Posts Tagged ‘revoluţionari’

Nevoia de „dascăli de Românie”

martie 9, 2008

Pe pagina a doua a ziarului România liberă din 4 iulie 2002, la rubrica VITRINA / Cărţi  de învăţătură, era   prezentată lucrarea filosofului Gheorghe Vlăduţescu, intitulată „Neconvenţional, despre filozofia românească”, propusă  cititorilor în limba română  de editura Paideia. Din textul neutru de prezentare, semnat cu iniţialele N.P.,  aflam despre carte că „este o lucrare care propune o privire nouă asupra gândirii  filozofice româneşti. Profesorul Gheorghe Vladuţescu identifică  patru secţiuni ale filozofiei româneşti : „Cele trei începuturi” : Dimitrie Cantemir, Samoil Micu şi Titu Maiorescu ; apoi „Direcţia nouă. Maiorescienii” : P.P.Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici şi Mircea Florian ; „Noua spiritualitate” : Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, Constantin Noica şi Vasile Băncilă ; şi, în sfârşit, „Independenţii” : Vasile Conta, Camil Petrescu, I.D. Gherea, D.D. Roşca şi Lucian Blaga”.

Referitor la filosofia românească,  e greu să afirmi şi că există,  şi că nu există, domnul N.P. avea dreptate să se menţină neutru asupra cărţii. Căci filosofarea nu-i  doar o filo-implicare şi dezbatere asupra altor filosofi,  ceea ce fac îndeobşte „filosofii români” ; ea presupune originalitate conceptuală, atacarea unor teme noi, ori a unor teme vechi cu tehnici noi. Nici una dintre alternative nu-i  remarcabil de prezentă  în spaţiul filosofic românesc, dar nu această abordare a problemei este esenţială pentru viaţa  culturală de la noi din ţară, ci doar măsura în care un filon de filosofare autentică devine sursă pentru acţiunea intelectuală în arealul limbii române. Chiar şi domnul Zigu Ornea se ridica împotriva celor care încercau  să trateze dispreţuitor, – dacă  nu chiar să elimine total, aşa cum face profesorul Gheorghe Vlăduţescu -, „literaturo-centrismul” atunci când analizează istoria filosofării româneşti : „Să observ că acest literaturo-centrism e o stare de fapt generalizată, practic, în lume, peste tot avînd preeminenţa acei cugetători care creeaza şi în spaţiul literaturii sau au contingenţă cu ea”.  Or, aici observăm că domnul profesor Gheorghe Vlăduţescu dă dovadă de acea „înţeleaptă” reţinere pe care o arată orice universitar român cu  mare grijă  pentru succesul carierei sale academice : teama constantă de a nu părea, şi de a nu se transforma, într-un cărturar român ! Îl  putem asigura că nu trebuie să-şi facă vreun fel de griji în privinţa aceasta : în nici un moment al discursului său, incluzând  şi  textele altor cărţi mai vechi semnate de domnia-sa, profesorul Gheorghe Vlăduţescu nu riscă  să pară ceea ce nici nu este de fapt, adică un cărturar roman. Nu, pur şi simplu domnul Gheorghe Vlăduţescu este un universitar de mare succes în viaţa academică superficială din România. 

De-ar fi fost cu adevărat şi cărturar român, atunci când editează  în anul de graţie 2002 o carte purtând un asemenea titlu, ar fi fost tentat să scrie măcar o pagină despre filosofia care l-a ghidat, cu atâta succes, pe Ioan Eliade Rădulescu (1802 – 1872) la întreprinderea sa de trezire românească. În vremea marelui om, şi nu doar atunci, acţiunea socială era, dacă nu total identică, atunci  într-o foarte mare măsură congruentă cu  acţiunea naţională, vezi răscoala-revoluţie a lui Tudor Vladimirescu de la 1821, – prin comparaţie, ceea ce s-a întâmplat la 1907 este de neînţeles chiar şi acum,  în contextul unei analize în care ar fi implicate doar forţe şi cauze pur româneşti -, o acţiune care, după  redeşteptarea neamului de către panduri, va fi mereu culturală. Ioan Eliade Rădulescu  devine  ideologul acestei mişcări naţionale după uciderea lui Tudor, plecarea lui Gheorghe Lazăr, şi până la exilul în care l-a aruncat rolul său de tribun al mişcării de la 1848. De altminteri principala sa grijă la 1848  a fost de a-i împiedica pe „căuzaşi” să devină „revoluţionari”, adică  să comită excese ; căci „schimbarea domnilor” a însemnat întotdeauna la noi  „bucuria nebunilor”. Iar  acea grijă ne arată un doctrinar ideologic primar dar nu primitiv, creat chiar în sensul originar al cuvântului ideologie, căci Ioan Eliade Rădulescu  a gândit, – repet, a gândit, un act cu totul neobişnuit chiar şi pentru mulţi dintre politicienii zilelor noastre -, un program de acţiune practică  într-un sistem comprehensiv de  idei europene învăţate din textele filosofice ale lui Étienne Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy.

Sistemul lui ideologic datorează infinit mai puţin, trebuie să subliniem aceasta, deşi formele „societăţilor secrete” din principate şi culorile tricolorului ne-ar putea deruta, influenţelor distrugătoarei  Revoluţii Franceze. Este posibil însă ca lipsa totală de interes faţă  de Ioan Eliade Rădulescu pe care o arată profesorul Gheorghe Vlăduţescu, deci faţă  de filosofia care a călăuzit acţiunea culturală  a lui Ioan Eliade Rădulescu, să  se datoreze unui respect exacerbat celor zise, mai deunăzi, de mult-regretatul Zigu Ornea : „Nu pretinse teme strict locale sînt rostul filosofiei (inclusiv ale celei româneşti), ci problematica general umană”.  Am să mă limitez doar la a insera, ca un comentariu la zisele respectatului  Ornea, un excerpt  dintr-un acquis european pe care cei mulţi (şi „corecţi”) din zilele noastre vor să-l facă uitat : „Il n’y a point d’homme en général „, (Condillac, La Logique, LivreII chap. V.). Astfel, între filosofia care l-a inspirat pe Zigu Ornea şi filosofia ce a inspirat deşteptarea românească  din secolul al XIX-lea trece cumpăna  apelor în ideologia de azi. Evident, domnul   Gheorghe  Vlăduţescu a ştiut    aleagă  mereu versantul „politiceşte corect”. Noi ne-am  aflat întotdeauna  pe celălalt versant.

Culturnicii nostri oficiali şi criticii lor de serviciu au refuzat constant să  recunoască  faptul că Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Radulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. Se ştie că Ioan Eliade exprima nişte opinii cât se poate de clare în problema alegerii între scrierea fonetică şi scrierea etimologică, legată de ordinea ierarhică între vorbire şi scriere, iar aceasta-i o chestiune pur filosofică. Apoi, de vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că  Eliade Rădulescu este  conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română. În plus, chiar dacă  te cheamă  Gheorghe Vlăduţescu iar nu Noam Chomsky, nu eşti scutit a  şti  că pe la 1828 majoritatea gramaticilor erau considerate încă scrieri filosofice. Nimic din toate acestea nu întâlnim în ultima carte (Publicam prima oară textul acesta în anul 2002, pe un forum electronic ţinut de unul din ziarele centrale din România,  dădeam o adresă de e-mail la care aşteptam comentariile, am primit atunci un singur e-mail cu un virus!), de fapt o lucrare foarte convenţională, a domnului Gheorghe Vlăduţescu. De ce ? Pentru că, şi nu doar „general uman” vorbind,  este cam greu să gândeşti  „neconvenţional” aflându-te pe versantul „politiceşte corect”. Paradoxul cu domnul Gheorghe Vlăduţescu e totuşi  acela că fără să reuşească să  afirme  idei personale a reuşit o  strălucită afirmare personală.

Titus Filipas