, să amintească, măcar în Introducerea foarte sumară a cărţii „Românii 1774-1866”, Capitulaţiunea de la 1740 care a fost ştearsă prin tratatul internaţional de la 1774.  Keith Hitchins tace. De ce tace Keith Hitchins, care altminteri vorbeşte despre evenimente petrecute la începutul seculului XVIII ? Pur şi simplu pentru că obturarea memoriei despre  Capitulaţiunea de la 1740 convine Rusiei ! Anii 1740  şi 1774 aparţin secolului XVIII. Care în Occidentul Europei mai este numit  Epoca Luminilor. Pe noi, jugul  fanariot ne-a lovit cu suspendarea forţată a judecăţilor de valoare prudenţiale,  a hotărârilor  voievodale  în Limba Română,  timp de o sută de ani. Elanul cultural fanariot în Principate nu a respectat preceptul  „Primum non nocere”. După veacul  fanariot, de două ori  nenorocit pentru că era şi turcesc şi rusesc, –grecii jucau „la două capete„–, Limba Română rămâne slăbită, este  bolnavă  şi acum. Ideologii internaţionalişti  văd  lucrurile altfel. Să  cităm  numai din Encyclopaedia Britannica,  într-o  ediţie foarte recentă : „It is necessary, however, to credit the Phanariots  with a quite genuine devotion to the cause of learning and education, which they alone were able to provide inside the oppressed Christian ghetto. The advantages they obtained from the Porte (the Turkish government) for building schools and for developing Greek letters in the Romanian principalities of Moldavia and Walachia that were entrusted to their rule came to play a substantial role in the rebirth of Greece.” Deci regimul fanariot nu a lucrat pentru binele românilor, ci al grecilor, iar asta se afirmă laudativ  chiar în Britannica de-acum. În esenţă, este  acelaşi spirit imperialist  britanic ce a susţinut şi Eteria la 1821, o mişcare pro-rusească,  ţaristă,  al cărei  duh se putea caracteriza   prin termenul anti-România. Cu o continuitate seculară ce îl anima în cel de al doilea război mondial pe Winston Churchill, forţând nepăsător peste gâtul  nostru  jugul  comunist,   similar jugului  fanariot. În acea vreme  ce curge până la Tudor,  cum zicea Ion Brătianu:  „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”. După furtul de timp, un secol, Doamne!,  prin efracţie fanariotă, era necesară o gramatică generativă instituţionalizată, pentru a propaga  „în mase” litera  suprastructurii  primare.  Căci „gândul scris, gândul care se ridică din adâncimile sufletului şi explodează în lumina cuvintelor, e tăria spirituală cea mai mare a unui neam”,  cum nota cu  bună dreptate Nichifor Crainic (1889 – 1972).   ” Viaţa mea nu-mi aparţine decît cîteva minute aici, în faţa hârtiei. Dar aici trebuie să fiu lăsat în pace. „, mărturisea  Radu Petrescu înălţând cupa gândului într-un  Simpozion  abstract al  « Şcolii  de la Târgovişte ». Anafura abstractă din cuvinte are semnificaţia de ascensiune spirituală către înnoire. Calitatea vieţii  intelectualului român este definită de calitatea vinului împărtăşit la  marele Banchet al Ideilor, într- o înţelegere pe care mereu o cere credinţa noastră, înţelegere care totdeauna urmează credinţei adevărate.

Titus Filipas

“Antonescu a avut o ocazie” ??!!

august 31, 2009

Citesc pe un blog, à propos de concertul Madonna : +Eu sunt o persoana pasnica. N-am omorat pe nimeni. Dar nu pot sa nu fiu   ingrijorat. Tiganii sunt o realitate amenintatoare, cu viitor. Se inmultesc mai repede. Transmit gene si apucaturi. Inspira teama. Asa cum evolueaza biologic lucrurile, in 50 de ani vom fi mai toti Rromi, nu romani. Antonescu a avut o ocazie, dar a esuat+  

“Antonescu a avut o ocazie”. I-a fost oferită de Anglia şi America. Winston Churchill scrie acestea, în Memorii.

Vechea frontieră a principatului moldovenesc pe rîul Bug era garantată prin Capitulaţiunea de la 1740, semnată de Imperiul Otoman şi de Franţa. Pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774 anulează durabil Capitulaţiunea de la 1740, în favoarea Rusiei. În cel de al doilea război mondial, Anglia şi America revalidează pentru România Capitulaţiunea de la 1740. Ion Antonescu încearcă o consolidare a câştigului, dând acte de mutare în Transnistria unor evrei care nu au fost niciodată trimişi acolo. Eu am întâlnit în anul 2004 un asemenea evreu la Craiova, care îmi spunea că mulţi au fost în situaţia lui. Ei figurează probabil printre victimele Holocaustului. Despre ţigani, ce ştiu   eu ? Mama, refugiată basarabeancă, m-a născut în casa unui ţigan, Ghiţă Serdaru, din Băileşti. Taică-meu, răzeş sorocean, era mobilizat în Transnistria. Partea proastă este că toată lumea dă vina pe români, fără să întrebe ce ştim noi. Iar dacă spui în toată onestitatea ce ştii, eşti acuzat   imediat de negaţionism !

Titus Filipas

Neo-voltairienii atacă România

iulie 4, 2009

Se ştie că înainte de anul 1774, filosoful iluminist francez care semna Voltaire dar avea  identitatea  în acte François-Marie Arouet (1694  – 1778) a organizat în Franţa un lobby pro-Rusia. Se poate demonstra că Voltaire a fost pecuniar interesat în această campanie. Deşi Voltaire, urmându-l  pe Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), inventatorul conceptului „democraţiei occidentale”, a invocat  principii anti-corupţie foarte înalte pentru acest  lobby pe care l-a promovat, François-Marie Arouet fusese cumpărat cu bani grei de către ţarina Caterina cea Mare a Rusiei. Deci Voltaire, „l’icône de la vérité et de la justice”, cum a fost evaluat până de curând, e doar biet intelectual „mai mult sau mai puţin onest” care s-a lăsat  corupt de Rusia. Acel  lobby pro-Rusia  organizat de Voltaire  a forţat semnarea păcii din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Deşi manualele de şcoală în stil pro-sovietic scriau altceva, profesorul nostru de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne-a lăsat să înţelegem că pacea de la Kuciuc Kainargi a avut consecinţe catastrofale pentru noi. Prin tratatul de la  1774, practic erau suspendate, dacă nu chiar anulate,  efectele Capitulaţiunii  din 1740 de la Constantinopol.  Abia paşoptiştii noştri, în emigraţia din Franţa, infiltrează o lojă masonică şi reuşesc să impună  reluarea problemei Capitulaţiunii  din 1740  de către Occident. Din acest motiv este proiectat strategic Războiul Crimeii. Cu ajutorul  generalului Osman Pasa sunt luate înapoi cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, şi devine posibilă unirea principatelor româneşti la anul 1859. Era doar fragment din Romania Neoacquistica de la anul 1600, cu frontiera estică pe rîul Bug. Să nu uităm acest Sabbat al spiritului : Romania Neoacquistica trebuie să fie modelul nostru fiducial!

Ne-a fost impusă apoi normarea independentistă de  la 1877, care nu a fost consecinţa unui război de eliberare naţională. Cine îi iubea pe ruşii care ne cotropiseră teritoriul  ? Consecinţele normării independentiste de  la 1877 au fost un şir de răscoale ţărăneşti, culminând cu aceea de la 1907. Pentru a preveni transformarea ei în pogrom antisemit, ofiţerii patrioţi ai armatei române, printre care locotenentul Ion Antonescu, decid  reprimarea sângeroasă a  răscoalei. Dar nu a fost omorât vreun alogen ! Apoi, după declanşarea primului război mondial (nu din vina noastră), politicienii  români cunctatori-evaluatori amână doi ani intrarea României în război (principiul „wait and see”). După  război, înţeleptul om de stat Ionel Brătianu negociază legitimarea pentru „România dodoloaţă”  (România Mare). Era mai puţin decât „pohta” lui Mihai Viteazul, acea Romania Neoacquistica aflată şi în visul Brătienilor.

Adolf  Hitler şi Iosif Stalin destabilizează Europa şi lumea prin pactul Ribbentrop-Molotov.  În cel de al doilea război mondial, mareşalul Ion Antonescu reuşea să obţină de la celelalte puteri, Anglia şi America, recunoaşterea validităţii  Capitulaţiunii  de la  1740  în ceea ce priveşte frontiera estică legitimă a României : rîul Bug. Chiar dacă, din timiditate, istoricii români nu aduc la lumină documentele doveditoare (presupun că unii dintre ei studiază cu asiduitate problema, şi au copiile documentelor în sertar), putem citi  Memoriile lui  Winston Churchill, care scrie despre acestea foarte limpede. Documente există şi în arhivele din alte capitale europene. Din cauza aceasta, Winston Churchill primea la Stockholm premiul Nobel pentru Memorii. După război, Iuliu Maniu nu pleacă în emigraţie deoarece credea că America şi Anglia vor respecta promisiunea făcută  în război lui Ion Antonescu. După 1989, noi trebuie să continuăm lupta lui Iuliu Maniu pentru validarea   Capitulaţiunii  de la  1740.  

În ce măsură a încercat mareşalul Ion Antonescu să consolideze promisiunea obţinută de la Anglia şi America ? Dând acte de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru pentru evreii din România! Eu am întâlnit, în anul 2004, un asemenea evreu la Craiova, un  cetăţean care primea pe baza actului de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru, o pensie mirobolantă de la statul român actual, şi îmi spunea că nu a pus vreodată piciorul pe teritoriul dintre Bug şi Nistru. De asemenea că evreii s-au înţeles bine cu populaţia  endogenă din România. Presupun că acel evreu, viu în anul 2004 la Craiova, figurează printre victimele Holocaustului din România. Îmi povestea că mulţi alţi evrei din România au fost şi sunt în situaţia lui. Şi că alţii încearcă să creeze artificial o discordie între evrei şi români. Printre aceia „alţii” se numără istoriografa franceză  Alexandra Laignel-Lavastine.

Dacă ar fi fost un om de ştiinţă care studiază, fără patimă şi idei preconcepute, istoria din Romania şi istoriografia despre români, profesoara universitară Alexandra Laignel- Lavastine ar fi trebuit să înceapă cu felul cum sunt trataţi românii în marele text al lui Voltaire: “Histoire de Charles XII” (publicat în 1730-1731). Dacă îmi permiteţi, voi cita eu aici un excerpt foarte revelator din textul scris de Voltaire: “Le czar, selon toutes les apparences, devait vaincre Baltagi Mehemet; mais il fit la même faute avec les Turcs que le roi de Suède avait commise avec lui; il méprisa trop son ennemi. Sur la nouvelle de l’armement des Turcs, il quitta Moscou; et ayant ordonné qu’on changeât le siège de Riga en blocus, il assembla sur les frontières de Pologne quatre-vingt mille hommes de ses troupes(19). Avec cette armée il prit son chemin par la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs tributaires du Grand Seigneur. La Moldavie était gouvernée alors par le prince Cantemir, grec d’origine, qui réunissait les talents des anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. On le faisait descendre du fameux Timur, connu sous le nom de Tamerlan.”  Nu am trunchiat nimic. Deci puteţi verifica, pe un text copiat dar autentificat, că Voltaire nu punea vreun bemol la clamarea “la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs”. Nimic, nimic, nimic, despre   români.  Dacă ar fi dat dovadă de  onestitate intelectuală totală, istoriografa franceză Alexandra Laignel- Lavastine trebuia să mai recunoască şi adevărul istoric despre români. Trebuia să identifice şi să focalizeze atenţia asupra greşelii făcute de François-Marie Arouet.  De altminteri, chiar  Gavroche scanda în Mizerabilii“C’est la faute à Voltaire (!)”. Nici Victor Hugo nu credea ce  clama Gavroche. Victor Hugo aparţinea acelui lobby voltairian anti-Romania. Decadenţa romană, în exemplificarea cea mai crasă, ar fi fost astfel prinţul nostru Dimitrie Cantemir, cel puţin aşa îl portretizează Victor Hugo în  poemul “La Légende des siècles”. Dar Alexandra Laignel- Lavastine ne dovedeşte, prin felul  nimicitor în care îi tratează pe  români şi problemele româneşti, că un lobby anti-Romania continuă. Acelui lobby anti-Romania i s-au asociat în present intelectuali “de elită” români : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici.

Alexandra Laignel- Lavastine  nu cunoaşte  bine nici istoria culturală a secolului  XIX românesc.  Atunci când a scris cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”,  istoriografa Alexandra Laignel- Lavastine s-a lăsat furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de anul 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul domniei sale. Nu îl negăm noi. Deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”.  Este ce-a făcut Voltaire  în „L’Histoire de Charles XII”. 

Un detaliu pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită,  s-ar referi la necesitatea explicitării/explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa absolută aparţine chiar autoarei. Spunem noi ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o atâta ignoranţă. Dar Alexandra Laignel-Lavastine uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea la  mijlocul vieţii  rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, deşi sunt în acelaşi timp ideologie naţionalistă  românească. Noi am numit-o Ideologia Şcolilor Centrale şi am arătat legătura sa cu ideologia primară franceză, ideologia lui Destutt de Tracy. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea românească de mediul de acasă, de arhetipurile culturale din familie. Mircea Eliade era cel de al doilea fiu al căpitanului român Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru marea operă de românism întreprinsă de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite.

Asertările doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, iar noi am demonstrat că ele sunt clamări făcute în numele unui lobby anti-România, sunt luate drept nou referenţial în acuzaţiile lansate, iar şi iar, împotriva românilor şi României.  Citesc asemenea acuzaţii la adresa URL  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9678. Cu titlul ce sună echivalent acuzaţiei că germanii au făcut săpun din trei milioane de evrei : +Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Marina NICOLAEV+ 

Citez din articol : “Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscuta ca unul dintre cele mai buni specialisti în istorie intelectuala si politica a Europei centrale si de Est.” Eu nu o recunosc. Am arătat deja ce erori grave, tendenţioase, în spirit de lobyy anti-Romania şi prin negarea principiului existenţialist de evaluare propus de Albert Camus, a comis Alexandra Laignel-Lavastine în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme. Totuşi, totuşi, în articolul respectiv se spune ostentativ : +De curând a publicat în România si volumul «Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului » Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco : L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection „Perspectives critiques”, 2002). Pentru studiile si articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obtinut în 2005, Prix européen de l’essai „Charles Veillon” al fundatiei elvetiene cu acelasi nume.+ Doamna Marina Nicolaev ne mai spune  : +În luna februarie 2009 a aparut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba româna si însotit de o serie de adnotari si prezentari precum si de un material iconografic semnificativ, sub semnatura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist si profesor universitar.+

Problema cu “materialul iconografic” ? Îmi amintesc că pe vremea când ne făceau în liceu îndoctrinarea cu cele “trei milioane de evrei din care germanii au făcut săpun”, cărţile acelea de ideologie avea la anexe “material iconografic”  cu fotografii ale fabricilor germane din care ar fi fost fabricat săpun din evrei, desene detaliate ale fluxului tehnologic, chiar fotografii ale unor bucăţi de săpun făcut din evrei. Dar Institutul Yad Vashem neagă acum că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Vă spun cu mâna pe inimă, fotografiile acelea arătau chiar foarte realist, marcajele ştanţate  nu păreau în vreo clipă că ar fi fost trucate. În fine, să admitem că Institutul Yad Vashem are dreptate. Atunci pot să pun o întrebare  ? În primul rând să vă spun că ne obligau la şcoală să dăm bani (sic!) pe cărţile acelea de propagandă  pe o temă despre care specialiştii de la Institutul Yad Vashem spun acum că ea nu era adevărată. Întreb, naiv : În buzunarele cui ajungeau banii plătiţi pentru cărţile acelea? Întrebarea e pur retorică, ştiu răspunsul. De-l spun aici, pe blogul acesta, voi fi acuzat că nu este “politiceşte corect”.

Alt referenţial, probabil considerat la fel de valabil ca şi referenţialul François-Marie Arouet despre populaţia Moldovei şi Valahiei  la începutul secolului  XVIII, ori ca referenţialul Alexandra Laignel- Lavastine  despre valorile  în care cred românii, ne propune  doamna Marina Nicolaev în frazarea   : +Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea razboi mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma „nicio tara, cu exceptia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor »+ Ca să fiu intelectualiceşte corect, trebuie să recunosc că nu am studiat ceva din opera istoricului Raul Hilberg. Dar am studiat opera altui cunoscut istoric american, Keith Hitchins, membru de onoare al Academiei Române. Şi am constatat că profesorul universitar Keith Hitchins  minte, prin omisiune şi comisiune, la tema românii şi România. Ei nu ştiu nimic despre Romania Orientală. Însă, evident, aş fi de o stupiditate extremă dacă aş invita pe careva să formuleze vreo judecată de valoare asupra lucrărilor istoricului Raul Hilberg. Insist, nu !Poate ştie dânsul, Raul Hilberg, lucruri care mie îmi scapă. Şi, credeţi-mă, în ciuda negaţionismului dovedit de specialiştii de la Institutul Yad Vashem, eu nu mă pot opri să plâng pentru cele trei milioane de evrei făcuţi săpun de germani în cel de al doilea război mondial.

Titus Filipas

Atitudinea lui Gabriel Liiceanu evaluată pe blog şi ziar

iulie 1, 2009

Dânşii aparţin aceleeaşi organizaţii non-guvernamentale (GDS). Domnul Vladimir Tismăneanu sare în apărarea domnului  Gabriel Liiceanu prin postarea de blog http://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/30/grota-se-reintoarce-in-piata/ . Citesc : +Linguşitorul de serviciu al lui Nicolae Ceauşescu îl insultă pe Gabriel Liiceanu într-un limbaj greu de reprodus aici.+ Gabriel Liiceanu este patronul editurii Humanitas, vechea Editură Politică privatizată extrem de dubios (cred  că o particică din patrimoniu îmi aparţine, dar, în fine, faţă de câtă avere am pierdut din cauza lui Lioncik Tismeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, aceasta nu înseamnă mare lucru). Şi ce-a spus Adrian Păunescu despre Gabriel Liiceanu ca patron de editură ? Pe legătură ad hoc ajung la http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/tinichigiul-licheleanu-la-intersectia-bd-caragiale-cu-fund-basescu-512851.html . “Nu mă mai interesa felul cum a devenit dumnealui mare editor, […] negustoraş de hârtie tipărită.”,  scrie Adrian Păunescu.  De ce este frazarea “greu de reprodus” pe blogul domnului Vladimir Tismăneanu? Adevărul acesta supără chiar într-atâta ? Totuşi, totuşi, realizez că Adrian Păunescu nu îl insultă pe domnul  Gabriel Liiceanu din motive de patrimoniu, ci din alt motiv, pe care îl declară tranşant : +Licheleanu este neruşinatul pervers care a cerut după 1989 ca „Doina” lui Eminescu, „De la Nistru pân’ la Tisa”, să rămână în umbră, pentru că promovarea ei ar putea să ne îndepărteze de Europa. Nici tanchistul de ocupaţie din al doilea război mondial nu îndrăznise o asemenea ticăloşie.+ Acum, dacă Vladimir Tismăneanu îi ia apărarea din acest motiv domnului Gabriel Liiceanu, totul arată că Vladimir Tismăneanu nu se dezice de alegerile de valoare şi de acţiunea politică a tatălui său, acela care în perioada 1940-1941 a adus Gulagul peste Basarabia, i-a strâns pe urmaşii răzeşilor pentru a fi exterminaţi de ruşi în Siberia. În plus,  dacă domnul Vladimir Tismăneanu este de acord cu atitudinea lui  Gabriel Liiceanu faţă de „Doina” lui Eminescu, aceasta demonstrează că Vladimir Tismăneanu este un ignar. Noi cunoaştem infinit mai bine decât Vladimir Tismăneanu problemele româneşti. Sigur, le cunoaşte şi domnul  Gabriel Liiceanu, pentru a lupta împotriva intereselor româneşti.Imediat după loviluţie, politrucul cominternist Silviu Brucan l-a numit pe Gabriel Liiceanu ca patron la fosta Editura Politică. De bine de rău, în perioada Nicolae Ceauşescu, Editura Politică devenise românească. Gabriel Liiceanu a îndreptat-o spre o politică opusă intereselor României. Şi eu ţintesc aici în mod special spre semnificaţia publicării cărţii lui Keith Hitchins:  „Românii 1774-1866”, carte recomandată în programa şcolară la noi. Keith Hitchins este un istoric american, profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Am citit cu atenţie, în original, Introducerea cărţii lui Keith Hitchins mai sus amintite. Se ştie ce semnificaţie are anul 1774 : semnarea păcii de la Kuciuc Kainargi. A fost un tratat prin care puterile occidentale, în primul rând Britania, au acordat Rusiei nişte drepturi imense, pe care aceasta nici măcar nu le ceruse. Dar, în acelaşi timp, pacea de la Kuciuc Kainargi ştergea o capitulaţiune de mare valoare pentru noi. Vorbesc aici în mod expres despre Capitulaţiunea de la Constantinopol din anul 1740. Prin acea Capitulaţiune de la 1740, Franţa absolutistă garanta în mod expres frontiera răsăriteană a Bogdan-ului (principatul moldovenesc) pe rîul Bug. Or, dacă era un om de ştiinţă fără interese oculte, onestitatea intelectuală îl obliga, repet: îl obliga!, să amintească, măcar în Introducerea foarte sumară a cărţii „Românii 1774-1866”, Capitulaţiunea de la 1740 care a fost ştearsă prin tratatul internaţional de la 1774.  Keith Hitchins tace. De ce tace Keith Hitchins, care altminteri vorbeşte despre evenimente petrecute la începutul secolului XVIII ? Pur şi simplu pentru că obturarea memoriei despre  Capitulaţiunea de la 1740 convine Rusiei ! “Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Voltaire şi pacea de la Kuciuc Kainargi

aprilie 28, 2009

Prin pacea de la Kuciuc Kainargi din anul 1774, Franţa renunţă la drepturile atribuite şi parafate  prin Capitulaţiunea din anul 1740 la Constantinopol! Exact acel tratat de la 1740 garanta frontiera românească pe rîul Bug care se varsă în Marea Neagră. Deci după abandonarea Canadei în războiul de şapte ani (vezi celebra expresie de evaluare a Canadei : „quelques arpents de neige”), Voltaire creează un lobby puternic pentru abandonarea garanţiei franceze la frontiera Romaniei pe Bugul pontic.

Iată un excerpt dintr-o scrisoare din anul 1774, scrisă de regele Frederic cel Mare al Prusiei, către Voltaire (imediat dupa încheierea păcii de la Kuciuc Kainargi, pe care Frederic cel Mare o compara ca importanţă cu pacea din Westphalia): +[…] Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles. Voilà un chancelier sans chancellerie qui vous devient inutile, un nouveau venu que peut-être vous ne connaissez pas, et qu’il faudra prévenir par quelques vers flatteurs avant d’entamer l’affaire de Jacques-Marie; enfin un témoignage que vous me demandez, et qui n’est pas selon le style de la chancellerie. On prétend qu’un attestat de l’officier général dans le régiment où il sert est suffisant, et que les princes ne doivent pas s’abaisser à demander grâce à d’autres princes pour ceux qui les servent, ou il faut en faire une affaire ministérielle. Voilà ce qu’on dit. Pour moi, qui ne suis exercé ni en style de chancellerie, ni profondément instruit du punctilio, je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris qu’il       dise un mot en faveur du jeune homme au nouveau chancelier. Si les anciens usages barbares prévalent contre les bonnes intentions de François-Marie Arouet de Voltaire […], il faudra s’en consoler, car ce n’est pas une raison pour que nous déclarions       la guerre à la France. […] Le destin des choses humaines est de changer […] : peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite.[…] Vale. Fédéric.+

Dar, sincer să fiu, nu mă aşteptam să îl văd implicat şi pe matematicianul D’Alembert în lupta pentru spulberarea Romaniei Orientale creată prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Bizar acest mod de „accelerare a istoriei”!

Este perfect demonstrabil că a existat şi există o conspiraţie istorică împotriva destinului nostru ca neam.  Nu mai departe decât învăţătura falsă despre “retragerea aureliană” propagată prin şcoală. Un advocatus fisci, Zosimus, cel care a scris Historia Nova cunoscând evenimentele de aproape, vedea “retragerea aureliană” numai ca pe o retragere a fiscului, nu a populaţiei din Dacia nord-dunăreană. Totuşi, pe temeiul contestabil al “retragerii aureliene”, ilustrul Voltaire scria într-o carte din anul 1731 că “acum teritoriul vechii Dacii este populat de greci”. Voltaire a jucat un rol absolut mizerabil pentru istoria noastră, Mihai Eminescu ţinteşte către el săgeţile tropilor  cu vârf  înmuiat în amarul vieţii noastre. Conspiraţia împotriva drepturilor noastre, conspiraţie plătită de ţarina Caterina cea Mare,  –Voltaire a jucat rolul de agent de influenţă în Occident–, chiar a existat ! Când Caterina cea Mare preia puterea în Rusia la sfârşitul  războiului de şapte ani, ea conducea un stat cam cât Olanda, inşii care contau şi deci meritau asistenţă (apărare de hoţi, tătari, pugaciovi şamd, erau cam tot câţi cei din Olanda, restul erau   mujici, nu contau, puteau fi vânduţi şi pe piaţă). Voltaire a jucat rol capital în extinderea împărăţiei ruseşti pe vremea Caterinei cea mare. Cât de moral a fost Voltaire, dacă luăm în calcul că a fost plătit de ţarină pentru a organiza un lobby pro-Rusia în Occident ? Acel infam lobby voltairian a pregătit semnarea tratatului de la Kuciuk Kainargi din anul 1774, “temei legal” pentru a fi creată NovoRossiia  în Romania Orientală nord-pontică, iar Marea Neagră să devină „lac rusesc”.

Titus Filipas

Istoria lui Zosimus

decembrie 18, 2008

Revolta din Grecia (vezi http://uncoltuitatdelume.wordpress.com/2008/12/16/revolta-in-grecia/ ) a început la Salonic şi a fost iniţiată de ‘anarho-autonomi’. Aşa le spun, prudent şi eufemistic,  autorităţile greceşti macedo-românilor care sunt populaţia străveche din Grecia de Nord sau Macedonia egeeană (mai există Macedonia Pirinului în Bulgaria, precum şi Macedonia Vardarului, adică FYRM sau republica Macedonia). Toate cele trei entităţi făceau parte în antichitate din acel stat Macedonia care a constituit baza de putere a lui Alexandru cel Mare. Înainte de invazia barbarilor slavi, populaţia dominantă în cele trei Macedonii erau  macedo-românii. Ei erau populaţia locală non-elenică dar autohtonă în peninsula balcanică. Prin Constituţia Antoniniană din Anul Domnului 212, ei dobândeau statutul de cetăţeni romani, ca de altminteri şi locuitorii din Dacia. Treptat, se formează conceptul de Romania Orientală. Istoriografii occidentali au încercat, prin aplicarea principiului ‘informaţiei asimetrice’,  să ne ascundă acest concept, inventând pentru noi aşa-zisa ‘retragere aureliană’. Trebuie să insist că mişcarea macedo-românilor din Grecia de Nord nu are un caracter social, deorece ei formează un segment de populaţie cu o bună-stare accentuată. Cee ce doresc, în principiu, ‘anarho-autonomii’, este reinstaurarea drepturilor asertate de Constituţia din Anul Domnului 212 pentru Romania. Este păcat că istoricii români de acum inventează brăţări dacice de aur, însă nu aduc la lumină Historia Nova a lui Zosimus, un text din care reiese foarte clar că nu a existat ‘retragerea aureliană’, şi că la Anul Domnului 381, când un think tank creştin condus de Sfinţii Ierarhi creează sintagma-sigiliu Nova Roma, doveditoare pentru drepturile noastre istorice (pe care încearcă să ni le fure Rusia!), exista deja  un  Novum Latium până la rîul Bug.

Titus Filipas

România ca Romania Neoacquistica

septembrie 27, 2008

Articolul domnului Adrian Bucurescu  despre istoria noastră cea  mai veche, http://www.romanialibera.ro/a135143/nicolae-densusianu-un-explorator-al-preistoriei.html , a stârnit interes şi a provocat nenumărate comentarii de bun simţ pe forum. Reţin un excerpt din  http://www.romanialibera.ro/a135143c261789/nicolae-densusianu-un-explorator-al-preistoriei.html , anume “O intrebare posibila: de ce ar vorbi latina vulgara, populatii pe arii extinse din nordul Marii Negre?, zona departe si de declaratiile de intentie si interes cunoscute ale imperatorilor Romani.”

Este influenţa apocaliptică a propagandei ruseşti despre ‘a treia Roma’. În realitate, Constantin cel Mare a fondat  la  Anul Domnului 330 oraşul Constantinopol fără semnificaţia de ‘a doua Roma’. Termenul Nova Roma (iar nu ‘a doua Roma’) este înscris ca sintagmă-sigiliu de către Conciliul bisericesc din   Anul Domnului 381 de la Constantinopol. Conciliul era un think tank creştin condus de Sfântul Ierarh Grigore Teologul, iar pregătirea lui fusese ghidată de ideile Sfântului  Ierarh Vasile  cel Mare care murise la Anul Domnului 379. Conciliul de la 381 AD venea la trei ani după moartea ‘ultimilor romani’ autentici din peninsula balcanică  şi Scitia, extensia ei teritorială spre răsărit, în bătălia de la Adrianopol. Sintagma-sigiliu Nova Roma însemna implicit recunoaşterea existenţei unui Novum Latium în acest spaţiu răsăritean, mai cunoscut ca Romania Orientală, şi care este recunoscut  în arhivele din cancelariile occidentale ca întinzându-se până la rîul Bug. În Memorii, Winston Churchill scrie în mod expres că acţiunea militară a României în cel de al doilea război mondial nu era justificată decât până la rîul Bug. Fără a permite existenţa acestui Novum Latium, toată vorbăria rusească despre ‘Moskova- a treia Roma’ este inepţie. Istoricii lor mai oneşti ştiu aceasta. Rusia apare în istorie abia în secolul VIII. România noastră are drepturi imense ca Romania Neoacquistica, drepturi pe care istoricii noştri nu le reliefează.

Titus Filipas

Trecerea Bugului

august 22, 2008

Articolul ziaristei Cristina Dobreanu, de Joi, 21 August 2008, vezi http://www.romanialibera.ro/a132409/conflictul-din-transnistria-ar-putea-izbucni.html , constituie prilejul unor comentarii privind relaţiile economice între România şi Rusia.

Nu se poate investi în Rusia. Finlanda a prosperat numai pentru că mareşalul Mannerheim  în cel de al doilea război mondial nu a permis germanilor să atace Leningradul de pe frontul finlandez. Ruşii au fost profund recunoscători. Fluxul de mărfuri trimis din Finlanda către URSS ca despăgubiri de război, ulterior s-a transformat automat în flux comercial, pentru care Rusia plătea bani buni.

Noi plătim şi acum preţul trecerii Bugului la ordinul mareşalului Antonescu. Drepturile noastre teritoriale istorice sunt numai pînă la rîul Bug. În arhivele cancelariilor occidentale nu scrie altceva.

Titus Filipas

Un articol foarte studiat în prezent

iulie 26, 2008

Este vorba despre articolul Scăldatul roibului, publicat la mine pe blog pe data de 19 decembrie 2007. Ciudat /sau nu, de când sunt atacat de bloggeri ruşi care încearcă să infliltreze blogosfera românească scriind într- o subvernaculară pseudo- neolatină grotescă, acest articol a început să fie cerut spre lectură! Ar fi poate util să amintesc ce scriam acolo:

+‘Scăldatul roibului’, pictura lui Kuzma Petrov-Vodkin din anul 1912, marchează punctul de basculare între arta bisericească de sorginte bizantină şi arta modernă. Fie că ne place, fie că nu (şi mai ales, ca frecvenţă a răspunsului, Nu!), ‘Scăldatul roibului’ este reper pentru un moment de inflexiune în mersul civilizaţiei universale.+

Articolul originar este ilustrat de  reproducerea  picturii lui Kuzma Petrov-Vodkin. Puteţi observa cum este imitat în tabloul lui Kuzma Petrov-Vodkin acel roşu cărămiziu din perioada culturală a dinastiei macedonene din Romania. Ştiind /sau nu, arta lui Kuzma Petrov-Vodkin spune că Rusia şi Romania Orientală sunt totuna. Eu nu prea cred. Romania Orientală se opreşte la rîul Bug. Cel puţin aşa stipulează documentele aflate în arhivele occidentale. Winston Churchill scria clar în Memorii faptul că acele frontiere tradiţionale pentru  Romania Orientală sunt recunoscute acum tacit de către Occident ca frontiere legitime pentru Romania Neoacquistica sau România modernă.

Titus Filipas