„E curios că nici organismele specializate nu protestează împotriva unei manifestări actuale de antisemitism”

Dan Culcer : +Domnul Alexandru Florian, Directorul General al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” are alte obiective. A cerut de curînd Primăriei sectorului 2 să îndepărteze statuia lui Mircea Vulcănescu din spaţiul public, dat fiind că, potrivit regimului comunist, acesta a fost criminal de război. Oare Mircea Vulcănescu e de judecat după eticheta pe care i-a pus-o un regim mincinos, declarat prin lege drept criminal? Dacă s-a aflat ca om de finanţe în cabinetul Antonescu, el a fost un intelectual de dreapta care nu a aderat la ideologia extremistă. În febra epocii, a fost autorul unei riguroase şi obiective analize a fenomenului legionar (vezi volumul Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut). Gînditor strălucit în strălucita generaţie a tinerilor intelectuali interbelici, Mircea Vulcănescu a murit în bezna Aiudului, lăsînd drept ultim cuvînt: „să nu ne răzbunaţi”. El să fie vocea care trebuie făcută să tacă? Sau imundele vociferări antisemite actuale?» (Anca Manolescu) / Ia te uită! O probă a diversității de opinii!? Din partea unei colaboratoare la Contributors, o critică a instituției bugetare Wiesel, al cărui președinte, fiu de activist comunist, susține doar «antifascismul» lacheilor comuniști, din care se trage. Pare iritat că există comuniști (semiți, ceilalți nu contează), care au schimbat cazaca, devenind «anti-comuniști» de viță nouă (gen Vladimir Tismăneanu). Ca atare îl atacă pe V.T. pe unde poate. De fapt, pentru lipsa de bun simț a fiului de activiști de a se erija în biograf și critic al activiștilor comuniști, de preferință coetnici, păcat de les-majestate. Ca atare Alexandru Florian, funcționar al statului, acționează împotriva «deciziei» guvernului care îl plătește, exprimată prin Raportul Tismăneanu, ale cărui concluzii definitive declară regimul comunist, un regim criminal. Alexandru Florian ignoră aceste concluzii în numele luptei (cu direcție selectivă) împtriva «antisemitismului». El declară (și nu este singur, recent am găsit aceleași argumentări într-o carte de Vladimit Solonari) că hotărârile penale ale unui Tribunal, care judecă într-o țară aflată sub ocupație străină, sunt valide și de necontestat. Pentru că membrii guvernului (adică și Mircea Vulcănescu) ar fi aprobat tacit politica lui Ion Antonescu, nu au protestat public și nu au demisionat, ei sunt vinovați ca și Ion Antonescu. Pentru că nu s-au desolidarizat de acesta. Doar că deciziile guvernului Antonescu nu se refereau doar la o «chestiune evreiască» ci la ansamblul politicii statului român în vreme de război. Era vorba de anularea efectelor ocupării Basarabiei și împărțirii Ardealului. Poate că Alexandru Florian consideră criminală lupta pentru reîntregirea țării și intrarea în război contra ocupantului sovietic, dar nici un român alungat din casa lui, din Ardeal sau din Basarabia, nu ar fi făcut-o. În numele căror reguli și valori acționează Alexandru Florian? Ale comunismului ereditar? Ale solidarității etnice, comunitare (de evreu?)? Sau ale amândurora : de comunist evreu, finanțat de statul român și din fonduri străine? Trebuie spus clar : interesele românilor pot fi comune cu interesele unor cetățeni de altă etnie ai României, dar coincidente nu pot fi, cel puțin în această perioadă istorică, când minoritari diferiți se manifestă cu tenacitate, agresiv, prin iredentisme și antiromânisme de sorginte diferite. Nu e vorba de minorități, ci de minoritari. Nu generalizez afirmând că toți maghiarii din România vor revizuirea frontierelor României sau descompunerea statului. Dar există o minoritate în minoritate ale cărui scopuri declarate sunt acestea. Întrucât nu sunt un ignorant și refuz să mă retranșez sub protecția umbrelei europene care, chipurile, ne apără de astfel de programe politice violente, semnalizarea existenței acestora e o datorie morală. Sunt mulți intelectuali români care, din ignoranță (ei nu cunosc limba maghiara) sau din conformism-oportunism, neagă astfel de teze așa-zis «conspiraționste» Treaba lor! Când li se va cere să se mute în 24 de ore, vor pricepe. Când se vor afla în coloane de refugiați, își vor plânge prostia și naivitatea. Descompunerea dirijată a Jugoslaviei este un exemplu recent. Chiar dacă, evident, acum statul român ni se pare invulnerabil. Și ucrainienii credeau la fel. Dacă nu ar fi printre ei cam mulți fricoși și unii cu mentalitate de slugi, parlamentarii români (evident, nu ăia care au votat legea scelerată și anticonstituțională numită Legea 217/2015) ar trebui să ceară desființarea Institului Wiesel sau măcar retragerea oricărei finanțări al acestui institut de din partea statului român, adică din impozitele cetățenilor români. Înainte de asta, să ceară demiterea lui Alexandru Florian pentru complicitate cu un regim comunist criminal, pentru ignorarea liniei politice oficiale a guvernului României, care a definit argumentat caracterul criminal al regimului comunist. Un ins care consideră valide și aplicabile în 2015 deciziile unui tribunal sub un regim de ocupație, se face a posteriori complice obiectiv cu acel regim de ocupație. Dacă s-ar fi solicitat rejudecarea obiectivă a cazurilor și lămurirea participării cu responsabilități reale la vreun genocid a membrilor guvernului Antonescu, am fi aplaudat o astfel de inițiativă. Toate încercările active de până acum au fost blocate de aceleași grupuri de interese. Dar nci măcar Tribunalul de excepție de la Nurenberg, tot emanație a unui regim de ocupație, nu a condamnat global membrii conducerii celui de al III-lea Reich. S-au dat sentințe diferențiate. Dacă monitorizarea antiromânismului, a pregătirii unor acțiuni anticonstituționale, a tensiunilor inter-etnice, a manipulărilor opiniei publice și a deformării intenționate a istoriei prin mijloace de propagandă externă și internă, a acțiunilor spionajului unor puteri străine pe teritoriul României este fără îndoială necesară, ea este totuși în principal de resortul unei instituții de stat, Serviciul Român de Informații, instituție datoare să informeze autoritățile în mod obiectiv, în numele intereselor cetățenilor României, mai ales în numele intereselor majorității române a locuitorilor acestui stat, interese prioritare față de orice alte interese. Dar monitorizarea antisemitismului sau antimaghiarismului nu este de resortul unei părți implicate (deci părtinitoare) și nici într-un caz nu trebuie subvenționată în mod specific de către stat ci de către comunitatea evreilor, cum ar trebui să fie cazul Institutului Wiesel. Nici așa-zisul INSTITUT PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR MINORITĂŢILOR NAŢIONALE, care este considerat de unii o oficină de propagandă maghiară în Ardeal, nu acționează în interesul României, fiindcă are o politică orientată de alte priorități, care nu sunt cele ale statului român. Studierea publicațiilor acestui institut, a ideologiei care le subîntinde, merită să fie făcută de către un personal competent și dedicat. Am făcut acest efort și am argumente pentru dovedirea caracterului etnic orientat al activității de cercetare. În ce mă privește, cred necesară o restructurare a politicii de cadre a acestui Institut și o definire clară a rostului acestei instituții, care trebui să ofere guvernului României (și nu comunității maghiare sau institutelor de la Budapesta) materie pentru o analiză și soluții pentru fluidizarea tensiunilor inter-etnice în România și în relațiile cu Ungaria. Nici într-un caz o platformă de promovare a versiunii maghiare a istoriei relațiilor româno-maghiare și a istoriei Ardealului, cu o încadrare aproape exclusiv maghiară a sectoarelor de cercetare. Dacă România nu are cadre de cercetare pentru acest domeniu, devine urgent să și le formeze, orientând (și oferind burse) unor tineri cercetători spre acest sector prioritar. Că este reprezentantul unei instituții publice și cetățean al României, o spune clar Alexandru Florian într-o emisiune de televiziune. Tocmai de aceea, poziția sa poate fi discutată și criticată. Și chestiunea veniturilor sale este o chestiunea publică. Cei ce le-au considerat sub aspectul cumulului de funcții și a competențelor profesionale ale celui în cauză, păreau să aibă argumente solide și le-au expus.Dacă le consideră netemeinice și insultătoare, înainte de a acționa pe cale juridică, Alexandru Florian are și obligația de a oferi contra-argumente publice, ca replică la alegațiile din presă. Era vorba de declarații de venituri personale și de funcții ocupate fără temei profesional. Sunt actele produse de presă falsuri? Sursa publică a afirmațiilor despre veniturile lui Alexandru Florian este un articol ilustrat cu documente, semnat de ziaristul Ion Spânu, în Cotidianul http://www.cotidianul.ro/alexandru-florian-are-un-salariu-de-81614-ron-pe-an-de-la-guvernul-ponta-266933/ . Tot Ion Spânu publică un articol intitulat Despre Holocaust şi Comunism, cu durere, compasiune, dar şi revoltă. Nu agreem listele ca metodă de exprimare a opiniei sau ca act de acuzare, fiindcă ele ne aduc aminte de listele folosite drept capete de acuzare de procurorii improvizați de genul agenților de influență tip Sașa Pană, de presa comunistă în Procesul ziariștilor etc/ Totuși unul din argumentele lui Ion Spânu merită atenție. « Ana Robinsohn Pauker, de pildă, era evreică. În timp ce conaţionalii săi erau gazaţi în lagărele naziste, ea a venit în România şi nu a făcut altceva decît să deschidă gulagul comunist, care n-a fost decît o altă formă de lagăr de concentrare! Putem noi să spunem astăzi că, în memoria evreilor ucişi în lagărele germane, Ana Pauker ar merita vreo compasiune, din moment ce ştim că, în acelaşi timp cu holocaustul, ea punea bazele unui sistem criminal, la fel de criminal ca şi cel nazist? » De aceea, cred că interesul românesc a lui Norman Manea pentru acest personaj, interes care pare o fixație, merită să fie psihanalizat. Câtă vreme nu se încearcă astfel o victimizare și o disculpare a «eroinei» căzută sub loviturile antisemitismului endemic românesc. http://www.ziaristionline.ro/2015/08/24/ion-spanu-dezvaluie-venitul-imens-din-7-surse-al-lui-alexandru-florian-de-la-elie-wiesel-si-rolul-comunistilor-evrei-in-bolsevizarea-fortata-a-romaniei/ A se vedea : http://www.ziaristionline.ro/2015/08/24/ion-spanu-dezvaluie-venitul-imens-din-7-surse-al-lui-alexandru-florian-de-la-elie-wiesel-si-rolul-comunistilor-evrei-in-bolsevizarea-fortata-a-romaniei/#sthash.Svye00iW.dpuf » Eu nu sunt conaţional cu dumneavoastră, reprezint o instituţie publică şi sunt cetăţean al României. Despre etnia mea nimeni nu poate şti, atât timp cât nu mă exprim public. Această lege nu a fost făcută de Institutul Elie Wiesel.« (Alexandru Florian) Sursa http://www.antena3.ro/actualitate/alexandru-florian-la-secvential-ce-se-intampla-cu-mircea-eliade-si-petre-tutea-conform-legii-310021.html Oficial, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale s-a înfiinţat prin Ordonanţa Guvernului 121/2000, aprobată prin Legea 396/2001 şi funcţionează conform prevederilor Hotărârii Guvernului 893/2007. Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale funcţionează la Cluj-Napoca, ca instituţie publică, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi în coordonarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice. Obiectivele Institutului sunt studierea şi cercetarea inter şi pluridisciplinară a păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, aspectelor sociologice, istorice, culturale, lingvistice, religioase sau de altă natură ale minorităţilor naţionale şi ale altor comunităţi etnice din România. Dacă acestea sunt scopurile instituției, atunci ea trebuie să vegheze și la păstrarea identității insulelor românești din zona Trei Scaune, care se află sub o presiune de deznaționalizare și de care nu se ocupă mai nimeni în mod oficial. (dan culcer)+ SURSA Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 10/25/2015 09:15:00 p.m.
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Povestea lui Arthur Gordon Pym din Nantucket, Contractul Social

Trebuie să vorbim foarte sincer despre nevoia noastră de alfabetizare în economia politică! Este un „lettrisme” (folosesc bonjourismul, recent s-a vorbit despre Isidore Isou, martor obiectiv care depune mărturie pentru istoria noastră, a corectitudinii românilor şi a liderilor decizionali pentru salvgardarea României în cel de al doilea război mondial!) nou. Este acesta un „lettrisme” chiar internaţionalist. Punctual nu mă deranjează intruziunea de internaţionalism nou în ideologia naţionalismului românesc. Este revenirea la tradiţia doctrinară a Partidei Naţionale. Care pleca, în discursul din prima jumătate a secolului XIX, tot de la un acquis european : Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy, nume de ideologi primari pe care le spun iar, întrucât cărţile româneşti despre opera lor şi despre influenţa lor decisivă în renaşterea noastră naţională au fost arse la anul 1948 din ordinele alogeno-cominterniştilor Walter Roman şi Lioncik Tismineţki. Fiul celui dintâi devenea Primul Ministru al României după loviluţia din decembrie 1989. Fiul celui de al doilea ne-a „învăţat” apoi cum să luptăm „eficient” împotriva comunismului 🙂 ! Mai este şi necesitatea adoptării unui limbaj evoluat şi adecvat pentru parcurgerea unui nou ciclu de civilizaţie. Vorbesc aici despre „ciclu de civilizaţie” în sensul propus de Giambattista Vico. În mod categoric, acesta fiind cel mai reacţionar dintre toţi marii cugetători reacţionari! Giambattista Vico este un gânditor care ne poate ajuta să scăpăm de iluziile „revoluţiei române”. Infuzate perfid în mintea noastră de emisiunile postului de Radio Europa liberă şi de propaganda bolşevicului Silviu Brucan. Trăiesc eu prea mult în iluzia că mankurtizarea, pânza de păianjen veninos care a încercat să prindă mintea nostră, a fost ireversibil ruptă ? Deci, care-i necesarul lettrisme (ca să nu folosesc de-a dreptul termenul alfabetizare) ca să ieşim din zilele nefaste ale naţiei noastre ? Acest lettrisme ne permite să scriem noul Contract Social pentru România în cea de a doua modernitate a sa. Pentru România de după timpul postmodern al raţiunii suspendate, al disoluţiei statale din visul România Mare, al renunţării la toate celelalte versiuni de Contract Social tradiţional. Discursul contemporan despre Contractul Social cuprinde şi o fază de calcule în Excel, spuneam. Trebuie luat în considerare marele sistem industrial de producţie care creează PIB-ul ţării. Prin Contractul Social pentru România, din pur calcul econometric iar nu din motive politicianiste, trebuie să fie asigurată o bază doctrinară din ştiinţa economică pentru integrarea populaţiei apte de muncă în procesul de producţie. Apare întrebarea legitimă : Poate fi integrată toată populaţia aptă de muncă, doritoare de muncă, în procesul de producţie ? Răspunsurile teoretice sunt tradiţional două. John Maynard Keynes spunea : Da, este posibil. Ca de obicei, Milton Friedman îl contrazice : Nu, nu este posibil. Ori, mai nuanţat: Este posibilă integrarea populaţiei aptă de a munci în procesul de producţie doar până la o anumită limită, care se cheamă „rata naturală a şomajului”. Noţiunea aceasta era ştiută şi mai înainte de Milton Friedman. Dar economistul din Chicago leagă „rata naturală şomajului” de inflaţie şi denumeşte conceptul, acum mult mai rafinat, NAIRU. Este acronimul de la termenul englezesc : Non-Accelerating Inflation Rate of Unemployment. Este o limită inferioară pentru şomaj. Dacă se scade mai mult, inflaţia începe să crească ! Toate precizările acestea se fac în cadrul discuţiei mai extinse privitoare la marele sistem industrial de producţie şi consum care creează PIB-ul. Intuitiv şi voluntarist, dictatorial dacă vreţi, Nicolae Ceauşescu lucra exact aici ! Aceasta era frontiera extremă pe care îşi trasa linia de politică macroeconomică pentru România ! Era bine, era rău ? Mai anţărţ, într-o emisiune pe Realitatea TV, răutăciosul reporter Tatulici relua, aproape obsedant, o întrebare pe care o auzise : De ce s-a prăbuşit atât de catastrofal economia României?, iar economia Basarabiei, nu ! Ar trebui să ne întoarcem la observaţia pertinentă a lui Nicolae Georgescu-Roegen, exprimată într-un interviu pe româneşte după 1989. Economistul Roegen spunea în mod expres că modul în care dictatorul Nicolae Ceauşescu a stabilit linia de politică macroeconomică pentru România era de tip capitalist, iar nu comunist ! Iar Nicolae Georgescu-Roegen ştia ce spune ! În primul rând, cu toţii de-o anumită vârstă ne amintim, Nicolae Ceauşescu era obsedat („mesianic” – fusese comentariul la Radio Europa liberă, un comentariu pe care îl consider şi acum că a fost nepotrivit!) de crearea de noi locuri de muncă. Lucrul acesta era recunoscut de întreaga populaţie dornică de muncă. Dacă nu l-aţi auzit, înseamnă că nu aţi umblat printre oameni ! Or, regula simplă de macroeconomie spune că o economie are un mare număr de locuri de muncă numai dacă lucrează la frontiera în extensie maximă a posibilităţilor sale de producţie. Dacă era un „mesianism macroeconomic”, ei da, acesta chiar a fost! Nu îi poţi cere unui om politic autentic să acţioneze fără „patimă” ; o patimă bună, pentru că Nicolae Ceauşescu a urmat conştiincios poruncile Ecleziastului pentru împăraţi ! O economie care lucrează la extensia maximă a posibilităţilor ţine şomajul la proporţia sa naturală – NAIRU în terminologia chicagoanului Friedman Milton. Fără ca economia să intre în regim de inflaţie. Pe de altă parte, ştiţi aforismele : ”Dacă nu curge, pică.”, precum şi „Dar din dar se face Raiul.” În termeni de economie politică anglo-saxonă, proverbele acestea româneşti exprimă foarte bine fenomenele economice numite „leakages” – adică scurgeri din Marele Cerc al Bogăţiei macroeconomice (ori the Wheel of Wealth, după economistul american Frank Knight). Adică fiecare om integrat în procesul de producţie devenea totodată la noi, înainte de anul 1989, şi un agent economic angrenat într-o mică buclă economică pe care o controla dincolo de ceea ce îi fusese asignat ca rol economic de către sistem ! Şi pentru că „toţi suntem români…, mai mult, sau mai puţin oneşti”, rezultă că în Republica Socialistă România exista un foarte mare număr de agenţi economici mititei şi individualişti care „furau de la stat”. Or, aceasta reprezintă condiţia de bază pentru cele două teoreme ale bunăstării sociale ! Citind -pe vremuri, hăt!-, Povestea lui Arthur Gordon Pym cel din Nantucket, eram înspăimântat aproape de schiţa Contractului Social american pe care o descria Edgar Allan Poe în anul 1838. Predatorial, predatorial, predatorial ! Iar natura lui nu s-a schimbat nici acum. Sigur, descrierea pe care o întreprindea Edgar Allan Poe este incorporată acum în ideologii mai noi : neo-libertariană şi neo-conservatoare. Loviluţia din 1989 s-a făcut pentru a se elimina quasi-infinitatea de agenţi economici mititei care introduceau „leakages” în macroeconomie şi profitau de pe urma lor pentru a menţine, inconştient în sinergie cu voluntarismul macroeconomic „mesianic” al lui Nicolae Ceauşescu, România ca un stat al bunăstării sociale unde fuseseră create realmente maximum posibil de locuri de muncă. Tranziţia economică de după 21 decembrie 1989 s-a făcut la noi fără aplicarea justiţiei distributive ! Paradoxal este faptul că un „partid istoric” resuscitat, vorbesc despre PNŢ transformat în PNŢ-CD, şi care avea realmente o experienţă istorică în justiţia distributivă, mă refer aici la doctrina economică distributivă a lui Ion Mihalache, a refuzat categoric să ia în considerare aspectele distributive în tranziţie. Iar vechi lideri ţărănişti supravieţuitori, de exemplu Nicolae Carandino, de luciditate exemplară, care ştiau foarte bine noţiuni fundamentale de economie politică distributivă, au fost ţinuţi „sub obroc” de către conducerea PNŢCD-istă dominată de ardeleanul non-ortodox Corneliu Coposu. În fine, a reuşit să distrugă România, acesta-i un fapt ! În pripita lui vizită din ianuarie 1990 la ambasada URSS, lui Corneliu Coposu i s-a făcut un profil psihologic amănunţit de către experţii serviciilor de spionaj ruseşti. Apoi, ştim noi ceva despre conţinutul discuţiilor seniorului Corneliu Coposu cu agentul MI6 Denis Deletant înainte de anul 1989 ? Eu nu voi uita că marele Iuliu Maniu, al cărui secretar era Corneliu Coposu, se ascundea pe 24 august 1944 în casa unui agent britanic, pentru a nu-şi asuma funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri ! Or, actul decizional personal chiar este primul criteriu pentru definirea personalităţii !
Titus Filipas

Dan Culcer : A nu alege sau a risca alegând

+Chiar dacă extremismul și violența politică au fost și sunt un pericol real, a pune în cârca unei mișcări politice naționaliste (legionarii, adică) o responsabilitate a vârfurilor ei sau a unor exaltați, pentru violențe detestabile și condamnabile penal și individual, responsabilitate colectivă care se extinde excesiv asupra tuturor membrilor ei trecuți, prezenți și viitori, nu este juridic și moral corect și acceptabil. Cei care încearcă demult asta sunt adesea fii sau nepoții celor care au instaurat dictatura comunistă bazată pe o armată de ocupație. Adică niște trădători de țară care au pretenția să judece apărătorii unei țări. Fiindcă, chiar dacă o alianță cu Germania hitleristă a fost funestă independenței României în război, alianța cu Rusia bolșevică a fost chiar funestă în vreme de pace (sau Război Rece). Iar comuniștii din vîrful piramidei au fost deci trădători de țară, adică vînzători. Dacă se află între ciocan și nicovală sau între ciumă și holeră, nici persoanele, nici comunitățile, nu pot alege decât riscând.+ SURSA Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 6/13/2015 01:19:00 p.m.
Pentru conformitate,
Titus Filipas

“Găgăuzia”

Problema secesionistă “Găgăuzia” din respublika Moldova actuală rămâne aproape nealterată. Românii Voronin (eu nu rîd!, românul comunist Voronin are o conştiinţă românească vie şi autentică, spre deosebire de prefăcutul Traian Băsescu) şi Iurie Leancă (vechi neam de răzeşi de la Nistru) s-au înţeles perfect aproape în ceea ce priveşte accederea la UE. Dar obstacolele ridicate de Rusia lui Vladimir Putin vor fi imense. Să vedem în istorie, când apare de facto, şi la nivel European occidental, problema “Găgăuzia” ? Am vorbit frecvent pe aici despre Tratatul de la Kuciuk Kainargi din anul 1774. Şi am fost totdeauna atacat virulent de cozile de topor ale muscalilor pe blogul AN, una dintre ele numindu-se gaspadin Grigorenko, beneficiar de fonduri din contracte cu statul român. Am înţeles că una dintre branşele familiei Talpeş i-a acordat un sprijin activ şi foarte eficient acestui gaspadin Grigorenko. Eu încep să-l bănuiesc şi pe generalul Ion Talpeş în organizarea evenimentelor flagrant anti-româneşti şi sordide petrecute la Bucureşti în 13-14-15 iunie 1990. Nu înţeleg de ce domnul Ion Iliescu nu-i arată clar pe adevăraţii vinovaţi (unul dintre ei fiind Traian Băsescu, după cum îmi spunea prietenul meu Ion Mănucu de la Craiova-Băileşti). “Găgăuzii” sunt tătari creştinaţi. Gogu Rădulescu, eminenţa cenuşie a regimurilor comuniste din toate timpurile din România (vedeţi în jurnalele cinematografice din epocă teama imensă arătată de Gheorghiu-Dej faţă de el!), era un găgăuz. Deşi prin încrengătura din partea nevestei aparţinea limpede alogeno-cominterniştilor ce locuiau în Cartierul Primăverii. Poetaştrii proletcultişti Ana Blandiana şi Mircea Dinescu erau protejaţi sub bunda lui Gogu Rădulescu ; iară acum se bucură de statutul oficial de foşti “dizidenţi ai regimului comunist”! Pin Tratatul de la Kuciuk Kainargi din anul 1774, toţi găgăuzii căpătau drepturi pe “tot pământul situat între rîurile Bug şi Nistru, până la frontiera polonă.” Aceasta însemnând şi teritoriul ocupat de ei pe malul drept al Nistrului, până la Prut. Deci şi “Găgăuzia” secesionistă. SURSA “Descrierea Basarabiei: teritoriul dintre Prut și Nistru în evoluție istorică …”, de Ion Țurcanu , poteca asociativă (link ; URL) pe Internet fiind https://books.google.ro/books?id=RREDAwAAQBAJ&pg=PA134&lpg=PA134&dq=Laurent+La+domination+byzantine&source=bl&ots=HqMYeVJA0O&sig=yhXWuYdkUZt8ZQxZnzSsbUGwuqg&hl=en&sa=X&ei=CDjfVNeBFMKRPPvAgbAL&redir_esc=y#v=onepage&q=Laurent%20La%20domination%20byzantine&f=false
Titus Filipas

Domnul Dorin Tudoran îl batjocoreşte pe crucificatul Elie Dulcu

Am aflat mai întâi aceasta dintr-o „cronică literară” a criticului Nicolae Manolescu. Am povestit pe blog circumstanţa. Acum voi trimite la relatarea altcuiva despre acel „eveniment literar” creat de Nicolae Manolescu, împreună cu evaluarea morală făcută criticului: +Întâmplări ”programate” cu precizie astronomică mă fac să cred că, în lumea noastră efemeră, oricât de perfecte şi frumoase ar fi uneori lucrurile, oricât de omeneşte ne-am bucura de realizările ieşite din comun ale unora dintre confraţii noştri, există întotdeauna ceva sau cineva care, în mod implacabil, printr-o iute şi neagră străfulgerare anulează aproape orice urmă de sens al vieţii fireşti, aşa cum a lăsat-o Cel de Sus, în orânduiala Sa tainică şi indiscutabilă. La sugestia criticului literar Dan Culcer – plecat din ţară în 1987, în prezent stabilit în Franţa, la Paris, cetăţean francez şi redactor-şef al revistei ”Asymetria” – am scris un articol referitor la Ion Gheorghe şi poezia sa. Text publicat integral în ”Asymetria”, cu un preambul al cunoscutului critic, la data de 8 august 2014. Acelaşi articol, fără biobliografia lui Ion Gheorghe şi fără introducerea domnului Dan Culcer, dar cu nişte fotografii în plus, a văzut lumina tiparului şi în generosul cotidian buzoian ”Opinia”, pe 14 august, cu două zile înainte ca marele poet să-şi aniverseze cel de-al 79-lea an de viaţă, dintre care, aproape 60 dedicaţi literaturii. Dupa apariţia din cele două publicaţii, când credeam că pot savura fireasca bucurie de a fi făcut un gest onorant pentru mine şi necesar pentru Ion Gheorghe, un prieten bun mi-a trimis un link cu editorialul lui Nicolae Manolescu, din ”România Literara” nr. 32 (1/08/2014-7/08/2014) – în fapt, un articol intitulat Lao Tse si USR. Ca o ”întâmplare întâmplatoare” (cum spune un personaj din a 12-a noapte shakespeareană), articolul respectiv a apărut exact cu nouă zile înainte de aniversarea zilei de naştere a (auto)marginalizatului poet, care, pe 16 august, împlinea 79 de ani. Cum lui Ion Gheorghe nu-i mai poate contesta nimeni valoarea operei, musai trebuie să i se găseasca măcar un singur nod în papură. Nu are rost să caut vreun presupus motiv corect al gestului manolescian. Nu e prima data şi nici primul autor lovit în moalele capului de către venerabilul critic, de regulă asemenea intervenţii având loc atunci când ”pacientul” se află într-un fel de sală de reanimare. […] Odată înfiptă seringa cu conţinut necunoscut în vena pacientului, criticul literar N. Manolescu – care, ciudat, din 1982 şi până la apariţia articolului respectiv, nu a făcut niciun efort, obligatoriu în profesia şi la calibrul său moral, de a descifra tainicele împrejurări ale unui cel puţin misterios plagiat -, tresare discret, pe fundalul muzical al imnului naţional ”Deşteaptă-te…” […] Scopul articolului a fost atins. M-am documentat cât am putut despre descoperirea lui Dorin Tudoran. […] Povestea plagiatului e tare misterioasă, labirintică. Nu are rost să insist. E vorba de timp şi de zădărnicie. […]+ SURSA https://mifrim.wordpress.com/2014/10/05/la-o-aniversare/ Eu aveam anterior opinie înaltă despre domnul Dorin Tudoran, exprimată de mine într-o convorbire particulară cu domnul @Dezideriu Duraş. Acea evaluare avea drept motiv întemeiat citatul: „Ei pot să demonstreze orice despre tine.” Am cunoscut aceasta pe propria-mi piele. De aici, încrederea mea totală acordată lui Dorin Tudoran. Însă era numai extrapolare prin candoare. Nu am să înţeleg vreodată batjocorirea crucificatului Elie Dulcu făcută aici http://www.dorintudoran.com/precautie-si-disolutie-adevarul-de-weekend-si-adevarul-zilnic/
Titus Filipas

Destrăbălarea ideologică anti-românească şi anti-ortodoxă

În mesajul său de victorie după alegeri, domnul Klaus Iohannis s-a adresat exclusiv partizanilor săi. Bănuiesc că a fost un lapsus voluntar, destinat să producă urmări care să mute România de pe făgaşul firesc al istoriei sale. Astfel, +După victoria zdrobitoare în alegeri, “martorii lui Macovei” dau startul “REVOLUŢIEI” NEO-IACOBINE ŞI NEO-BOLŞEVICE, chemând “la arme” împotriva Bisericii ortodoxe române: BOR este “TUMOARE PE CORPUL SOCIAL AL ŢĂRII”; se cere DEMISIA PATRIARHULUI DANIEL.+ SURSA http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/11/17/razboiul-cultural-abia-incepe-bor-este-tumoare-sociala-papahagi-cere-demisia-patriarhului-daniel/ Destrăbălarea ideologică anti- românească şi anti-ortodoxă atinge o intensitate maximă pe http://www.contributors.ro/editorial/acuz/ Să nu uităm că această oficină de propagandă în linie a fost creată la iniţiativa culturnikului Vladimir Tismăneanu, fiul bolşevicului pro-sovietic Lioncik Tismineţki, acela care a coordonat eficient şi cu foarte mult succes, începând cu anul 1948, arderea cărţilor de învăţătură românească aflate în bibliotecile publice şi particulare din România. Excelează prin virulenţă în acest număr execrabil din contributors.ro domnul (?) Adrian Papahagi, partizanul candidatului prezidenţial Klaus Iohannis.
Titus Filipas

Rutenizarea sau cea de a doua slavonizare

În filosofia antică, epistema era opusă părerilor sau opiniei comune. La filosoful francez Michel Foucault (1926 – 1984) – vezi şi cartea sa „Ordinea lucrurilor”- epistema constituie un principiu istoric a priori ce îngăduie arheologia cunoaşterii unei epoci. Cunoaştem bine epistema modernă care ne defineşte după anul 1800. Ideologia naţionalismului românesc a fost formată la începutul secolului XIX prin incorporarea Ideologiei lui Destutt de Tracy. Am mai vorbit pe aici despre gramatica generală, ea face parte din Epistema modernă şi a fost adusă la noi prin Gramatica de la Sibiu din anul 1828 (de către Ioan Eliade Rădulescu). Există o similitudine, printr-o legătură de acquis primar, între jeffersonianism şi ideologia naţionalismului românesc. Leonard Tivey, în cartea „The Nation-State: The Formation of Modern Politics”, spune că ideologia primară, atunci când a fost asimilată de alte naţiuni, a construit îndreptar pentru politica lor modernă. În comunism, tatăl lui Vladimir Tismineţki-Tismăneanu a fost alcătuitorul listei cărţilor ce trebuiau arse din bibliotecile româneşti, la loc prioritar aflându-se cărţile despre formarea ideologiei naţionalismului românesc. Raportul Tismăneanu uită deliberat să amintească influenţa ideologiei primare a lui Destutt de Tracy asupra ideologiei naţionalismului românesc. Structura aşa-zisului Raport anti-comunism reprezintă încercarea disperată a lui Vladimir Tismăneanu de a demonstra că românii sunt un popor primitiv. Dar pentru secolul XIV, adică secolul voievozilor noştri ce foloseau ca titlu domnesc particula “Io”, care-i epistema ? Domneşte confuzia. Ştim că erau voievozi aflaţi sub jurisdicţia instituţiei religioase Justiniana prima, transformată în Arhiepiscopia de la Ohrid. Arhiepiscopia Justiniana prima a fost ctitorită de către împăratul Justinian I (527-565), unul dintre cei mai puternici bărbaţi ai Istoriei. Poate că aici este o parte din cheia de epistemă pe care o căutăm noi : “puternicii bărbaţi ai Istorici”. Am folosit pluralul, căci împăratul Justinian I n-a fost singurul. La ce sunt bune epistemele? Pot fi pârghii pentru interpretarea Istoriei noastre vechi. Orice interpretare după o epistemă furnizează reverberaţii ca să înţelegem mai bine Prezentul. Profesorul universitar de la Craiova, olteanul Ion C. Popescu, vorbea cu un deosebit respect faţă de ruteanul Emil Bodnăraş. El îl trimisese la studii post-doctorale în America. Deosebit de inteligent şi dur, Emil Bodnăraş era timorat certamente de faptul că unii nu-l considerau român ! Atunci când spun “unii”, mă refer în primul rând la Elena Ceauşescu. Exact pe fondul acelei timorări păgubitoare pentru interesele României, Emil Bodnăraş nu s-a opus promovării “tovarăşei academician doctor inginer” în cel mai înalt eşalon al conducerii de partid şi de stat. Vorbeam pe mai multe fire din trecut despre artificiul creării limbii slavonice de către primul Umanism bizantin prin voinţa împăratului Mihail al III-lea Amorianul folosind ca pârghie intelectualismul patriarhului Fotie. Mă întreb de o vreme dacă nu cumva şi rutenizarea a fost de asemenea un artificiu ! Dar ca să aibă un succes aşa implacabil în Istorie, trebuia să fi fost impus de către o personalitate deosebit de puternică a Istoriei. Acest caracter a fost papa de la Roma Inocenţiu al III-lea. Tot el (dar, desigur, ajutat de istoricul nostru din secolul al XIX-lea Mihail Kogălniceanu) a impus şi mitologia absolut păgubitoare pentru noi despre Ioniţă Caloianul, acela care tăia limba popilor români dacă ţineau slujba în vernaculară neolatină. Marele nostru istoric Nicolae Iorga înţelegea prea bine cât de malefic a fost în realitatea sa Ioniţă Caloianul – Bulgarul, iară nu Caloianul Comnen, un Kalos kagathos adică Honnête homme. Pentru că există două personaje istorice purtând din întâmplare acelaşi supranume, Caloianul. Abia Marea Invazie Mongolă ne-a scăpat de influenţa blestemaţilor Asăneşti. Într-adevăr, atunci când începea Marea Invazie Mongolă, principatele româneşti nu existau încă ! În locul lor găsim pe hărţi Regatul Ungariei şi Ţaratul Bulgar http://en.wikipedia.org/wiki/File:001_Kievan_Rus%27_Kyivan_Rus%27_Ukraine_map_1220_1240.jpg Într-un articol pe englezeşte din Wikipedia se rîde abia voalat de faptul că unii istorici români din Prezent vorbesc despre “Imperiul românilor şi bulgarilor” referindu-se la cel de al doilea Ţarat bulgar ! Deci, zic eu grăbit, papa Inocenţiu al III-lea a impus rutenizarea sau cea de a doua slavonizare. Privind hărţile acelui timp, simt de parcă aş privi cartografia din Game of Thrones http://www.lemonde.fr/culture/video/2014/04/04/game-of-thrones-comprendre-la-crise-a-westeros-en-quatre-minutes_4396181_3246.html Ce carte serioasă făceam la gimnaziul Petrache Poenaru din Craiova ! Profesoara de Istorie, doamna Cârstov, ne vorbea despre oraşul Pşemîsli (există şi scrierea Przemysl, vezi eventual harta http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4f/Polska_1102_-_1138.png , dar găsesc http://www.behindthename.com/name/przemysl16 indicaţia că ar fi numele celui de al 13-lea rege al Poloniei, să ne bucurăm acuma că « moare şi capra vecinului ? », văd că istoricii polonezi stau mult mai rău cu metanarativul despre istoria lor) aflat lângă izvoarele Nistrului (dar pe celălalt versant al cumpenei apelor). Privind hărţile de acum permise de Internet, văd că Pşemîsli era unul dintre “oraşele colorate” sau “cetăţile roşii” din Ruthenia Rubra. Teritoriu a cărui graniţă sud-vestică atingea Slovacia, iar frontiera nord-estică ajungea pînă la valea Bugului baltic http://en.wikipedia.org/wiki/File:Grody_czerwienskie.png . Rutheni şi Ruthenia sunt denumiri exonime, există unanimitate în opinia aceasta. Numele au fost preluate din textele vechi scrise de autorii latini Iulius Cezar şi Marcus Annaeus Lucanus, contemporanul care a creat ucigătorul pamflet De Incendio Urbis împotriva împăratului Nero. La ei, la cei doi autori adică, Ruthenii sunt Celţi. După cum ştim, Celţii erau popor antic de foarte mare mobilitate şi înrudiţi cu dacii. Oricum, dacii erau mult mai apropiaţi de celţi, decât de greci ! De la existenţa Galaţilor (Celţilor) provine şi denumirea teritoriului Halici (Nicolae Iorga îi spunea Galiţia germană, întru deosebirea ei de Galiţia iberică precum şi de Ţara Galilor ; Bogdan Petriceicu-Haşdeu găsea un vechi text românesc în Ţara Galilor, dar criticul Dan Culcer presupune raţional că era canular inventat chiar de Haşdeu !). Cuvintele Rutheni şi Ruthenia au fost promovate la vîrsta istorică a Cruciadelor pornind din cancelaria papei Inocenţiu al III-lea. De ce ? Bănuiesc că din repulsie faţă de epistemologia care va fi adusă în fapt abia de către mişcarea de Reformă religioasă, însă pe care genialul papă care a fost Inocenţiu al III-lea o percepea deja în aerul timpului. Într-o vreme când Oikumena oficial recunoscută de Nova Roma era numai greacă şi slavonă, desăvârşind astfel ostila încercuire greco-slavonă din jurul nostru, marele papă Inocenţiu al III-lea reînvie arhiepiscopia Justiniana Prima ca Arhiepiscopia de Ohrid, cu o jurisdicţie care mergea din Balcani şi ajungea până la Marea Baltică! Când citeam romanele lui Henryk Sienkiewicz consacrate istoriei poloneze, eram surprins să găsesc prezentă o conştiinţă romantică despre originea romană a nobililor polonezi, de fapt polono-lituanieni. Dar este vorba mai curând despre ceea ce noi denumim, pentru istoria noastră, al doilea descălecat. Pentru Polonia, evenimentul analog cu „primul descălecat” n-a avut loc niciodată, însă influenţa Romei – „al doilea descălecat” – devenea foarte puternică odată cu papa Inocenţiu al III-lea. Ţarul bulgar Ioniţă Caloianul nu prezintă pentru noi, românii, vreo însemnătate pozitivă, decât numai pentru că era investit de acel papă Inocenţiu al III-lea ca paznic (Rex) pentru arhiepiscopia de Ohrid. Evenimentul având reverberaţie până în Polonia, memoria aceasta revenind ca invariant în opera lui Henryk Sienkiewicz. Iar în Ţara Românească şi Moldova, particula ‚IO’ înaintea numelui domnitorului arată –după Valeriu Anania- relaţiile privilegiate cu arhiepiscopia de Ohrid. Inocenţiu al III-lea n-a ajutat deloc cu vreo gramatică necesară vernaculara neolatină din Romania Orientală! Decizia papei Inocenţiu al III-lea era totuşi o mişcare cunctatorie. Wait and See!, dacă vrem să numim lucrurile în limbajul dominant astăzi. Recent, mai găsesc un argument pentru ipoteza mea în sursa http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/culturacrestina/1940/BCUCLUJ_FP_279432_1940_020_003_004.pdf , scanare după revista CULTURA CREŞTINĂ din lunile martie şi aprilie anul 1940.
Titus Filipas

Văd că pe blogul meu este acum o căutare frecventă…

către o postare mai veche intitulată “Diagrama Ishikawa”. Subiectul interesează şi în sine, nu doar prin aplicaţiile sale industriale, fiind intim legat în cultura română de Prelegerile ţinute în anul 1926 de profesorul Nae Ionescu la Universitatea din Bucureşti pentru a forma “noua dăscălime română”. Cea veche murise în hecatomba din primul război mondial. După cel de al doilea război mondial, alogeno-cominterniştii veniţi la putere în România (mulţi, eu îi amintesc doar pe tatăl “revoluţionarului” Petre Roman, ca şi pe tatăl “ideologului anti-comunist” Vladimir Tismăneanu) s-au străduit foarte mult să infiltreze în “structurile superioare” ale partidului PMR/PCR ideea că acele importante Prelegeri metafizice din anul 1926 ar fi pus de fapt bazele doctrinei legionare. Abordarea aceasta bolşevică mistificatoare a fost reluată, cu succes, după 1989 de către culturnicii ghedesişti. Aura nemeritată venind dinainte de 1989 a culturnicilor comunişti “dizidenţi” Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu a intensificat printre cei naivi această mistificare. În fine … Diagrama de cartare cauzală a fost inventată în anul 1943 de statisticianul japonez Kaoru Ishikawa (1915-1989), preşedinte la Institutul de tehnologie Musachi din Tokyo. Diagrama de cartare cauzală nu este propriu-zis un instrument de statistică, deşi a fost mai întâi folosită de statisticienii interesaţi de calitatea actului managerial în industrie. În stagiul său de muncă educaţională în Japonia, William Edwards Deming afla despre existenţa acestei diagrame de la industriaşii japonezi pe care îi instruia în aplicarea metodologiei ‘3sigma’ ; el va transmite ulterior ideea respectivei diagrame de cartare cauzală printre statisticienii din S.U.A. care operau în câmpul dezvoltării calităţii în managementul industrial. Însă abia în anul 1962 profesorul Joseph M. Juran o denumeşte “Ishikawa Diagram”, şi o popularizează atât prin ediţiile succesive ale cărţii sale fundamentale : “The Quality Control Handbook”, cât şi prin conferinţe. Să mai observam că după instituirea “premiului Deming” în Japonia, Kaoru Ishikawa se va număra printre primii laureaţi ai acestei prestigioase medalieri ce recunoaşte meritele persoanelor având contribuţii majore, –teoretice si practice–, la gestionarea calităţii în industrie. Diagrama de cartare cauzală a lui Kaoru Ishikawa se mai numeşte « diagrama cauză-efect », ‘diagrama-brăduţ’, termen prin care am tradus « tree diagram », diagrama ‘schelet de peşte’ – « fishbone diagram », sau ‘analiza cauzelor radicale’ – « Root Cause Analysis » . Prin “efect” se înţelege aici problema care trebuie să fie rezolvată, oportunitatea ce trebuie să fie exploatată, ori rezultatul ce trebuie căutat şi găsit. « Efectul » într-o diagramă Ishikawa se mai cheamă « simptom », el constituie de fapt motivaţia cartării cauzale. În general diagrama Ishikawa nu se ocupă de ceea ce se cheamă ‘cantitate’, ci numai de categorii. Diagrama Ishikawa aduce mai multe detalii secvenţiale doar pe o anumită porţiune a unui tablou mai mare. În acea porţiune, diagrama de cartare cauzală serveşte la clasificarea proceselor şi enumerarea cauzelor. Diagrama Ishikawa poate să fie utilizată atât de persoane individuale, cât şi de echipe. Cartarea cauzală încurajează dezvoltarea unei reprezentări obiective şi profunde asupra cauzelor unei probleme. Diagrama de cartare cauzală Ishikawa facilitează organizarea şi punerea tuturor factorilor cauză-efect dintr-o problemă bine specificată prin procese anterioare de ‘brainstorming’, diagramări de afinitate, foi de verificare, diagramări Pareto*, într-o relaţie. În diagrama Ishikawa, cauzele care contribuie la un efect sunt documentate ierarhic. Din acest punct de vedere, diagrama Ishikawa oferă multe avantaje imediate, sensibile, directe, însă aplicarea ei nu trebuie supralicitată. Dezvoltarea unei diagrame Ishikawa nu trebuie împinsă până la punctul în care devine prea complexă, ajungând eventual la stadiul în care poate să fie dificil a se identifica ori demonstra existenţa unor relaţii reciproce într-o problemă « analizată Ishikawa ». Deci trebuie să avertizăm sincer că desenarea completă, sau chiar « absolut » completă, a unei diagrame Ishikawa reprezintă o provocare pe care în realitate nimeni nu poate să o ducă până la capăt de o manieră coerentă, adică înainte de instaurarea un adevărat « haos » în prezentarea ideilor. Totuşi, cu sau fără ‘furtuna mentală’ de iniţializare, şi oricum până la instalarea acelui ‘haos final’, crearea unei diagrame Ishikawa stimulează discuţiile şi conduce frecvent la aprofundarea înţelegerii unei probleme complexe. Aşa cum arată şi numele, diagrama de cartare cauzală sau diagrama cauză-efect serveşte pentru a pune în relaţie cauzele şi efectele, de fapt ’efectul’, pentru că este unul singur, fiind reprezentat în diagrama « fishbone » prin ‘coloana vertebrală’ din ‘scheletul peştelui’. Numele efectului este scris ca o etichetă lipită peste “capul peştelui”, capătul acestei ‘coloane vertebrale’ a schemei lui Ishikawa desenate de obicei pe orizontală. Procesul de alcătuire a unei diagrame cauze-efect începe cu trasarea unei linii ori săgeţi orizontale, la capătul căreia, –numit uneori şi ‘capul peştelui’ (‘the head of the fish’)– se plasează o etichetă cu numele ‘efectului’. La ora actuală, denumirea de ‘diagramă păianjen’ tinde să fie dată unei forme a diagramei Ishikawa modificată faţă de forma clasică, numită fishbone-diagram. În forma modificată a diagramei Ishikawa, ‘capul peştelui’ este înlocuit de ‘corpul păianjenului’, iar ‘oasele peştelui’, de ‘picioarele păianjenului’. Deci la început se desenează ‘corpul păianjenului’ peste care se incripţionează numele efectului căutat (problema managerială concretă care trebuie antamată şi rezolvată), apoi se desenează ‘picioarele păianjenului’ continuate prin etichete orizontale pe care se incripţionează cauzele imediat vizibile. Procesul poate continua prin identificări cauzale şi etichetări de rang superior. Dar, bineînţeles, trebuie să existe şi un moment de oprire, un punct de cut-off atunci când diagrama Ishikawa devine prea complicată şi raţionamentele asupra ei îşi pierd coerenţa.
*Vezi http://www.editurauniversitaria.ro/titus-filipas/parcuri-industriale-pentru-dezvoltarea-durabila-principiile-ecologiei-industriale/ „Parcuri industriale pentru dezvoltarea durabilă. Principiile ecologiei industriale”
Titus Filipas

Disarmonia actuală rezultă din belakunism

Constat disarmonia actuală promovată de către unii lideri locali din judeţele cu demografie complet modificată prin politica Ausgleich dusă în toată Transleithania după anul 1867, o politică bazată pe ideologia de maghiarizare forţată împinsă la adevărat paroxism chiar şi după Trianon, vorbesc eu despre acel tratat internaţional din anul 1920 care dădea naştere statului-naţiune Ungaria modernă cu toate drepturile şi graniţele unanim recunoscute în cadrul sistemului westphalian de state ce a rezultat după primul război mondial. Statul-naţiune Ungaria modernă înlocuia utopia medievală “Ungaria Mare post-1526” prezentă în imaginarul colectiv edificat prin glorificarea Tripartitelor Verboczi. Disarmonia actuală agresiv avansată de către unii lideri locali din judeţele cu demografie modificată prin politica Ausgleich exprimă şi speranţa unor demagogi precum Tamas Sandor, Raduly Robert, Tokes Laszlo, de a fi repetată cu succes la Est de frontiera româno- maghiară modernă performanţa extraordinară (şi îngrozitoare, din punctul de vedere românesc) de maghiarizare forţată realizată certamente la Vest de frontiera româno- maghiară modernă. Atunci, demografia românească la Vest de frontiera româno- maghiară s-a redus cu două ordine de mărime ! De la peste 2 000 000 de etnici români (vezi şi consemnările revelatoare din Testamentul Gojdu – mărturisesc că eu nu ştiam absolut nimic despre documentul acesta înainte de anul 1989), la numai 20 000 de etnici români. Unde sunt hărţile care marcau nenumăratele localităţi româneşti din bazinul hidrografic al Tisei atunci când ea străbate Ungaria (şi mă refer în mod expres la graniţele Ungariei post-Trianon). Politica anti-românească dusă de către dictatorul de extracţie ideologică belakunistă Nicolae Ceauşescu, o politică foarte lăudată acum de liderul separatist Tokes Laszlo, vezi http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/tokes-ceausescu-a-fost-mai-generos-decat-ponta-a-permis-o-oarecare-autonomie-a-maghiarilor-294376.html , ne-a împiedicat să vorbim înainte de 1989 despre programul ideologic de maghiarizare forţată post-Ausgleich. Dar mai văd că nici măcar acum nu ni se permite să denunţăm în clar politica de persecuţie anti- românească dusă de către liderii belakunişti din fosta Regiune Autonomă Maghiară (despre care nu se face vorbire nici măcar în faimosul Raport anti-comunist Tismăneanu !). Constat că demagogii Tamas Sandor, Raduly Robert, şi Tokes Laszlo copiază acum întocmai comportamentul totalmente dezonorant (folosesc un eufemism) al politrucilor şi culturnicilor belakunişti din fosta Regiune Autonomă Maghiară. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/02/26/sezonul-congreselor/#comment-177300
Titus Filipas

Focarium transformat în „focar”

Folosirea termenului focus în loc de focar, un foarte vechi cuvânt românesc care provine din latinescul vulgar focarium, vrea să sublinieze subordonarea intelectuală a românilor faţă de germani. Întâlnim focus la Horaţiu, întâlnim focus la Vergiliu, dar în limba germană el apare abia la anul 1604 în scrierile astronomului Johannes Kepler. Focus exista de multă vreme în latina clasică, şi de acolo provine focarium din latina vulgară, transformat în „focar” în limba proto-română. Dar după campania feroce a lui Volodea Tismineţki – comunist din tată-n fiu- împotriva protocronismului românesc, mulţi români ezită chiar să mai folosească „focar” şi derivatele sale (precum „focaliza”). Folosirea barbarismului „a focusa” în locul verbului cuminte şi cu tradiţie veche „a focaliza” ne arată tendinţa actuală, anume generarea unui complex de inferioritate culturală a rumânului.
Titus Filipas