Ateliere de perfecţionare

Lojile masonice sunt nişte structuri organizaţionale pentru “a fura meserie” în Epistemologie. Există o gradare a lor în ordinea apariţiei cronologice. Fundamentale sunt trei : loja ucenicilor şi loja companionilor (înseamnă “a mânca împreună o pâine”), care apar înainte de 1725, precum şi loja meşterilor zidari ce apare pe la 1725. De la anul 1740 apar lojile masonice de grade superioare, cu semnificaţia practică a unor “ateliere de perfecţionare”. Cultura română modernă a secolului XIX a fost influenţată masiv de un asemenea atelier de perfecţionare. Pe care îl pomeneşte, nu îndeajuns de explicit poate, Iancu Văcărescu. Dar să ne amintim mai întâi faptul că Muzele sunt cele nouă fiice ale Memoriei. Epistemologia din versurile lui Iancu Văcărescu nu este o didascalie : „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse” ; pentru că ea poate fi interpretată în cifrul lui Ienăchiţă – ca un flux de reprezentări ontologice în limba română, purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice. Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil această mişcare a ideilor „întru”. Dacă René Descartes (1596 – 1650) spunea : “Cogito ergo sum”, Condillac arăta cât de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee, pentru verbul „a fi”. La Sofocle şi la vechii poeţi greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu tradusese pe româneşte dramaturgie universală. Deschisese astfel o poartă pentru ” veştile” purtate de zeităţi !
Titus Filipas

Evaluarea lui Maine de Biran

În volumul “The Edinburgh Critical History of Nineteenth-century Philosophy” (editat de către Alison Stone), Maine de Biran este considerat a fi unul dintre cei mai mari filosofi ai Franţei, după René Descartes. Afirmaţia îi este atribuită lui Henri Bergson.
Titus Filipas

Gigi Becali şi “legea străbună”

„Gigi Becali, SHOW în sala de judecată: Eu sunt copilul vitreg al României!” http://www.romanialibera.ro/actualitate/justitie/gigi-becali-show-in-sala-de-judecata-eu-sunt-copilul-vitreg-al-romaniei-303143.html După 1989, Gigi Becali şi-a format cultura mai ales ascultându-i cu foarte multă atenţie pe “oamenii vechi” care învăţaseră ştiinţa de carte în perioada interbelică, ori chiar mai înainte de primul război mondial. Cărţile după care învăţaseră ei, scoase violent din toate bibliotecile publice şi particulare, fuseseră arse la anul 1948 din ordinele alogeno-cominterniştilor Valter Roman, tatăl “revoluţionarului” din decembrie 1989 Petre Roman, şi Lioncik Tismineţki, tatăl “ideologului anti-comunist” Vladimir Tismăneanu. Printre altele, în unele dintre acele cărţi foarte importante pentru noi, românii, scria şi despre “legea străbună” care cobora direct din CODUL ROMAN. Sub formă orală păstrată, se numea Lex Antiqua Valachorum. Regii angevini care veneau în Ungaria din Regatul celor două Sicilii (primul stat modern din Istorie) o numeau batjocoritor UNIVERSITATEA VALAHĂ. Pedagogul Ioan Comenius, care putea discuta de la egal la egal cu filosoful francez René Descartes pe tema dualismului “trupşisuflet” – readus acum în actualitate de Transhumanism şi de cărţile lui Dan Brown- era produsul Universităţii valahe. Şi prin aceasta era autentificat ca un Valah, iată aici o nouă mostră de protocronism românesc! În fine, de la acei înţelepţi români, armânul Gigi Becali de la Corcea (de unde venise şi bunicul patern al lui Mihail Sadoveanu) învăţa despre legitimitatea dreptului de recompensă pecuniară oferită duşmanului duşmanului tău pentru performanţa în lupta sa dreaptă. L-am auzit pe Gigi Becali că acel drept din “legea străbună” era trecut şi în CODUL LUI CUZA, dar nu pot infirma sau confirma. Dar dacă este adevărat (şi foarte probabil că este), atunci Gigi Becali are tot dreptul să afirme în sala de judecată: “Eu sunt copilul vitreg al României!”
Titus Filipas

Teoria umorilor, varianta antică şi cea modernă

DEX şi Wikipedia românească despre Teoria umorală. Foarte pe scurt, liniile din amintitul dicţionar expun bine esenţa problemei : “UMOÁRE – Dispoziție sufletească; fire, temperament. / caracter, fire, natură, structură, temperament./ Stare sufletească; dispoziție./ Dispoziție sufletească de moment. Dispoziție obișnuită, stabilă a cuiva; fire, temperament./ dispoziție sufletească de moment. / Dispoziție, toană./ Caracter, temperament: umoare veselă./ a avea umoarea verde expr. a avea chef de scandal. / a cădea la umoare expr. a se lăsa pradă deznădejdii.” N-aş putea spune acelaşi lucru despre articolul din Wiki http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_umoral%C4%83 , care invocă mai întâi “teoria elementelor a lui Empedocle, în care elementele fundamentale erau: pământul, apa, aerul, focul.” Deşi era din Agrigentum, în Sicilia, Empedocle e listat împreună cu filosofii din Ionia, aflată în Asia Minor http://en.wikipedia.org/wiki/Ionian_School_%28philosophy%29 Şi pe bună dreptate, pentru teoria lui a substanţelor materii tocmai enumerate. Dar problema centrală, şi foarte reală, este legătura dintre “umoare” şi “temperament”. Nu ştiu că Empedocle ar fi antamat-o (de altminteri nici alţi filosofi ionieni). Tabelul care pune în corespondenţă „umoarea corporală“ cu „trăsătura de caracter“ este OK, din moment ce ni se spune că exprimă concepţia antică. Dar Teoria umorală are şi o variantă modernă, care este tot OK, din moment ce invocă mai întâi orizontul modernităţii care-i o “ruptură epistemologică” (vezi termenul la Gaston Bachelard) creată de René Descartes : anume dualismul trup-suflet. Teoria modernă provine din Ideologia fiziologică a lui Cabanis şi a fost expusă de către Maine de Biran. Am mai mai spus că dramaturgul Camil Petrescu o foloseşte în Jocul ielelor. Camil Petrescu foloseşte Ideologia lui Maine de Biran şi atunci când creează termenul “noocrat”.
Titus Filipas

Iancu Văcărescu şi Sri Aurobindo despre Zeitatea în mişcare

Muzele sunt cele nouă fiice ale Memoriei, şi le poartă numele loja masonică Les Neuf Soeurs ce i-a ajutat pe Ideologii primari să îşi propage ideile de emancipare. Ajunge cumva, purtată pe val ori pe un curent spiritual, vestea aceasta şi la poetul român Iancu Văcărescu ? Epistemologia din versurile lui Iancu Văcărescu nu este o didascalie : „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse” ; pentru că ea poate fi interpretată în cifrul lui Ienăchiţă – ca un flux de reprezentări ontologice în limba română, purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice. Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil această mişcare a ideilor „întru”. Dacă René Descartes spunea : “Cogito ergo sum”, Condillac arăta cât de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee, pentru verbul „a fi”. La Sofocle şi la vechii poeţi greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu tradusese pe româneşte dramaturgie universală. Deschisese astfel o poartă pentru „veştile” purtate de zeităţi ! Este interesant că şi în poezia lui George Coşbuc apar asemenea personaje-veşti, chiar personaje astrale vestitoare de ontologii. În secolul XX, ideea aceasta va fi incorporată în Metafizica lui Constantin Noica. Ea ne permite să citim versul: ” Prin veşti departe duse”, ca o mişcare din exterior spre interior, împământenind la noi, adică în Limba Română, un Panteon cultural prin conştientizare. Incontestabil, Poeţii Văcăreşti arătau pentru noi Spiritul Timpului în vremuri foarte dificile, demonstraţia aceasta a fost făcută convingător de criticul literar Paul Zarifopol. Iar Sri Aurobindo, un filosof Indian care s-a ocupat cu Yoga integrală şi popularizarea ei, scrie despre zeitatea Kala (Spiritul Timpului) că atunci când ea „se mişcă într-o direcţie determinată, toate forţele lumii sunt chemate într-un curent care ajută atingerea ţintei decretate.”
Titus Filipas

Problema relaţiei dintre Suflet şi Trup

Conţinutul unui articol recent din revista New Scientist este discutat la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a145631/oamenii-programati-genetic-pentru-credinta-in-dumnezeu.html .

New Scientist nu este o revistă creditată ISI, însă acţionarii săi reuşesc să facă bani frumoşi din ştiinţa popularizată, ştiinţa vulgarizată,  ştiinţa divulgată. Cele trei sintagme transmit aceeaşi idee, dar prima are un echivalent în limba rusă, a doua în limba franceză, iar ultima în limba spaniolă. 

Articolul acela original din New Scientist are nenumăraţi cititori în limba engleză, şi aceasta, cred eu, din cauza Bibliei Regelui James. Eu înţeleg nuanţele textului biblic citind  Cartea Sfântă  în această variantă englezească, mai curând decât traducerile în limba română. Printre acele nuanţe transpare problema regatelor cărora le aparţin mintea şi trupul. Cel puţin prinţesa Elizabeta de Bohemia, fiica regelui James (I al Angliei şi al VI-lea al Scoţiei), face această lectură a Bibliei  Regelui James. Pentru lămuriri, prinţesa adresează întrebarea unui filosof-teolog, specializat în teologia negativă (aici Absolutul, identificat cu Dumnezeu, capătă o definiţie negativă). Filosoful-teolog se numea René Descartes (Cartesius). Înainte de 1989, televiziunea TVR dădea excelente seriale  ştiinţifice, mai exact pentru “divulgarea ştiinţei”. În episodul unui asemenea serial, un episod vechi legat însă de articolul cel nou din New Scientist!, personajele Descartes şi Comenius discutau problema relaţiei dintre Suflet şi Trup. Serialul era foarte bine documentat, şi eu dau o mare doză de  probabilitate că discuţia aceea dintre personajele reale Descartes şi Comenius chiar s-a întâmplat. De atunci, s-au propus nenumărate soluţii. Articolul din New Scientist ne prezintă cel mai recent răspuns.

Titus Filipas

Experienţă ontică şi reprezentare ontologică

„Păcatul originar” al omului, distincţia care îl  separă de celelalte animale şi îl face Om, este capacitatea transformării experienţei ontice în reprezentare ontologică. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”,  se spune, biblic, despre aceia care nu au această capacitate.  Invers, există şi situaţii când o reprezentare ontologică  poate controla contingenţa dintr-o   experienţă ontică extremă. Calitatea organică  a reprezentărilor ontologice  pe care le creează  îl fereşte  pe  scriitor  de ‚limbajul de lemn’. Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul  gramaticii generative naturale. Există îndeobşte iluzia că experienţa ontică se transformă imediat şi automat  în reprezentare ontologică verbală. Ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Această transformare implică lucrul gramaticii generative. Dacă interpretăm în termeni moderni Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, vedem că  spiritualitatea din  fraza: „La început a fost Cuvântul”, se poate traduce, fără să comitem o blasfemie: „La început a fost o gramatică generativă”, care este intrinsec legată de spiritualitatea omului.  Numai gramatica generativă te ajută să urmezi firul  ontic şi ontologic  în  desfăşurarea  scriiturii, să creezi pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu este decalată faţă de acurateţea ontică.  Căci „Dacă dai nume greşite lucrurilor, înseamnă  să adaugi nenorociri în lume” („Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”),  ne avertiza Albert Camus.  Gramatica generativă construieşte un sistem navigaţional pentru cuvintele noi şi pentru cuvintele vechi, adăugându-le valoare. În ‘Lingvistica Descartes’,  Noam Chomsky redefineşte noţiunea de „limbaj” (vernacular, sacru) ca pe o ‘gramatică generativă’ capabilă să creeze, să genereze expresii  lingvistice bine formate, incorporând nu doar ‘corectitudine gramaticală’  (care este prezentă  şi în « dialogurile »  personajelor din teatrul absurd !), dar şi ‘corectitudine logică’. Capacitatea gramaticală generativă este asociată, în diverse grade, subiecţilor umani care folosesc limbajul. Proverbul «Omului înţelept nu trebuie să-i spui multe »  marchează  tradiţional un capăt de gamă. Genial a fost  Eminescu numai pentru că era  caracterizat printr-o capacitate generativă foarte înaltă a limbajului românesc. Ştim că Poetul este persoana umană capabilă  să transmute,  printr-o gramatică generativă proprie,  experienţa sa ontică în reprezentări ontologice perfecte. Acest proces de participare la viaţa spiritului,  grecul Aristotel  îl botezase Metanoia. Din aceleaşi  raţiuni, Mircea Eliade recomanda tinerilor universitari americani să înveţe limba română – lectura poeziei    româneşti  în original fiind  garanţia participării la o viaţă spirituală intensă. Aceasta pentru că Limba Română incorporează o cantitate uriaşă de „semantică  în gramatica generativă”,  am dat sensul cel mai general sintagmei propuse de Noam Chomsky.Aşa cum ne arată un studiu foarte pertinent al lui Paul Zarifopol, traseul poeziei lui Eminescu fusese desenat de Văcăreşti. Cine erau ei? Domnitorul Constantin Brâncoveanu avusese un ginere vistiernic, Enache Văcărescu. Ucis la Stambul cu Brâncovenii  pentru că apărau un sistem de valori româneşti. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română,  sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri,   provine iluministul  Ienăchiţă  Văcărescu (1730 – 1796),  ce a influenţat cultura română la modul “releu”.  Opera lui se racordează nemijlocit la  truda  lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :„Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate,  dacă nu şi în anvergura dorită. Remarcabilul  studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade”,  al lui Paul Zarifopol,   demonstrează  convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu  şi  poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor  atât  ca intensitate, cât şi în extensie. Şi versurile lui Iancu Văcărescu: „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse”, pot fi citite în cifrul lui Ienăchiţă – ca  flux de reprezentări ontologice în  limba română,  purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice.  Dacă René Descartes spunea : “Cogito ergo sum”, Condillac arăta cât  de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee,  pentru  verbul „a fi”. La Sofocle  şi  la vechii poeţi  greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu  tradusese pe româneşte teatru universal. Deschisese o poartă pentru ” veştile” purtate de zeităţi. Eu citesc versul: ” Prin veşti departe duse” , ca  o mişcare din exterior spre interior, „înpământenind” la noi, adică în Limba Română,  un Panteon cultural. Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil  această mişcare a ideilor.Pentru ţăranul român  din veacul fanariot, experienţa ontică rămânea  efort  fizic,  fără  transmutaţie  în reprezentarea ontologică.  În acea vreme  ce curge până la Domnul Tudor,  cum zicea Ion Brătianu:  „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”. Mai este ceva, de o gravitate dureroasă pentru noi. Cu  « pătura superpusă »  în epoca fanariotă,  peste grumazul românilor căzu ghilotina unui hiatus cultural ce  tăie lucrarea  grupului de reflecţie românesc în  conversaţia  cronicarilor şi adnotatorilor  (la fel de importanţi ca şi cronicarii pentru continuitatea şi coerenţa grupului de reflecţie românesc) peste timp prin memoria reprezentărilor ontologice.  Sunt  împiedicate timp de  un veac geneza şi eclozarea intervenţiilor discursive  ca reprezentări ontologice  ce   aduc  amendamente,  operează   corecturi, adaptează la modernitate  configuraţiile  de gândire bazate  pe arhetipurile noastre culturale.  Pe care trebuie să le păstrăm. Fără arhetipuri  scrise ca reprezentări ontologice  în limba română,   suntem copleşiţi de  aculturaţia alienantă. Titus Filipas

Un model occidental

Ca să furnizăm oarece  satisfacţie şi duşmanilor  culturii române, le răspundem că este de domeniul evidenţei faptul că trebuie recurs la un model occidental pentru transformarea în bine a culturii române. Acest model de ameliorare poate fi iniţiat numai de Biserica Ortodoxă Română. Nu şi de Universitate, care a abdicat de la rolul ei. Însă care model occidental ni se potriveşte ?  Dacă studiem istoria culturală a Occidentului în general, şi istoria Bisericii  Apostolice Occidentale în particular, observăm că rolul liderului cultural novator în Occident îi revine Sfântului Anselme din Aosta (1033-1109), numit de asemenea Anselme de Cantorbéry. În anul 1060, Anselme din Aosta intra la mănăstirea benedictină din Bec, în Normandia. Acolo va studia intens, cu atenţie şi diligenţă,  doctrina teologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Orientale dimpreună cu Logica ! Mănăstirea benedictină era organizată după modelul cultural oferit în scrierile călugărului scit Ioan Cassian. În anul 1078,  Sfântul Anselme din Aosta este ales stareţ la această mănăstire benedictină  normandă  din Bec-Hellouin. Dar ştim că în anul 1066, normanzii cucereau Anglia, şi ducele  Guillaume Bastardul devine automat regele Guillaume le Conquérant. Totul se transformă. Monahii din Normandia devin automat ‚rezerva de cadre’ din care sunt aleşi liderii clerului pentru Anglia.  Aşa se explică foarte simplu faptul că în anul1093  Anselme din Aosta devine arhiepiscop de Cantorbéry. Se spune, şi cu foarte bun temei, că  Anselme din Aosta îl precede pe René Descartes (1596 –1650)  în cugetarea riguroasă. Titus Filipas