Posts Tagged ‘Regatul celor două Sicilii’

Inima fierbinte a Reginei Europa şi Hrisovul sicilian pentru Boemia

octombrie 13, 2013

Sunt lucruri vechi, legate între ele, care ne interesează atât pentru înţelegerea Istoriei noastre mari, cât şi pentru extragerea unui sens al Viitorului pentru Europa. Domnul Adrian Năstase ne-a prezentat deja pe aici un magnific portret alegoric al Reginei Europa, în Cosmographia lui Sebastian Münster din anul 1570 http://en.wikipedia.org/wiki/File:Europe_As_A_Queen_Sebastian_Munster_1570.jpg Am făcut atunci nişte comentarii şi minore interpretări. Nu mă dezic de ele. Dar unele corelaţii între alegorii nu le descifram atunci. Poate că nu mă sprijineam prea mult pe învăţătura profesorilor mei. Vorbesc despre profesorii de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Şi de la Petrache Poenaru, tot din Craiova. Unii dintre ei aveau doctorate care nu le foloseau pentru avansarea profesională pe vremea regimului comunist. Mai ştiau de asemenea că nici nu era prea bine pentru ei a se lăuda cu acele titluri care le atestau calitatea nobleţei profesionale, pentru că rămâneau chiar fără minima – şi necesara- bucată de pâine. Despre “Tata Uda” de la Fraţii Buzeşti bănuiesc că avea un doctorat obţinut cu o disertaţie în Regatul celor două Sicilii. Cunoştea problema ca nimeni altul ! De la el aflasem că Regatul celor două Sicilii a fost primul stat modern din istorie. Dacă priviţi Cosmographia lui Sebastian Münster de la 1570, veţi observa faptul că Sicilia este reprezentată acolo în cartografia-Tau de sorginte medievală. Şi veţi mai observa că peste inima alegorică a Reginei Europa este inscripţionat cuvântul BOEMIA. Acum am găsit şi Hrisovul sicilian pentru Boemia http://en.wikipedia.org/wiki/Golden_Bull_of_Sicily Îmi veţi răspunde poate că nu vă interesează deloc Pşemîslidul. Dar Nistrul nostru (pe care îl plânge Mihai Eminescu în DOINA) izvorăşte de lîngă Pşemîsl şi trece prin Halici ! Despre dinastia Pşemîslidă aflam prima oară la şcoala generală Petrache Poenaru din Craiova. Profesoara noastră de istorie lăsa impresia că ştie mai mult. Oricum, reuşea să ne imprime afectiv certitudinea că Pşemîsl este de asemenea foarte important pentru istoria noastră. Mai insist peste punctul că la anul 1570, Lex Antiqua Valachorum era încă în vigoare, şi că marele Holocaust al Valahilor din MittelEuropa nu se întâmplase până la acel moment al Istoriei.
Titus Filipas

Reclame

Familia lui Robert Guiscard

ianuarie 16, 2008

„Tata Uda”, profesorul nostru de istorie medievală la şcoala Fraţii Buzeşti din Craiova,  ne vorbea, enigmatic aproape, despre fraţii de Hauteville,  familia lui Robert Guiscard, şi despre  istoria constituirii Regatului celor două Sicilii. Am reţinut de la Tata Uda ideea că pentru a înţelege bine istoria trebuie să  priveşti cu atenţie  tripticul: Infrastructura, Economia, Suprastructura. Nu reuşeam să răspund la toate întrebările  de economie politică  formulate de  acel Homo  Balcanicus, profesor  la Liceul Fraţii Buzeşti.  Bănuiesc că răspunsurile se aflau în cărţi  scrise deja pe româneşte, care fuseseră  arse la  ordinele unor  comunişti internaţionalişti din România precum Valter Roman, Silviu Brucan, şi Gizela Vass. Am mărturia unui fost elev de la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova privind felul cum au fost selecţionate,  în mod special pentru incinerare,  textele de istorie, de filosofie politică şi de economie politică din biblioteca liceului comercial Gheorghe Chiţu.  În Oltenia existase  chiar o editură sătească unde erau tipărite cărţi de filosofie politică şi cunoaştere prudenţială scrise de studenţi legionari – asasinaţi apoi la ordinele regelui Carol al II-lea. Mărturisesc că am scris textul acesta ca să înţeleg  istoria  formării  Regatului celor două Sicilii – în mare măsură istoria ramurii italiene a familiei normande de Hauteville, precum şi funcţionarea economiei  acelui regat. Dar bănuiesc că altcineva a scris deja pe româneşte despre acestea. Cărţile erau incontestabil o ameninţare la adresa viitorului fericit al urmaşilor tovarăşilor cominternişti din România  şi au fost arse. Încerc să retrasez  deci conţinutul acelor vechi cărţi cu ideologie românească scrise de studenţii noştri ucişi.

Guillaume Bras de Fer, Dreux (Drogo), şi Onfroy (Onofrei) sunt  primii  fraţi de Hauteville care vin în Italia. În anul 1040, Guillaume Bras-de-Fer  însoţit de companionii  normanzi  îi atacă brusc, violent şi implacabil pe bizantini, luându-le cea mai mare parte a provinciei Apuglia. În adunarea de la Melfi din 1043, căpitanii normanzi hotărăsc să dividă teritoriul provinciei  în douăsprezece  părţi (implementarea schemei vetero-testamentare). Ele au fost alocate baronilor normanzi subordonaţi lui Guillaume Bras-de-Fer. Căruia baronii îi recunosc titlul de conte de Apuglia.  Guillaume Bras-de-Fer moare la 1046, iar titlurile sunt preluate de Drogo. El  încercase  toate aventurile de luptă alături de Guillaume Bras-de-Fer.

Drogo de Hauteville obţine în 1047 investitura de conte de Apuglia  şi conte de Benevento,  din partea împăratului german Henric al  III-lea. Curând, Drogo de Hauteville trebuie să îşi apere titlurile în faţa unei ligi formată din bizantini, papa Leon al IX-lea (1048-1054), şi …  împăratul Henric al  III-lea care îşi schimbase opinia. 

Drogo de Hauteville comite greşeala de a se arată dur până la exces faţă de italienii localnici. Consecinţa ? Pe 10 august 1051, Drogo de Hauteville este asasinat în biserica din Montoglio. Onfroy  de Hauteville devine succesorul lui Drogo.  

Dacă Drogo de Hauteville pe vremuri i-a respins lui Robert  Guiscard fraternitatea de arme, în 1053 Onfroy de Hauteville îi solicită ajutorul înarmat contra papei Leon al IX-lea. Cei doi fraţi de Hauteville,  Onfroy şi Robert, luptă cu succes împotriva bizantinilor, a imperialilor germani, împotriva papei Leon al IX-lea, toţi coalizaţi contra normanzilor, şi îl capturează  pe suveranul pontif. 

Pe data de  18 iunie 1053, armata papală a lui  Leon al  IX-lea, compusă din şvabi, din lombarzi şi din italieni, se confruntă  lângă Civitate, localizată la  40 km nord-vest de Foggia, cu armata normandă condusă la centru de Onfroy de  Hauteville, pe flancul stâng de Robert Guiscard în fruntea contingentului  din Calabria, iar pe flancul drept  de contele Richard de  Aversa, dintr-o familie normandă ce venise în Italia cu două decenii înaintea familiei de Hauteville.

Împotriva normanzilor trebuia să se arate şi o armată bizantină, condusă de generalul Argyros. Locul convenit pentru  joncţiunea  cu armatele papei era la Siponto (actualmente  Manfredonia). Bizantinii au aşteptat în zadar o coaliţie armată prea dezorganizată. Coloana lui Richard de  Aversa i-a  învins uşor pe lombarzi. Apoi i-a forţat să lupte şi pe italieni.  Centrul armatei normande şi flancul stâng au rezistat asaltului trupelor de elită  şvabe, ce vor fi exterminate de coloana lui Richard de  Aversa.

Spre deosebire de fratele său Drogo, normandul Robert  Guiscard avea grijă să nu umilească inamicul  înfrânt. Din cauza aceasta, acum normanzii  îl tratează  cu maxim  respect pe suveranul Leon al IX-lea. Papa rezistă mai multe   luni înainte de a semna vreun act. Spre deosebire de papii tusculani, acest pontif  roman se temea de consecinţele cuceririi normande a sudului Italiei. Leon al IX-lea  vedea spectrul unui  cleşte lombardo-normand  ce ar fi prins domeniile papale aflate în mijlocul Italiei.  A trebuit să vină anul 1054, până să accepte de jure cuceririle  normanzilor în detrimentul themelor  bizantine din Apuglia  şi Calabria. Prizonier, suveranul Leon al IX-lea   semnează hrisovul care i se cerea. Aceasta semnătură a papei de la Roma va declanşa un val de furie populară la Constantinopol. Era un fond extrem de favorizant pentru a se produce Marea Schismă din acel an. Familia de Hauteville obţinea la 1054 din partea lui Leon al IX-lea  atât investitura asupra teritoriilor bizantine pe care le cucerise, cât şi asupra celor care eventual le va mai cuceri, chiar şi asupra Siciliei, deşi insula nu era luată încă  de la bizantini ori de la  musulmani!

La moartea lui Onfroy, în  1057, Robert  Guiscard preia titlul de conte de Apuglia, provincie din « carâmbul » cizmei italice.  La schimbarea papilor,  Robert de Hauteville câştigă încrederea noului episcop al Romei,  Nicolae al  II-lea.

Robert de Hauteville cucereşte orasul Reggio din Calabria, supune  baronii normanzi din Apuglia şi Calabria, primeşte de la companioni titlul de duce de Apuglia şi Calabria, titlu confirmat de papă la 1059. Tot în acelaşi an o repudiază pe prima soţie, Aubrée (Alberda de Buonalbergo), din  vagi motive de incest fără  vreo bază biologică. Se căsătoreşte  cu Sichelgaita, fiica prinţului lombard din  Salerno.  

În anul 1060,  Robert  Guiscard a cucerit Taranto, Brindisi şi Reggio.  Bohemond (1052-1111), fiul lui Robert  Guiscard  din căsătoria cu prinţesa Aubrée, i-a rămas loial în toate campaniile. Nu va moşteni decât Taranto.

Reggio era un important cap de pod. De aici Trinacria (Sicilia) devenea accesibilă normanzilor. Însă efortul personal al lui  Robert  Guiscard era focalizat mai mult pe lupta cu bizantinii din sudul Italiei, ce nu se  va termina decât cu izgonirea lor din  Bari, la 16 aprilie, anul 1071.

Dante Alighieri începe Cântul XXVIII din Infernul printr- o pregătire a descrierii luptelor cumplite din Apuglia: „Chi poria mai pur con parole sciolte/ dicer del sangue e de le piaghe a pieno/ ch’i’ ora vidi, per narrar più volte?/ Ogne lingua per certo verria meno/ per lo nostro sermone e per la mente/ c’hanno a tanto comprender poco seno./ S’el s’aunasse ancor tutta la gente/ che già, in su la fortunata terra/ di Puglia, fu del suo sangue dolente/ per li Troiani e per la lunga guerra/ che de l’anella fé sì alte spoglie,/ come Livio scrïve, che non erra,/ con quella che sentio di colpi doglie/per contastare a Ruberto Guiscardo”.

George Coşbuc traduce: “ Deplin s -arate, chiar şi – n proza lui/şi oricât repovestind, cine- ar fi- n stare/de- atâtea răni şi sânge cât văzui ?/Prea slab-ar fi o limbă  orişicare,/Căci loc în ele atât- de mult a strânge/Nici mintea -ne, nici graiul n- are./Şi chiar s- aduni pe câţi avur- a plânge/Cândva- n Apulia- n ţara cea- ncercată/vărsat de oşti romane- atâta sânge ;/pe toţi şi-  acei ce- n lupta- ndelungată/inele- au dat ca spolii fabuloase,/cum Titu- Liviu negreşit ne- arată ;/pe toţi răpuşii luptei dureroase /ce- n drumul lui Guiscard au stat”.

Deşi ghidul lui Dante în Infern este poetul roman Vergilius, care în Eneida scrie despre luptele purtate de ‘li Troiani’ (Eneus însuşi  este eroul troian), vă rog să observaţi că  din traducerea altminteri admirabilă  a lui George Coşbuc lipseşte detaliul Troienilor.

Sarcina cuceririi insulei Sicilia a fost  delegată de  Robert  Guiscard fratelui său,   Roger de  Hauteville. Roger I, cum a fost numit ulterior, a început lupta  printr-un atac nereuşit asupra cetăţii Messina, la anul  1060. În acel timp, autoritatea islamică  din Sicilia era foarte decentralizată  în entităţi regionale de tip hinterland focalizat  pe  câte un oraş. Dar fiecare  asemenea mică putere raională  islamică dorea, „pohtea”, avea dezideratul sau „pohta” să evolueze într-un califat independent. Ne interesează  acum puterea islamică din Siracuza, unde  liderul încrezător în sine  era  Ibn al-Thumna, ce îşi alesese deja nume de calif: „Al-Qadîr bi’llâh”. Pentru urechea interioară a lui Ibn al-Thumna,  numele era probabil sublim. 

Între 1053 şi 1060, Thumna încercase unificarea puterii islamice din insula cu „trei vîrfuri” – Trinacria. Dar la 1060, el este viguros atacat de rivalii musulmani  din Sicilia. Pentru a face faţă  cu succes presiunii armate a fraţilor săi arabi, mahomedanul Thumna vrea să angajeze nişte mercenari normanzi. Nu prea mulţi, pentru că orice lider bun trebuie să respecte principiul precauţionar. Adresează  deci  rugămintea şefului normanzilor din Italia, anume ducelui de Apuglia şi Calabria. Viitorul overlord de Sicilia, Robert Guiscard de Hauteville,  îşi  trimite  fratele în Sicilia, însoţit de trei sute de cavaleri. Aşa se explică  uşurinţa debarcării lui Roger I de Hauteville în Sicilia, în fruntea  unui  contingent relativ restrâns. De atunci, arabii interesaţi de Sicilia, chiar cei din zilele noastre,  îl vor considera mereu un trădător pe Ibn al-Thumna care a deschis poarta de  intrare  normanzilor în Trinacria. Cu ajutor primit din partea altor islamici sicilieni dizidenţi,  Roger de  Hauteville atacă iar Messina la  anul 1061, reuşind să captureze cetatea.

Messina va deveni centrul de unde vor fi conduse operaţiile  normande ulterioare în Sicilia. Speculând luptele inter-islamice din Sicilia, normanzii au cucerit cetăţile  Rometta, Frazzano, Paterno, şi Petralia. Dar un conflict izbucnit la 1062 între fraţii de Hauteville întrerupe şirul de victorii. Grecii din insulă s-au revoltat împotriva normanzilor la 1063. Rebeliunea fu rapid sugrumată. Tot  la 1063 AD,  islamicii din Tunisia trimit ajutor militar coreligionarilor din Sicilia. Musulmanii reocupă oraşul Palermo ce fusese temporar pierdut,  toată regiunea dintre Mazara şi Cefalu, precum şi  Girgenti/Agrigento. Roger I  de  Hauteville reuşeşte până la urmă  să învingă combinaţia forţelor  sarazine în lupta de la  Cerami. 

Ca recompensă  a campaniei purtate cu atâta succes împotriva  mahomedanilor din Trinacria, pontiful roman dăruieşte normanzilor o banieră cu însemne papale. Încurajaţi astfel de puterea spirituală  care se dorea şi putere lumească,  fraţii Robert şi  Roger de  Hauteville încearcă    recucerească Palermo la 1064, dar eşuează. Însă musulmanii cad pradă luptelor intestine. Normanzii vor sprijini facţiunea islamică locală, alungându-i pe intervenţioniştii tunisieni la anul 1068. Acum Robert Guiscard se poate ocupa exclusiv  de asediul cetăţii Bari. Bizantinii sunt alungaţi definitiv la 1071 din ultimul lor punct de rezistenţă în Apuglia. După  alte patru luni, normanzii cuceresc Palermo în Sicilia. Robert Guiscard  este recunoscut de instituţia papală drept  duce de Sicilia. Roger Hauteville capătă titlul de mare conte de Sicilia, când rezistenţa islamică nu era complet sugrumată. Insula sudică a Italiei va deveni complet normandă la 1091 AD.Titus Filipas

Stupor Mundi

decembrie 30, 2007

După moartea împăratului Henric al  VI-lea, are loc o dublă alegere de pretendenţi la coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Pe data de 6 martie  1198,  ghibellinii l -au ales pe Filip de  Swabia. Ghelfii l- au ales pe viitorul împărat  Otto al IV-lea, în luna aprilie din 1198. Primul pretendent este încoronat la Mainz. Cel de al doilea, la Aachen (Aix- la- Chapelle). Alegerea lui Filip de  Swabia nu va fi ratificată de pontiful Inocenţiu al III -lea. De ce? Atunci când era ducele Toscanei, Filip confiscase un teritoriu  papal. Pur şi simplu din cauza negativităţii acestui şvab faţă de puterea papală, Inocenţiu îl favorizează pe Otto. Susţinătorii lui Filip de  Swabia  trimit instituţiei papale un protest contra amestecului în  chestiunea succesiunii imperiale.  Inocenţiu al III –lea răspunde că nu are intenţia să atingă drepturile prinţilor electori. Apoi subliniază autoritatea exclusivă a bisericii la  conferirea coroanei imperiale. Pe data de 3 iulie 1201, cardinalul Guido de  Palestrina, legatul papal, anunţă în  catedrala din Colonia ratificarea papală pentru alegerea lui  Otto ca rege al Germaniei. Justificarea deciziei  este prezentată în documentul Venerabilem, incorporat în  Corpus Juris Canonici. Argumentaţia latinească îi convinge pe mulţi  prinţi electori. Caracterul irascibil al lui Otto conduce însă repede la pierderea simpatiilor. Aşa că papa Inocenţiu al III –lea îşi schimbă decizia în anul 1207. Acum, în avantajul  lui Filip. Uciderea lui Filip de Swabia pe  21 iunie 1208  modifică datele.  Otto este recunoscut rege de toţi prinţii germani la Dieta din Frankfurt. Papa îl invită la Roma pentru încoronare. Otto semnează mai înainte  o lungă listă de promisiuni. Le încalcă imediat ce pleacă din Roma. Confiscă Ancona, Spoleto, şi alte oraşe, domenii ori proprietăţi ale bisericii. Aliat cu duşmanii lui Federigo de Hohenstaufen,  Otto al IV-lea invadează Sicilia. Inocenţiu al III –lea îl excomunică pe data de 18 noiembrie 1210. Şi determină alegerea lui Frederick de Hohenstaufen la Dieta din Nuremberg în septembrie 1211. Alegerea este repetată  cu acelaşi rezultat de către prinţii germani la Dieta din Frankfurt,  pe 2 decembrie 1212,  în prezenţa legatului papal şi a capetianului  Philippe Auguste, regele Franţei. Încoronarea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen  are loc în Aachen, pe 12 iulie  1215. A fost apogeul conflictului dintre ghelfi şi ghibelini, ori între parveniţi şi aristocraţi. Autoritatea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen în Germania era diluată, el fiind recunoscut doar în sud. Însă ghelful Otto moare la 1218. Conflictul dintre ghelfi şi ghibelini a fost conflictul dintre două tipuri de cultură organizaţională. Dante Alighieri, ce s– a  născut într–o familie de parveniţi ghelfi, sfîrşeşte ca un „Ghibellin fuggiasco”, adică la fel ca un aristocrat de viţă veche. Chiar şi acum, numai  încoronarea din Roma adăuga valoare coroanei Imperiului, la fel ca pentru Charlemagne. Frederick al II– lea de Hohenstaufen negociază   dreptul la această încoronare. Cu papa Inocenţiu al III –lea,  până la moartea acestuia. Apoi, după 1216, cu papa  Honorius al  III – lea. Federigo de Hohenstaufen va fi încoronat la Roma pe 22 noiembrie, anul 1220. Fiul său Henric, copil născut în 1211,  preluă  tot cu acel prilej  al  încoronării imperiale a tatălui său, titlul de Henric al VII–lea, Rex Romanorum.  Frederick al II-lea Hohenstaufen avea atâtea ţinuturi de guvernat, încât trebuia să  ducă până  la  perfecţiune arta managementului de calitate, depăşindu-şi astfel cu mult contemporanii europeni. Se ştie că prosperitatea adusă unui stat de economia întreprinderilor mici se bazează numai pe o legislaţie bună. În Regatul celor două  Sicilii, Federigo de Hohenstaufen iniţie o reformă  legislativă  având ca model fiducial verdictele  scrise ale Assizelor (sesiuni de acţiune legală)  din  Ariano,  organizate de bunicul său,  Roger II de Hauteville în anul  1140. Chiar din anul încoronarii lui ca împărat, Federigo de Hohenstaufen organizează după modelul fiducial,  –benchmark, cum se spune acum –,  instituit de normandul Roger II, Assizele din  Capua. Textele legilor  scrise vor fi  promulgate în Constituţiile de la   Melfi din  1231,  legislaţie cunoscută  de asemenea cu numele  Liber Augustalis. Poate părea incredibil, dar Constituţiile  de la   Melfi au servit drept primordială sursă  de inspiraţie la aplicarea legii în Sicilia până în anul 1819.Frederick al II-lea Hohenstaufen refuză să plece în cruciada promisă papilor. Din această cauză, în  anul 1227  Frederick II Hohenstaufen fu excomunicat de către papa Grigore al IX-lea. Federigo imaginează un subterfugiu pentru  a recâştiga  binecuvântarea papală. Împăratul german Frederick al II-lea Hohenstaufen este creditat cu organizarea fastuoasă a ultimului capitol din cea de a cincea  cruciadă în Ţara Sfântă (capitol numit,  pe alt stil de numărare istorică, şi cea de a şasea cruciadă).   Pe vremea bizantinilor, Sicilia fusese considerată provincie asiatică.  Frederick al II-lea Hohenstaufen acceptă să organizeze pseudo- cruciada personală dintre 1228 şi 1229, numai pentru a crea o legătură statală între Sicilia şi Asia. Mijlocul cel mai potrivit? O alianţă matrimonială. Deşi întreţinea un harem la Palermo, el se căsătorea  cu Yolande – Isabelle,  fiica  lui Jean  de Brienne – Inorogul şi moştenitoarea  pe linie maternă a drepturilor de regalitate latină în Cipru şi Ierusalim.  Încoronarea lui Frederick al II-lea Hohenstaufen ca Rege al Ierusalimului,  pe data de  18 martie  1229,   s-a desfăşurat armonios, cu acordul tuturor părţilor, adică  al creştinilor, arabilor,  şi evreilor drepţi, provocând la Roma stupefacţia pontificatului. Într-adevăr, tipurile de alegeri pe care le făcea Frederick al II-lea Hohenstaufen pentru a-şi conduce acţiunile  justificau  deplin  numele  Stupor mundi.  Tipul de management pe care îl practica Frederick al II-lea Hohenstaufen  se racorda perfect la managementul ayyubid al sultanului egiptean Al-Kamil.  Frederick al II-lea Hohenstaufen   negociază cu Al-Kamil. Obţine de la acesta restituirea Ierusalimului,  Nazaretului şi Betleemului, fără lupte.  Un cronicar din Damasc, Sibt ibn al-Jawzi, ne povesteşte că  arabii  din Ierusalim priviră  cu multă atenţie şi mare curiozitate  fizionomia împăratului german, pentru evaluarea caracterului acestuia.  Sibt ibn al-Jawzi furnizează chiar o descriere a înfăţişării lui  Frederick pe baza mărturiilor celor care l -au văzut  atunci pe împăratul  în persoană la Ierusalim: ” Împăratul este roşcovan, chel şi miop. Dacă ar fi fost sclav, nu ar fi valorat la târg mai mult de 200 dirhami.”  Ochii împăratului sunt descrişi ca fiind „verzi,  ca de şarpe”. Un tablou realist, fără vreo urmă de empatie. Deşi  Frederick al II -lea de Hohenstaufen îndrăznise să înceapă un capitol de cruciadă  purtând încă stigmatul excomunicării,  stârnind astfel ostilitatea făţişă a unor prinţi ai bisericii, faptul că  recâştigase fără vărsare de sânge trei mari oraşe din Regatul Ierusalimului, trei mari cetăţi de pe frontiera simbolică a creştinismului, îi aduse împăratului german un mare prestigiu în unele cercuri europene. Aceasta conduse în anul 1231 la ridicarea excomunicării sale. Din  căsătoria lui Federigo  cu Yolande – Isabelle de Brienne   se va naşte Conrad, viitorul împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. În anul 1231, Henric al VII-lea, fiul lui Frederick al II-lea de Hohenstaufen  din căsătoria cu  frumoasa regină Constanţa de Aragon,  se alie cu Liga Lombardă  şi clamă pentru sine coroana  imperială. Rebeliunea fu înfrântă în Anul Domnului 1235, iar Henric fu dezmoştenit. Rege al germanilor fu numit copilul Conrad. Ce moştenise, pe linie maternă, şi titlul de rege al Ierusalimului. Cu totul altfel decît alţi împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, Frederick al II– lea de Hohenstaufen petrecu puţin timp în Germania.  În 1236, Frederick al II-lea Hohenstaufen călători ultima oară în Germania. De acum încolo va fi reprezentat în Germania de fiul său, Conrad. Titus Filipas