De la o rubrică de răspunsuri pe blogul domnului Adrian Năstase, http://nastase.wordpress.com/2008/10/05/raspunsuri-34/ , am ales un răspuns la răspuns.
Gabriela Savitsky spune:
+Sper să am puterea de a trece şi peste această iarnă. Există o legătură invizibilă de destine; sigur, la cote, intensităţi, diferite. Am nimerit într-o conjunctură irespirabilă dintr-o întâmplare. Sunt în această conjunctură ca un cui de aur într-un morman de bălegar, de atunci. Stau în ea deşi firesc ar fi fost să plec demult. Aş fi putut. Dar Răul pur fascinează. Vreau să-i văd finalitatea. vreau să văd unde ajunge Răul când se coace. Vreau să văd ce efecte poate produce impostura, sufletul negru, viclenia când ele devin putere de decizie asupra mediului înconjurător. Ca orice artist, am primit o naivitate a priori. Eu nu pot să cred dintru bun început că oamenii sunt ticăloşi. nici după ce îi văd “la lucru” nu pot să cred întru totul că oamenii sunt răi. Eu rămân încredinţată că într-o zi vor reveni la matca lor de oameni. Între timp, dramele fermentează ca o drojdie în cocă, sporind răul. Am încheiat cu encriptările şi o să fie cât se poate de directă, pentru că, oricum, nu mai am nimic de pierdut. În vidul legislativ de până la primul parlament s-au întâmplat multe nelegiuiri, pentru că nu exista nicio lege care să spună da au ba. Pe vremea aceea, în ‘91, eram profesor suplinitor la o şcoală din Bucovina, într-un sat. A fost perioada adopţiilor. Fără reglementări legislative, adopţii, pur şi simplu. Probabil că acei copii care-au plecat atunci din ţară sunt bine. Probabil. Nu doar în sătucul acela din creierii munţilor a fost aşa. Buuun. Asta a trecut, peste tot. Am făcut legi. Am intrat în normalitate. Într-o normalitate “de suprafaţă”, cum am fost nevoiţi, forţaţi, condiţionaţi, pentru integrare. Nu ştiu în alte sisteme cum s-a desfăşurat normalizarea, dar, în acesta, al ocrotirii copiilor fără părinţi, s-a desfăşurat într-un mod care merită studiat. În general, sistemul se sprijină pe laşitate, tăcere, consimţire tacită, frică. Deciziile se iau de sus în jos, nu există comunicare. Nimeni nu poate ajunge să îndeplinească standardele – care sunt făcute pentru o societate în care sărăcia, abandonul, mizeria morală, promiscuitatea sunt EXCEPŢII, nu regula – standardele sunt o utopie. Iar oamenii sistemului suportă o presiune uriaşă, de toate felurile. Această zonă a socialului trebuie regândită, reclădită, reformată, pornind de la bază şi nu de la texte. Textele sunt bune când reglemetează linii de desfăşurare ale unei realităţi recognoscibile. Textele nu acoperă dezastrul. Textele nu folosesc unei fete abuzate sexual de educatorul care trebuie să-i ofere sprijin, consiliere, îndrumare, încredere. În capul unui asemenea copil, lumea se rătoarnă cu susul în jos. În ce să mai creadă, dacă cel menit să-i ofere protecţie, plătit pentru asta, o abuzează fizic? Ce poţi să-i spui unui asemenea copil? Ce repere poţi să-i indici? Poate sunt şi locuri din ţară unde funcţionează sistemul. Am văzut la intrarea în Rădăuţi, un cartier mic de module unde locuiesc copii cu părinţi sociali. Toată lumea părea normală acolo. Poate şi din pricină că Banatul are aversiune de alogeni, poate fi şi asta o explicaţie, aici lucrurile nu mai intră în normal. Nu dau semne că ar intra în normal. Pentru că se lucrează în primul rând după ce a căzut drobul de sare, nu se intervine la cauză, se intervine la efect… Şi cum să intre în normal cu decidenţi aflaţi în strânsă colaborare interşantajabilă? O mână spală pe alta. De obraz nici nu poate fi vorba. Când vă veţi întoarce acolo unde e firesc să vă întoarceţi, vă rog să vă aplecaţi cu atenţie şi dedicaţie asupra acestui sistem care geme şi plânge de 19 ani. Cum glasurile acestor copii nevinovaţi nu ajung nicăieri, oricum, nu ajung acolo unde ar trebui să ajungă, cine să le facă lor dreptate? Poate că n-o să rezist. Pentru că e ireal de absurd ce se-ntâmplă. Să vă amintiţi că v-am rugat să faceţi dreptate copiiilor din sistem. Există căi şi metode. M-am gândit la ele în colţul meu mic, neînsemnat, cu igrasie şi laptop în rate (din 21 de Saparduri, puteam să-mi iau şi eu un computer, dacă n-aş fi fost aşa cum sunt) unde sufăr pentru că nu pot să-i ajut cum aş vrea. Ăsta e blestemul meu. Să văd, să înţeleg şi să intuiesc mai mult decât mi “se specifică în fişa postului”. Da, e multă mizerie socială în România. Dar e şi multă ticăloşie, hoţie, sunt mulţi sperjuri, sunt multe fiinţe care s-au îmbogăţit din suferinţa şi durerea sărmanilor. Sunt vieţi care nu pot fi îndreptate, pentru că nu ai ce să le faci. Dar sunt altele care pot fi salvate.+
Un răspuns ales de mine,
Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 